Ore & profesori. La Colegiul Național Iași*

Mă uit în urmă și constat iar și iar că am avut parte de profesori dăruiți și apți să dăruiască, oameni care au ținut la noi în aceeași măsură în care și noi țineam la ei. Sigur că programa școlară era departe de a fi perfectă, de fapt, chiar nu i-ar fi stricat o aeriseală zdravănă. De pildă, ar fi fost cu siguranță mai profitabil dacă manualele și abordarea generală la disciplinele exacte (și nu numai) ar fi avut o pronunțată dimensiune aplicată, astfel încât, să zicem, familiarizarea cu vectorii și derivatele la orele de matematică să nu fie circumscrisă ariei lor strict conceptuale, ci să ocazioneze explorarea unor probleme din lumea reală, cea fizică, cum ar fi determinarea vitezei de rotație a unui corp. (Anais Colibaba, absolventă)

 

Ioana Tătărușanu, elevă în clasa a X-a, filologie:  Pentru mine, orele doamnei Vâlcu înseamnă, retrospectiv, prilejul de a studia un om – mai mult și mai important decât urma intelectuală pe care mi-a lăsat-o, în sine, matematica. Profesoara mea avea mâini de pianist, câteva inele și o profundă eleganță în decența fustei negre pe care o purta. Îmi amintesc de chipul și de ochii dumneaei, de calm, de naturalețe, de feminitate, de demnitatea profesională și umană. Este măiestria omului din fața mea faptul că toate aceste trăsături, distinctul fel de-a fi al doamnei Vâlcu, au pătruns nu doar ca o senzație, ci ca o certitudine pe care amintirea o reconfirmă, până la elevul mult spus mediocru în ale matematicii. Ceva mai presus de spațiul acela, către care mă raportam cu o virulență explozivă și naivă, mă întoarce acum, cu încrederea celui pentru care omul din dascăl îl distinge pe profesor și nu invers, înapoi la individualități pe care am curajul să le reînțeleg.

În gimnaziu, traversam deseori spaima pauzelor în care nu știam dacă la ora de matematică vom lucra probleme sau… numărul unu, numărul doi, cum își anunța dumneaei testele. Iar când ieșeam la tablă, mai mereu într-o eschivare de care îmi era profund rușine și teamă, eram încurajată fie cu un surâs discret, dar atât de perceptibil pentru mine, fie cu o atingere pe spate care îmi părea reală și semnificativă doar într-un spațiu în care eu, matematica și profesorul meu am putea să coexistăm. Doamna Vâlcu mi-a dezechilibrat iluziile, nepăsarea și suficiența, mi-a construit, alături de alți dascăli, printr-o suită de conversații scurte și incisive un viitor pe care acum îl trăiesc și de care mă bucur și datorită necesității matematicii pe care profesorul de la catedră a decis să mi-l demistifice, într-un stil lucid, uneori aspru, dar singurul care m-a influențat într-adevăr. Doamna Vâlcu a ghicit cine sunt, mi-a intuit slăbiciunile și angoasele, mi-a apreciat din umbră pasiunea pentru literatură și mi-a tolerat naivitățile. În accepțiunea mea, Profesorul meu de Matematică, gnomic și pentru restul vieții, rămâne Cristina Diana Vâlcu. Mi-aș dori acum să ne reîntâlnim într-un cu totul alt context, pentru unii dascăli școala devine un pretext inoportun și limitant, și să discutăm, de pildă, despre Cubul lui Nichita Stănescu. Deocamdată însă, spațiul acela se închide și se deschide în mine și în imaginația mea. Fanteziile celui care, fără să o înțeleagă, a ajuns la capătul unor căi labirintice să aprecieze matematica.

Raluca Anisie, absolventă: Naționalul m-a lăsat cu un anumit optimism (poate e prea mult speranță, dar aceasta e inclusă), pentru că a fost și este un mediu propice, cu o energie elitistă (în sens pozitiv). Aș păstra profesorii care, mai mult decât prin materia pe care au predat-o, prin felul lor de a fi, dur ori blajin, jovial ori serios, încrezător ori ezitant, ne-au învățat ceva despre viață. Aș păstra colegii care, deși nu toți mi-au fost prieteni, au creat un colectiv alert și plin de provocări. Aș păstra orele de istorie, din care, dacă am rămas cu ceva, este conștiința a ceea ce a însemnat Unirea de la 1 decembrie 1918 – pentru că asta era întrebarea din deschiderea fiecărei ore. Uneori, pentru ca elevii să înțeleagă și să rețină e nevoie de  răbdare și de repetiție, de răbdare și de și mai multă repetiție. Tehnica de a menține repetiția vie și nu apatică ori plictisitoare este o artă. Iar pentru asta vreau să mulțumesc multora dintre profesorii mei. Aș păstra orele de matematică și de fizică – la care am învățat cu cel mai mult drag. Aș păstra și orele de română, chiar dacă au fost de cele mai multe ori un exercițiu de memorare.

Amalia Kalinca, absolventă: Proiectând în retrospectivă anii de liceu, mă întreb care sunt cunoștințele și informațiile care au rămas valide în viața mea de zi cu zi, pentru adultul din mine. Indiscutabil, rămân limbile străine. Îmi desfășor viața în limba engleză, în mediul privat, și în limba germană, în mediul profesional. În conversații apar pe alocuri insule de informații din geografie și istorie. Cât despre abilitățile dezvoltate pe timpul liceului, conștientizez abia acum gândirea critică încurajată în orele de limba română și gândirea analitică formată în orele de matematică. Informațiile dobândite sunt stocate undeva, în cel mai prăfuit colț al minții. Nu vor ieși la lumină prea curând, dar formează un pilon solid al persoanei ce am devenit astăzi.

Iulia Ștreangă, absolventă: În mod special mi-au fost dragi orele de matematică, pe care mi le amintesc cu domnul Popa stând rezemat de perete în fața clasei, cu enunțul sau numărul unei probleme scris pe tablă, și privirea dumnealui scrutând clasa, în căutarea unei idei de rezolvare, sau a unui voluntar de a ieși la tablă. Cum, dându-ne timp de gândire, glumea sau evoca amintiri ale anilor săi de licean, și apoi cum pronunța numele și brusc vreo douăzeci și cinci de creiere se relaxau, în timp ce unul dintre noi se îndrepta spre tablă, un pic șovăitor ori, dimpotrivă, încrezător, în funcție de persoană și în funcție de enunț… Îmi amintesc sutele de ore de lucru la chimie cu doamna Lăcătușu, care debutau încă din vacanța de vară în așteptarea olimpiadei, dedicația dumneaei stăruitoare, neobosită, încrederea pe care mi-a insuflat-o și gingășia cu care m-a îndrumat, dulciurile pe care ni le aducea când rămâneam după ore să lucrăm, zecile de pagini de teorie pe care mi le scria de mână și de pe care am învățat toată chimia organică. Și de asemenea, atât de originalele ore ale domnului profesor Rotaru, în cadrul cărora fizica devenea așa jucăuș de umoristică. O metodă de predare pe care o simțeam mereu insuflată de dragoste și respect față de elevi, de flexibilitate în oferirea explicațiilor, de răbdarea de a le repeta până când privirile celor din bănci îi confirmau succesul.

Arina Anisie, absolventă: Evoc anii de liceu cu foarte mult drag și cu nesfârșită nostalgie. Rememorez orele de matematică cu Bitzu, care ne dădea lucrare pe numere și mereu schimbam biletele cu Mădălina, colega din fața mea, orele de fizică ale dirigului, care a încercat mereu ca pe lângă legi și măsurători să ne învețe să fim oameni. De orele de istorie mi-era cel mai frică, pentru că nu am reușit pe vremea aia să înțeleg cum să învăț la acest obiect și totul mi se părea o înșiruire de date și de domnitori ce trebuie memorați, iar cel mai frică mi-era când deschidea profu’ aleatoriu catalogul ca să decidă pe cine va asculta. Și totuși, nu: de orele de latină mi-era și mai frică, dar norocul meu a fost că s-au terminat, slavă cerului, odată cu clasa a noua. La germană și la biologie chiuleam cel mai des și ne ascundeam în podul liceului, căci făcusem rost de cheie și ne credeam imbatabili.

Ioana Tătărușanu: Îmi trăiesc în continuare viața de elev cu umbra primelor păreri din clasa a noua conform cărora, în liceu, profesorii se transformă: din dascăli în personaje. Iar primul om care mi-a confirmat aceasta expresie a mirării (Se poate și așa?) a fost noul profesor de limba română. Există, acum, un sentiment al libertății, al comunicării deschise, creative, aproape ireal de conceput anterior pe care îl aduc orele de literatură, astfel încât pășesc în librării și încep să mă deprind cu bucuria de a descoperi o carte de care nu a mai auzit nimeni, de a scrie și-apoi de a șterge totul, pentru că simt că scriu nesincer, trucat și de a mă găsi în fața temelor fără vreun sentiment de povară, de orgoliu sau de suficiență, ci pur și simplu de plăcere autonomă și crescândă. Am descoperit apoi în istorie un soi de literatură matematică și așa am învățat să o învăț.

 

*În paginile SUPLIMENTULUI ALECART (ce va fi lansat pe 22 ianuarie, ora 13, în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași) veți putea citi integral articolele despre orele & profesorii de la Național din care am selectat fragmentele de mai sus.

Grafică: Ioniță Benea

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.