Un spațiu pierdut undeva la marginea lumii, în care nimic nu se întâmplă, pentru că tot ceea ce se întâmplă e înscris de la început în destinul acestor femei care nu au unde să plece, nu știu și nu pot să plece, iar dacă o fac, boala sau apele înghețate ale Nistrului le leagănă ușor ca într-un vis spre o lume în care sunt însoțite de un bocet, o tăcere sau, pur și simplu, de uitare. Un spațiu în care sunetul crivățului și înghețul taie adânc în carne, în trupul proaspăt și în cel trecut deopotrivă, în trupul încovoiat de dorința bărbatului, în trupul veștejit, dar capabil încă să dea și să primească o urmă de căldură, în trupul mutilat, îngenuncheat, covârșit de povara de a fi doar trup – un trup nevolnic, dar ispititor, o bucată de carne prețăluită ca orice alt bun; un spațiu în care totul se rotește în funcție de focul unor lemne care nu ajung niciodată, în focul unor vise deșarte, al unor pofte meschine, al unor speranțe abia înmugurite și repede ofilite, al unor disperări mărunte sau arzătoare, al unor iluzii și neputințe mereu repetate. Un spațiu damnat, dar în care palpită tot ceea ce e uman și un timp al unui aproape permanent îngheț, în care adierea primăverii ține cât promisiunea unui sărut dat pe fugă. Un spațiu și un timp care se dilată dinspre un trecut de oricând către un prezent ce se deschide către un viitor în care nu atât mizeria, cât lipsa oricărei posibilități de a astâmpăra frigul aspru, cutremurător al unor suflete pustiite, prinse în capcana unei existențe sordide, închide destinul tuturor ca într-o capcană ce se strânge tot mai mult în jurul acestor fete sărace. Un timp rotitor, care nu permite decât mișcarea în cerc, refuzând orice schimbare, în care viața se construiește în interiorul unei lumi din ce în ce mai sordide, mai limitate, și nu în afara ei, în care totul coboară în bolgii tot mai adânci. Până în punctul în care un regret, o moarte, un țipăt, o acceptare, o speranță reînnoadă firele nevăzute și viața își reia mișcarea în gol, în aceeași rotire a unei permanențe din toate timpurile și din toate spațiile. Căderea bănuților de argint în pahar și sunetul lor gol, strident.
Spectacolul lui Radu Afrim nu e un spectacol de teatru, e poezie pură. O poezie reflectată într-un colaj de umbre și lumini ale sufletului feminin dintotdeauna, ale părții lui vii și întunecate – un suflet palpitând de dorințe și de neputințe, de interese și de constrângeri la care se ajunge prin imagini de o mare forță și prin sonoritatea când de lamento, când în tumult, când caldă și răvășitoare sau doar frântă de amărăciune care le însoțește. Un spectacol în care tensiunea se acumulează treptat, se disipă pentru a fi apoi adâncită, irumpe în scene de violență sau în gesturi ale ruinării interioare, e din nou pulverizată, latentă, devine stare. În care interioritatea e dezgolită când brutal, când tandru și sfâșietor, după cum se dezbracă și aceste trupuri pentru a uita pentru o clipă de răceala de a fi. Spectacolul lui Radu Afrim e, în esență, un spectacol de stare. În el se deconstruiește, se surpă prin dinamitare constantă acțiunea (ca motor ce pune în mișcare eșafodajul spectacolului), mizându-se pe acumulări treptate și constante, pe secvențialitate și pe reluări contrapunctice ale acelorași imagini doar ușor schimbate care adâncesc, care taie tot mai adânc în miezul unei lumi ce e adusă la suprafață tocmai în încremenirea ei. În orașul cu fete sărace nu se întâmplă nimic. Se așteaptă, se suferă de frig, se posedă trupuri, se cumpără și se vând suflete, se moare încet, se speră și din nou se așteaptă. Nu se întâmplă nimic și totuși se întâmplă totul. Dacă în universul lui Lars von Trier din Dogville faptele și reflectarea lor în conștiință sunt cele care contează, aici nu atât ele, cât impactul pe care îl au asupra celui care privește e esențial. Ce au în comun cele două lumi e modul în care este reconstruită prin imagini, prin gesturi revelatorii, senzația de sufocare care e tot mai prezentă, acaparând orice șansă de salvare.
În cazul spectacolului semnat de Radu Afrim, și în afara cuvintelor povestea s-ar fi țesut la fel de percutantă. Totul e în primul rând semn vizual. Acestuia i se subordonează toate celelalte semne care servesc teatralitatea. De la modul în care e organizată scena, în multiple spații autonome în care se derulează aproape concomitent secvențe din mereu aceeași existență cenușie, dar care comunică între ele, creând impresia unui labirint în care nu poți decât să te pierzi, până la tablourile atent decupate care surprind o minimală mișcare sau care sunt complet statice, întotdeauna poziționate central pentru că ele adună sensurile a ceea ce se este în spațiile colaterale. Locul acesta din spate se deschide ca o ramă/rană lăsând să se vadă lovitura de topor care despică lemnul dur și care anulează orice speranță, inflorescențele albe ale unor flori din altă lume, ale unor visuri de libertate nicicând posibilă, imaginea unui copil mergând cu Plugușorul și devenit prizonier al răului atotstăpânitor, controlat de încremenirea statuară a demonului, scena îmbăierii și a desfrâului „nimfelor”, imaginea trupului frânt și pe jumătate ascuns al Murei după momentul violului, trandafirul roșu presat între filele albe ale unei cărți, ca o inimă ce încă pulsează vie într-un ansamblu compozițional de natură moartă în tonuri de albastru, violet și verde. Indiferent că sunt scene vivante sau statice, ele transmit în sine vizual o poveste. Chiar decupajul conține povestea: e semn condensat, revelatoriu. Interesant este, de asemenea, că povestea este, și aici, una recuperată, o istorie a artei pusă în slujba istoriei unor destine care își conțin povestea.
Limitele acestei lumi sunt străjuite de încremenirea stepei, de albul învolburat de viscolul care împinge mereu înăuntru personajele, ținându-le prizoniere ale forței lui istovitoare. O lume care se deschide spre moarte sau spre păcat, dominată de căldura focului dogorâtor din soba care înghite mereu lemnul și din camera care înghite mereu carnea sau de asprimea frigului ce aduce boala, sudoarea rece, mizeria, suferința, demonul păcatului, neputința. Între cele două se derulează mișcarea în cerc închis a fetelor sărace. O mișcare când apatică, când convulsivă, care împletește destine individuale (al Olei, fata plăpumarului, cu tusea ei grea și ascuțită, cu batista înroșită de sânge și al cărei spectru rămâne permanent să bântuie lumea aceasta a viilor ca un avertisment și o promisiune în același timp, al Marusiei, cu mirosul ei de pește și gândul amăgitor al vieții de altădată adus în prezentul decăzut, al Mamocicăi, bătrâna Mamocica, cu spiritul ei deopotrivă veghetor și vindicativ și demonii cărnii bătrâne, cinică și matern-înțelegătoare, al Murei, ram înflorit și plantă carnivoră, copila-femeie, inocentă și pervertită în același timp) cu viața mai largă a unui oraș. Un oraș în care bărbații par niște proiecții ale unor dorințe neîmplinite, străini care cumpără trupuri pe nimic, dar a căror prezență țâșnește mereu la suprafață și reprezintă singurul adevăr de neignorat: pofta lor astâmpără, împlinește dorințe inocente sau constrângeri atroce, supune, ia cu brutalitate, lovește. Pofta lor pune în mișcare și întreține viața. Iarna trece peste noi grea ca o roată cu simți. Trupul lor trece prin ele greu ca o roată cu zimți. Crâmpeiele de viață se deapănă amestecând istorisirea personală, adeseori (cu excepția celei a Murei, mai largă, mai încăpătoare) doar esențializat verbalizată cu cântece care o înscriu într-un destin al femeilor dintotdeauna, al omului fără noroc de pretutindeni. Indiferent că e tonalitatea de bocet a doinei sau a cântecului de lume, că e cadența plină de jale a unui suflet sau a mai multora, că e sonoritatea pianului sau doar tânguire fără cuvinte, ele taie și unesc la un loc felii de viață. Cântecele acestea live irump cu aceeași forță cu care se manifestă puterea bărbaților și fascinația focului și a păcatului. Ele li se opun, rostind și rostuind, e ceea ce rămâne după ce străina din fiecare dintre aceste fete se dă, odată cu o cameră plătită cu câțiva arginți, unui străin, unui chiriaș de odăi și de trupuri.
Personajul omniprezent, întrupat scenic în trupul statuar al Olei, evocat în povestea Svetlanei, în imaginea ghețurilor și a vâltorii negre ce plutește într-o dimineață peste târg, în umbrele aruncate de lumânări și în flăcările sobei este moartea. Moartea care înspăimântă și care fascinează deopotrivă, moartea coborâtă în viețile tuturor fetelor și femeilor, care stă la masă și în pat cu ele, moartea atingându-le trupurile, veștejind speranțele, scurmând prin măruntaiele lor când stau întinse pe masa izbăvitoare a Mamocicăi, strecurându-se printre împunsăturile acului în stofa mizeră. Nu e doar gândul liniștitor la ea, ci prezența sa concretă, mutându-se dintr-un spațiu în altul, când în prezența tăcută a Olei, când în vocea ei impersonală. Din această moarte nu există izbăvire. Scena din noaptea Învierii, cu preotul venind de niciunde și învârtindu-se pierdut printre femeile încolonate cuminți în așteptarea unui semn e semnificativă. Lumina niciunei speranțe, de aici sau de dincolo, nu izbăvește, nu încălzește; doar flacăra sobei e cea care împarte binefacerile în lumea asta și flacăra roșie țâșnind din ochii fiarei pe care o întâlnește Mura și la lumina căreia își pârjolește sufletul. Stranietatea acestei prezențe de dincolo și forța ei.
Oglinzile și oglindirea. Oglindirea trecătoare a chipurilor serbede în vitrine, a zâmbetelor credule în indiferența celorlalți, a iluziilor în viața cenușie a târgului de provincie. Oglindirea unei lumi în privirea alteia, a unui trecut readus la suprafață în prezent (și cu instrumentele actualității) fără a-i modifica totuși contururile. Ca într-un subtil proces de revelare a ceea ce a fost, ca o naștere ce smulge neantului/uitării un crâmpei de viață. Radu Afrim a gândit acest spectacol ca un fotograf care intră în camera obscură și developează (sub ochii noștri) cu infinită atenție realitatea unei lumi. O scoate la suprafață, o face vizibilă, o recreează, îi dă viață și consistență. Spectacolul e un construct solid cu straturi multiple, cu irizări și intersectări de lumină și de umbre. Recuperează nu doar universul povestirilor lui Radu Tudoran și al tuturor orașelor cu fete sărace din literatura română de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea, dar recuperează, experimentând, și lirismul sfâșietor al oricărui act teatral autentic, în care registrele și modulațiile coexistă, spațiul e mobil și deschis inovațiilor, trupul e semn în sine, mișcarea la fel, vocea și tăcerea egal de grăitoare.
Aș spune că e suficient să vezi un singur spectacol montat de Radu Afrim pentru a înțelege că, în cazul lui, teatrul e orice mai puțin spațiul călduț al convențiilor, că la el imaginea și starea indusă de aceasta sunt esențiale, că a experimenta înseamnă a fi viu. Experimentele lui Radu Afrim pot să nu fie pe placul tuturor. Prea puțin contează. Important e că nu poți pleca din sala de spectacol așa cum ai intrat. În Orașul cu fete sărace mi-a plăcut curajul de a ține spectatorul două ore și jumătate prizonier al unui spectacol care nu a livrat nimic facil, că regizorul a recuperat o lume pe lângă care am fi trecut indiferenți, speriați fie și numai de ideea că spațiile blestemate, locurile în care nu se întâmplă nimic ar putea constitui centrul unei propuneri teatrale viabile; mi-a plăcut curajul de a aduce pe scene actrițe atât de tinere, de a le face să fie vii, să caute și să exploreze în sine momente, și locuri, și stări deloc confortabile. Mi-a plăcut (aici ca și în celelalte spectacole montate la Iași) felul în care lucrează cu Ada Lupu, din care de fiecare dată reușește să scoată ce e mai bun, obligând-o să se reinventeze fără a-și pierde individualitatea. Mi-a plăcut enorm cum personalitatea lui s-a întâlnit cu cea a Pușei Darie (Mamocica) în cel mai bun rol în care eu am văzut-o. Absolut excepțională a fost partitura interpretată de ea ieri seară, perfect echilibrată și întru totul dezechilibrată, un exercițiu de virtuozitate. Adevărul e că mi-a plăcut tot ceea ce a făcut Radu Afrim și echipa lui și că, dacă nu ești în sală, printre fetele lui, în orașul lui cu fete sărace, în lumea lui, nimic nu poate să recreeze poezia pură care „se revarsă dinspre scenă spre spectatori”.
P.S. Când am ieșit din Sala Teatrului Cub, după spectacolul lui Radu Afrim, am trăit aceeași senzație pe care mi-o dau doar foarte puținele volume de poezie vie. Că trebuie să te reîntorci, să reîntâlnești lumea aceasta pentru a-i putea prinde cu adevărat nu esența, ci pulsația interioară, singura în măsură să te conducă în miezul dens al existenței. Și am murmurat, cu gândul la toate fetele sărace din toate orașele sărace ale lumii și din toate timpurile (prefirând numele Murei, Dăruței, Marusiei, Auricăi, Olei, Zinei, Veturiei, Vicăi și Lucicăi în minte ca într-un pomelnic) câteva versuri din ultimul volum al lui Radu Vancu, Psalmi: Ai răbdare cu noi: vom fi lumea/ de care Te vei putea/ reîndrăgosti.
Căci, după spectacolul lui Radu Afrim, după lumea în care te cufundă ca într-un botez din care ieși un altul, nu poți să spui decât: Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există.
*scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran /regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim /scenografie: Cosmin Florea/ aranjament vocal, pregătire muzicală, pian: Diana Roman/asistent de regie: Alexandra Vieru
distribuție: Ada Lupu, Pușa Darie, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Diana Roman, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu
Foto: Iulian Ursachi
