Un călător în paradisul morții: Orașul în mantie purpurie, de Asli Erdoğan

Whoever fights monsters should see to it that in the process he does not become a monster. And if you gaze long enough into an abyss, the abyss will gaze back into you. (Friedrich Nietzsche)

Dacă ar trebui să aleg, aș spune că cel mai fascinant dintre puținele (însă nu atât de puține pe cât am putea crede) atribute care se găsesc în fiecare dintre noi, indiferent unde ne situăm pe axa timpului sau a spațiului, este forța covârșitoare cu care ne agățăm de viață. Această caracteristică aflată la granița fragilă dintre curaj și nebunie transcende orice limite dictate de natura umană, care adeseori dă dovadă de cea mai sfâșietoare lașitate sau slăbiciune și ajunge să formeze pelicula memoriei noastre colective.

Am fost dintotdeauna uimită de pasiunea cu care oamenii se agață de ultimele pâlpâiri ale vieții, de modul în care își petrec existența imaginându-și ce se află după ea (evident, alegând să evite strategic posibilitatea prea sumbră și improbabilă a neantului), de calmul neclintit cu care privesc în abisul iminent al pieirii – întrucât moartea e ceva ce li se întâmplă doar altora, și niciodată ție. Cred că tocmai de aceea am citit romanul lui Asli Erdoğan cu o perpetuă surpriză și adeseori neîncredere pe care nu mi le-am putut explica decât în momentul în care am ajuns la ultima pagină.

 Orașul în mantie purpurie reprezintă un scurtcircuit în credința mea că, până și la limita subzistenței, oamenii nu vor doar să supraviețuiască și să trăiască cu adevărat, întrucât protagonista pornește pe un drum fără cale de întoarcere către orașul morții. Încercând să se găsească pe sine, Özgür se pierde printre străduțele labirintice și cotloanele întunecate din Rio de Janeiro, conștientizând mult prea târziu că fiecare cotitură pavează drumul către aceeași destinație – moartea, așteptându-i răbdătoare pe toți cei care se iluzionează cu speranța că pot evada. În acest punct terminus ajung inevitabil toți călătorii atrași în mrejele celui mai frumos loc din lume – și, până la urmă, ce poate fi mai frumos decât această gaură neagră al cărei câmp gravitațional din care nimeni și nimic nu poate scăpa și care absoarbe și cel mai mic crâmpei de lumină, devorând-o pe toată în intensitatea ei? Ce poate fi mai frumos decât zborul turbionar al călătorilor care vor să afle ce înseamnă cu adevărat pofta de viață în metropola braziliană, fără să își dea seama că nu sunt decât musculițe ce urmează să fie prinse în plasa lipicioasă și mortală a orașului? În timp ce toți din jurul ei încearcă inutil să se sustragă acestui hazard în momentul în care în fața ochilor li se derulează soarta iminentă, Özgür se lasă ghidată de atracția deopotrivă fascinantă și grotescă a morții. Pentru că cine altcineva să îți fie ghid în cel mai frumos loc din lume?

Rio de Janeiro și negativul său – două fațete ale aceluiași întreg

Perspectiva asupra orașului glisează între cele două fațete ale sale care, oricât de divergente ar fi, (re)construiesc aceeași imagine a unui loc mistuit de moarte. În timpul zilei, ea se materializează sub forma corpurilor în descompunere ale cerșetorilor care vegetează pe trotuare, prelungindu-și sfârșitul cu fiecare respirație greoaie, a turiștilor în căutare de aventură care uită să își dea jos ceasurile de mână sau bijuteriile, a favelelor în care mișună o umanitate larvară sau a caniculei interminabile care anesteziază orice fel de mișcare timp de zile în șir. Rio în timpul zilei se configurează sub forma unei imagini distorsionate a fotografiilor de pe cărțile poștale sau din ghidurile turistice, acestea afișând doar o fațadă îmbrăcată în culori vibrante a ceea ce înseamnă cu adevărat orașul. Toate elementele care alcătuiesc contururile diforme și fluide ale metropolei dobândesc o cu totul altă dimensiune odată cu lăsarea serii, când apariția întunericului scoate la iveală adevărata natură a locuitorilor ei. Se realizează tranziția către o lume dezlănțuită și efervescentă, ale cărei legi sunt dictate în totalitate de instinctele primare. În această lume, moartea este omniprezentă și se manifestă violent, fie că este vorba de salvele care răsună aproape fără oprire, devenind insesizabile pentru milioanele de locuitori care adorm și se trezesc cu acest sunet în minte, fie de traficanții de carne vie ce își așteaptă prada.

Özgür explorează ungherele acestui Rio de Janeiro straniu și cu o textură mereu instabilă, camuflându-se printre locuitorii ce își poartă cicatricile sub hainele spălăcite și decolorate de soare sau pe sub ținutele strălucitoare de samba. Asemenea unei somnambule, ea urmărește mecanic ritmurile muzicii și izul cadaveric insinuat în porii orașului, abandonând treptat tot ceea ce o ține legată de vechea ei viață din Turcia. Pentru protagonistă, simpla supraviețuire în acest colțișor perfect în paradisul morții nu este suficientă, ea încercând să și-l asume în întregime. Astfel, Özgür ajunge să inhaleze cu o poftă (de viață?) de nestăvilit toată mizeria, ura și violența care o înconjoară, oripilată și fascinată în același timp, injectându-și doze din ce în ce mai mari până când această sevă a răului ajunge să îi acapareze iremediabil fiecare moleculă: Simțurile lui Özgür erau acum ascuțite la maximum de parcă ar fi fost un animal sălbatic, urmărit în întuneric […] Simți cum pofta aia de sânge i se urcă din nou la cap de undeva din adânc. Presimțirea morții care aduce a plăcere.

Cred că unul dintre cele mai cutremurătoare aspecte ale cărții este modalitatea nemiloasă în care orice fărâmă infinitezimală a inocenței este strivită de realitatea metropolei. Chiar și artificiile, sferele luminoase cu irizări multicolore care despică cerul în fiecare noapte de duminică și de care atârnă ultimul strop de fericire și normalitate al protagonistei, se dovedesc a fi doar o modalitate prin care gangsterii sărbătoresc livrarea cocainei. Așadar, în locul speranței că aceasta nu va reuși să își pună amprenta sângerie asupra ta rămâne doar un vid imposibil de umplut, chiar și când reverși în el toate minciunile pe care (ți) le spui pentru a putea face față.

Romanul călătorului sau cum să îți scrii propria tragedie

În momentul în care imaginea pe care o avea protagonista în legătură cu Rio de Janeiro și adevăratele sale fațete se intersectează, ia naștere cartea Orașul în mantie purpurie – o proiecție a realității necruțătoare cu care se confruntă Özgür și care pare să capete contururi concrete doar atunci când este așternută pe hârtie. Atât în percepția cât și în romanul fetei, totul ajunge să fie canibalizat de această pâclă translucidă care izolează locuitorii în interiorul ei și care pare să își extragă culoarea din fiecare pată de sânge de pe străzile prăfuite (cine mai știe a cui este?) ce urmează să fie ștearsă din văzul și memoria tuturor odată cu următoarea ploaie torențială, din ochii injectați ai tuturor dependenților care bâjbâie pretutindeni sau de pe fețele vagabonzilor cu membre lipsă ce s-au împăcat de mult timp cu soarta lor. Fiecare detaliu din această viață mizeră este disecat și colecționat de către Özgür, care mai apoi îl pulverizează în roman alături de alter ego-ul pe care îl creează. Atâta timp cât personajul Ö. este în viață, așa este și creatoarea sa, cele două părând conectate iremediabil printr-un cordon ombilical invizibil. Astfel, scrisul devine un ritual marcat de intimitate, în timpul căruia poate construi în sfârșit o barieră între ea și forfota ce o înconjoară dar, paradoxal, și unicul lucru care o ajută să facă față singurătății. Cu toate că milioane de oameni viermuiesc pe cărările orașului, protagonista simte mai acut ca niciodată rănile provocate de singurătate și încearcă să le vindece prin orice contact uman. Tânjind după afecțiune și înțelegere, ea se iluzionează cu nenumărate povești de dragoste care se termină la fel de repede precum încep sau cu ,,prietenii” ce o părăsesc în momentul în care se plictisesc de portugheza ei stâlcită, învârtindu-se la nesfârșit în aceeași spirală a minciunilor și a superficialității tipice locului în care se află: Nu suferința și nici curajul sunt cele care mă mână dinspre o aventură spre alta, ci probabil doar dorința de a fugi. Nu de trecut, ci mai degrabă cu trecutul. Ca un hoț de buzunare care o ia la sănătoasa, în timp ce banii pe care i-a furat îi zboară din buzunare în toate direcțiile.

Singura voce în care mai poate avea încredere este cea care îi răsună permanent în minte, neștiind dacă este a ei sau a lui Ö., întrucât aceste două glasuri se întrepătrund până la suprapunerea totală. Özgür se desprinde brutal de trecutul și de țara ei – de ambele fiind legată doar prin firul telefonului vechi prin care mai aude uneori vocea rece și străină a mamei – doar ca apoi să renunțe și la speranța viitorului pe care și l-ar fi dorit în Rio, întrucât în orașul în mantie purpurie viitorul poate îmbrăca o singură formă. Fără să știe, își pecetluiește soarta în momentul în care o așterne pe hârtia romanului ei, marcând astfel începutul sfârșitului călătoriei în acest paradis sângeriu.

La finalul acestei călătorii, impresia care pulsează cel mai puternic în mintea mea este că cel mai frumos loc din lume (sintagmă pe care atât călătorul cât și cititorul ajung să și-o asume aproape inconștient, încrustată în vocabularul lor ca una dintre multele crude ironii ale metropolei braziliene) este un loc deopotrivă al unei iluzii și al unei realități extrem de violente.

Romanul lui Asli Erdoğan dovedește că Rio de Janeiro jonglează cu ironiile existenței, devenind atât locul în care oamenii toarnă sclipici peste suferințele și dezamăgirile lor și își repetă satisfăcuți că trăiesc viața la maximum, dar și locul în care perspectiva morții care te poate izbi în orice moment sub forma unui glonț rătăcit te face să trăiești din plin fiecare clipă. Este locul în care ești în permanență înconjurat de oameni pe care îi numești (fără ca nici măcar tu să mai crezi asta la un moment dat) prietenii tăi, dar și cel în care te poți (re)găsi în eternitatea înfricoșătoare a singurătății.

 Orașul în mantie purpurie este un roman al căutării perpetue, pe care o continui chiar și după ce îți dai seama că la finalul ei nu vei găsi altceva decât moarte, pentru că știi că momentul în care încetezi să mai cauți este cel în care moartea te găsește pe tine. Nu îți rămâne decât să te pierzi printre cărările întortocheate ale acestui paradis mereu în transformare, dar care, cumva, rămâne în permanență același, ghidat de ritmul vesel al muzicii sau de salvele care răsună dinspre favele și să devii un călător singuratic pe străzile din Rio.

 

(Articol preluat din ALECART 23.)

*Raisa Manolescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.