Orașul închis. Scurt eseu despre cine am fost**

În această carte totul se învârte în jurul unui destin halucinant, care unește secvențele narative, epocile și destinele altor persoane și personaje într-o imagine năucitoare, caleidoscopică și înfiorătoare. E un timp deposedat de vitalitate, fără speranță, care pare atins de un declin apocaliptic a cărui aducere în prezent de către Viorica Răduță mă găsește profund tulburată. Parcurgând paginile romanului atât de consistent, cu o temă gravă – latura întunecată a comunismului, dublată  de prezența unui fir narativ intermitent și vag – mi-a fost imposibil să înțeleg cum de umanitatea este capabilă să născocească gânduri și planuri atât de catastrofale și cum de o perioadă, un oraș și o mână de oameni pot să îmi formeze/să îmi deformeze percepția asupra lumii. Mi se pare acum că omul și-a pierdut lum-ul (lum-lumina) și umblă bezmetic într-o beznă densă.

Persoanele cărora le-a fost dat să își petreacă viața în acest cadru nefast nu realizau pe deplin tratamentul inuman la care au fost supuse, pentru că nu le era foarte clar că se poate și ALTFEL. Mihăiță, Vișinoiu (figură sinistră, pe care îl consider atât părtaș la crimă, cât și victimă), Ilinca,  adolescenta care trecea pe Independenței, toate destinele prinse în pânza de păianjen a unei istorii frauduloase mi-au reamintit că dramele au fost omniprezente chiar și în istoria recentă și că au fost trăite în tăcere, în închisori retrase, în condiții inumane sau în propria reședință, în propriul cartier. Nici peisajul străzii, privit în perspectivă, nu are drept itinerariu  normalitatea, ci pare aproape vid, împânzit de oameni teleghidați, care nu se deplasează urmând ceea ce le dictează propria rațiune. Căci ALTCINEVA dictează pentru toți, căci toți sunt (sau trebuie să devină) la fel, frați și socialiști.

Până acum, nu m-am gândit la Râmnicu Sărat ca la un oraș martir, orașul închis(oare), cu toate că știam care îi fusese contribuția (nefericită) la reeducarea și exterminarea lentă, dar sigură, a „elementelor” catalogate drept nocive de regimul socialist.

Nu îmi pot imagina gradul de manipulare psihologică aflat în spatele acestui univers opresiv, ci sunt doar capabilă să percep – și cartea Vioricăi Răduță a jucat un rol important – gravitatea efectelor. Este puțin probabil să înțelegem pe deplin ceva cu care nu ne-am confruntat direct, dar e important să avem conștiința  atotputerniciei regimului. Din păcate, o aveau și cei cărora le fusese atribuită o putere incisivă, totală, inumană și dezumanizantă, care nu ar fi putut să nu lase în urmă un dezastru. Satisfacția pe care ți-o oferă supunerea celuilalt, lipsa empatiei, puterea de a umili, de a exercita forța brută, cu care oricum ne obișnuise istoria, au culminat în anii 60 și au dezumanizat, cred eu, irecuperabil. Nu au fost doar construite câteva închisori, ci și implantate în mințile tuturor noi coordonate morale – cu toții au fost învățați să fie sadici și impasibili în fața nevoilor celorlalți. Decontextualizând, te poți întreba ce este rău în a fi un cetățean model? Răspuns: Este extrem de grav să fii martor și apoi complice la o astfel de exterminare în masă a elitelor, a oricui ar fi putut să se opună. Cetățeanul model nu există, istoria ne învață că cetățeanul model e omul „fără însușiri” sau, mai mult, omul dezumanizat, coborât la stadiul de animalitate.

Executarea în totalitate a ordinelor absurde a condus la nebunia Mihăiță, la plutirea prin realitate și la desprinderea lui (parțială și apoi totală) de aceasta. Unul dintre multele aspecte intrigante ale aceste cărți și care mi-a suscitat interesul este modul în care totul pare a se afunda într-o continuă incoerență, care, paradoxal, m-a ajutat să înțeleg faptul că societatea acelor ani nu era doar bolnăvicioasă (profund viciată), ci una îndobitocită de frică: omul redus la stadiul de simplu instrument al regimului.

Putea fi oricare oraș, din orice țară, dar în romanul Vioricăi Răduță este Râmnicu Sărat. Oraș aflat la confluență de drumuri în care s-a scris istoria cu „i” mic, în care oroarea a săpat în ziduri și în suflete cuvântul exterminare.

Un aspect frapant este minuțiozitatea și plăcerea indusă de actul violent, satisfacerea nevoii animalice de a lovi, de a tortura, de a testa limitele trupului și voinței victimelor. De a te raporta la anormalitate ca la normalitate, de a face răul cu aceeași seninătate cu care mănânci, vorbești sau fumezi o țigară. Nu doar perioada în detenție devine insuportabilă, ci moartea însăși e personalizată, iar trupul inert este supus apoi unor noi umilințe. Ca și drumul spre groapa comună – la fel de mizerabil, la fel de indiferent tuturor. De parcă ura față de mort s-ar prelungi la nesfârșit.

Interesant în Orașul închis este faptul că nu doar perioada comunistă este adusă în discuție, ci și alte momente, mai îndepărtate sau mai apropiate, care au adus degradarea sau, mai corect spus, modificările pe care societatea le-a resimțit până în profunzime. Se recreează astfel o istorie a urbei cu întâmplările ei banale sau semnificative, cu viețile și morțile ei, cu tiparele existențiale și micile drame personale. Mihăiță devine astfel o voce care se sustrage timpului istoric concret, martor al unor „secvențe” de existență surprinse în gloria lor trecătoare sau în deșertăciunea inutilității lor. Profund semnificativ aș spune, căci vocea e a nebunului, a mortului, a celui care subliniază astfel lipsa oricărei logici în desfășurarea faptelor.

Semnalmentele pe care le prezintă o lume care încă nu este conștientă de propria alterare

Limbaj colorat, zâmbet viclean, comportament odios, transformarea compasiunii în motiv de rușine. Renegarea propriei identități, a propriilor principii. Împachetarea lor și aruncarea în trecut. Plasarea culturii într-un spațiu acultural, ceea ce necesită o extrem de mare pricepere în ceea ce privește păstrarea aparențelor. La capitolul educație nimic din ceea ce ține de informație nu șochează, ci modul în care se comportă cei care o livrează și cei care o primesc. Mereu își face apariția ceva care nu le dă voie să aibă parte de un parcurs firesc – griul, care aduce după sine comportamente și dispariții ciudate, subite.

Nabab versus muritor de foame. Toreador versus victimă

E o lume a cărei prăbușire s-a realizat sistematic, în care nici măcar fotografiile de la absolvire nu mai au vreun impact, căci ele sunt clipe moarte dintr-un trecut care nu are nicio legătură cu prezentul, în care împlinirea e mai degrabă personaj episodic. Cufundarea în propriile gânduri și frici împiedică realizarea unor dialoguri coerente cu ceilalți, cu mediul, cu propriul sine. Totul e impregnat de o frică inflamabilă.

Râmnicu Sărat nu reprezintă în această carte doar spațiul în care a existat unul dintre cele mai cumplite spații de tortură și reeducare, închisoarea în care au avut loc atrocități de nedescris, ci pare o imagine miniaturală a României de atunci, redând cu o veridicitate uimitoare fiecare detaliu – de la cum se desfășura o zi de școală la micile drame cotidiene, la felul în care era privită o persoană instabilă din punct de vedere psihic.

Orașul este deposedat de sensul lui inițial – acela de a constitui și a adăposti o comunitate – devenind doar un schelet, o rămășiță, o umbră a ceea ce a fost odinioară. „Renovarea” l-a bulversat în mod iremediabil. Tortura și torționarii nu și-au pus amprenta doar asupra zidurilor și a trupurilor, ci și asupra caracterului întregii societăți – decăderea morală nu mai trezește niciun fel de emoție, muribundul croitor pare impasibil în fața morții ca și cum ar simți că deja s-a confruntat cu ea în timpul vieții în nenumărate rânduri. Disecarea lucidă a fiecărui detaliu poate fi uneori incomodă, dar imperios necesară.

Mesajul cărții este evident: nu putem să întoarcem spatele evenimentelor care au fost, indiferent de violența care le-a însoțit, nu putem și nu trebuie să uităm cine am fost.

Orașul închis e o carte înăuntrul căreia se desfășoară viața sumbră a unui microunivers și care mi-a indus senzația că sunt prinsă într-un vertij, iar speranța că acesta va lua cândva sfârșit se dovedește pură deșertăciune. Treceri în neființă amețitoare, care încă mă pun pe gânduri, dezorientarea mea cumulată cu cea a protagoniștilor, un Mihăiță care pare impasibil în fața legilor naturii și care își creează propria lume, în care poți pleca azi și te poți întoarce ieri, în care în fiecare moment există ceva care să îți reamintească de condiția de potențială victimă sau de virtual călău, aceasta este lumea pe care Viorica Răduță o recompune cu migală, descompunând-o în toată mărunta ei mizerie umană.

Așadar, Orașul închis nu trebuie privit ca o lecție pedantă de viață, ci ca o  mărturie a unor vieți curmate prematur, a căror primă (sau unică) vină este aceea de a se fi plasat nefericit în spațiu și în timp. Parcursul Ilincăi și cel al lui Mihăiță (oare numele de alint este prezent tocmai pentru a-i accentua inocența și incapacitatea de a se apăra de propria-i persoană?) sunt legate doar prin paralelism, întretăierile destinelor celor doi fiind mai degrabă imaginare. La fel de fictivă se dovedește și șansa de a nu deveni marionetă într-un teatru grotesc, dezolant, absurd: Totul sau nimic. Îi nimicim ori pe toți, ori pe niciunii. Mereu și mereu intervine vigilența unor inși care nu-și înțeleg (și nici nu își vor înțelege vreodată) rolul, iar zelul cu care își îndeplinesc sarcinile de partid e forma cea mai de jos a lașității, a răului, a bolii.

În loc de concluzie/Final deschis

Suntem un popor sângerând și nu ne vom putea (re)găsi pacea (Oare aceasta să fie strada Păcii?) decât dacă ne vom dori cu adevărat și vom fi lipsiți de ură și de părtinire (sine ira et studio) în analiza și înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat, a fenomenului de mutilare spirituală care a fost comunismul românesc. Orașul închis îndeamnă la căutarea echilibrului și, totodată, mi-a reamintit faptul că acel om care nu-și cunoaște trecutul nu are viitor.

 

*Alina Vițel este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

**Articolul integral va putea fi citit în ALECART 20 care va apărea la sfârșitul lunii mai.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.