M-am ascuns într-o cameră fără ferestre / și am privit cum trece viața fără mine.” Așa îl simt colegii noștri din cla a X-a C de la Colegiul Național Iași pe Gavrilescu din La Țigănci de Mircea Eliade, un om prins între două lumi: cea a dorințelor neîmplinite și cea a amintirilor care îl prind în capcană. În colajul lor poetic, versurile lui Dan Coman devin ecoul unei existențe care se caută și se pierde: „Îmi port inima ca pe o povară / și fiecare pas pare un abuz asupra timpului.” Gavrilescu nu mai este doar profesorul de pian uitat de lume; este bărbatul care se uită înapoi și vede greșelile, iubirile pierdute, visurile nerealizate. „Am rămas în trăsură și nu știu dacă mai cobor vreodată”, scriu colegii noștri, surprinzând momentul în care omul realizează că întreaga viață a fost un fals, o mască a frustrărilor și golului interior. Prin această lectură, La Țigănci devine mai mult decât o poveste: devine o lecție despre frică, regret și iubire; despre conștientizarea propriei treceri prin lume. Versurile alese de elevi — „cu ochii închiși, am privit cum se destramă totul”, „totul era pierdut înainte de a începe” — ne amintesc că literatura poate fi oglinda în care ne vedem cel mai adevărat chip.
În primul tablou, poemele-colaj (versurile preluate, fiind din cele cinci Scrisori din volumul Lipsa de greutate a lumii) reconstituie secvența în care Gavrilescu coboară din tramvai și intră în curtea țigăncilor. În al doilea tablou, poeziile ( versurile preluate din ultimele două părți gloria, gloria și lipsa de greutate a lumii) vin nu doar să completeze, ci și să prelungească traseul inițiatic al personajului. Un drum ce se reflectă în iubire, se încredințează trecutului și se împlinește prin ,,testul de autocunoaștere“.
Primul tablou:
Începe povestea mea care nu-mi mai aparține
Între două lumi
Poate că așa-i cel mai bine. nimic într-atât de strălucitor încât să ne ia ochii,
nicio amintire suficient de spectaculoasă încât să ne pară rău —
îmi spun, dar simt că nu mai sunt același
care a urcat în tramvai dimineață.
marele noroc al trecerii timpului e că devii un om cu experiență,
iar experiența te ajută să fentezi. să pari interesat de răspunsurile celorlalți,
de relevanța lor, de felul atât de practic în care poate fi folosită informația,
să-ți manifești curiozitatea față de subiect –
dar aici, în fața porții, nu mă mai ajută nimic.
o sută zece miliarde de oameni dispăruți fără urmă
și noi încă foarte convinși că n-o să se termine totul aici.
dacă ne-ar fi privit cineva cu atenție, ne-ar fi văzut
cum foloseam străzile doar ca să înaintăm cât mai mult unul lângă celălalt,
umblam ore în şir, descoperind spații care existau doar în imaginația noastră.
Acum acele spații mă strigă.
așa că dacă e să se ducă dracului totul, ducă-se-nvârtindu-se, dar ducă-se fără noi.
vei ieși în aerul serii. te vei îndepărta.
ajuns acasă, vei bea o bere și te vei relaxa –
însă eu nu mai ajung acasă.
căci aici, între două clipe,
între două lumi,
între două respirații,
Începe povestea mea care nu-mi mai aparține.
Începutul surprinde cinismul și golirea de sens a vieții lui Gavrilescu, vizibile în versurile: „Poate că aşa-i cel mai bine. nimic într-atât de strălucitor încât să ne ia ochii / nicio amintire suficient de spectaculoasă încât să ne pară rău.” Apoi, am evidențiat modul în care el se autoiluzionează ca artist, prin reflecția „marele noroc al trecerii timpului e că devii un om cu experiență”. Imaginea „descoperind spații care existau doar în imaginația noastră. Acum acele spații mă strigă” sugerează începutul întrepătrunderii dintre realitate și o lume interioară veche, poate uitată. Străzile nu mai sunt un traseu fizic, ci locuri încărcate de sensuri difuze, aproape fantomatice, repere ale unei memorii pe care nu o mai poate controla. Finalul exprimă nesiguranța trecerii dintre lumi: „între două lumi, între două respirații, începe povestea mea”, indicând că locul țigăncilor devine treptat adevărata lui casă. Această suspendare sugerează nu doar rătăcirea lui Gavrilescu, ci și începutul unei transformări spirituale – ca și cum identitatea lui se rescrie odată cu pășirea în acest spațiu straniu. (Diana Dăscălița)
nimeni nu va ține minte ce-a fost în mintea ta
poate că așa-i cel mai bine.
și noi, la gardurile noastre înalte,
vorbind la repezeală despre secetă,
despre lumina uscată,
în fiecare zi speranța se năruie (…).
nu te grăbi. nimic din ce-i aici nu-i despre mine.
viața mea îndeplinește toate criteriile unei vieți împlinite.
o fentă continuă, o vrăjeală menită să-ți ia ochii.
nimeni nu va ține minte ce-a fost în mintea ta
pentru că asta face mintea: oferă iluzia înțelegerii acolo unde nu-i absolut nimic de înțeles.
o să-ți vorbesc despre cealaltă toamnă —
toamna de-acum nu există.
miercuri. liniștea abruptă a dimineții.
două meduze enorme urcând și coborând odată cu lumina.
un loc străin a cărui frumusețe nu ne-a interesat niciodată.
cea mai mică toamnă din lume.
o grădină părăsită,
înconjurată de gardurile înalte ale realității.
soarele a dispărut pentru totdeauna.
Gavrilescu stă la poarta grădinii țigăncilor, încă în lumea reală, dar simțind subtil ruptura care urmează. Monologul e o ezitare: vorbește despre iluzia cotidiană, despre secetă, oboseală și gol interior. Intuiește că realitatea lui se destramă. Aici e omul prins între frică, presentiment şi eșecul propriei vieți. (Gabriel Zaharia)
nimic din ce-i aici n-are de-a face cu adevărul
Plăcerea mea atât de bine dresată așteaptă noi ordine
deși nimic mai departe de felul meu de a fi
poate că așa-i cel mai bine. nimic într-atât de strălucitor
încât să ne ia ochii.
și printre toate, proaspătă și uniformă, buruiana.
frunza măruntă-a depresiei,
floarea albastră a disfuncției erectile
nu te grăbi
la ultimele baterii de teste despre stima de sine
răspunsurile mele au înregistrat numai punctaje maxime.
nu te grăbi.
nimic din ce-i aici n-are de-a face cu adevărul
nu te grăbi
nimic din ce-i aici n-are vreo relevanță.
nu te grăbi, să folosești limbajul în felul acesta n-aduce niciun fel
de relevanță.
chiar dacă-s îndemânatic și consecvent
nu există nicio explicație a faptului că suntem încă aici.
chiar dacă exersez zilnic
nici dușul, nici propozițiile stoicilor
nici măcar cântecele radiohead
nu te mai pot scoate din amorțeală
chiar dacă m-am obișnuit să forțez
bine că suntem sănătoși. că avem ce pune pe masă.
că încă ne putem purta de grijă.
o fac din orgoliu. din obișnuință.
din respect pentru ideea de plăcere pe care mi-am format-o încă din adolescență în cap
și pe care n-am putut să mi-o satisfac niciodată.
Profesorul de pian Gavrilescu, cel amețit de căldură și pus pe gânduri de atracția resimțită față de bordeiul țigăncilor, se așază pe o bancă și scrie în carnețelul său o poezie care îi trădează nelămuririle cu privire la propria viață guvernată de inerție și de plăcere mimată, însă nu vede încă nimic greșit în acest lucru. Este împovărat de condiția sa, captiv, se simte sufocat, dar nu intenționează să o schimbe. (Ioana Popa, redactor-șef adjunct Alecart)
orice încercare de-a înțelege ce ți se întâmplă/e un abuz.
nu te grăbi.
să o luăm metodic, să lucrăm organizat, să avem răbdare și înțelegere.
așa a fost mereu: un echilibru necesar între viață și ceea ce rămâne
din ea în memoria de lungă durată.
în fiecare zi speranța se năruie (…).
așa că dacă e să se ducă dracului totul,
ducă-se-nvârtindu-se, dar ducă-se fără noi.
în loc să mă agit, să fac bani, să mă bucur de viață?
de ce pana mea mă tot întrebi dacă merită?
așadar: viața-i frumoasă. argumentați.
ține minte: orice încercare de-a înțelege ce ți se întâmplă
e un abuz.
pe atunci lucrurile n-apucaseră încă să-și traseze marginile lor tăioase,
iar greutatea memoriei era încă departe de renumele ei.
o să-ți vorbesc despre cealaltă toamnă pe care nimeni altcineva
în afara noastră n-a cunoscut-o.
Gavrilescu este prezentat ca un om care și-a îngropat speranțele în propria memorie, purtându-și trecutul ca pe o cicatrice perceptibilă doar la atingere. Își regretă deciziile care i-au deviat viața pe un traseu nedorit, dar nu le mai contestă; le acceptă cu o asprime tăcută. Ursuz, respinge explicațiile, convins că „orice încercare de-a înțelege ce ți se întâmplă e un abuz”. Uneori simte că ar fi putut fi mult mai mult, rămânând astfel într-o „toamnă” pe care nimeni altcineva nu a cunoscut-o. (Sabina Brișan)
Privită pe geam,/ lumea pare un loc potrivit să trăiești
Viața-i frumoasă. Argumentați.
nu te grăbi, nimic din ce-i aici
nu are vreo relevanță.
O fentă continuă,
o vrăjeală menită să-ți ia ochii
și să te facă să speri.
Să reținem mecanic,
dar fără greșeală,
această antiteză romantică.
Privită pe geam,
lumea pare un loc potrivit să trăiești,
bucuria noastră e tot mai palidă,
tot mai greu de explicat.
Nu-mi permit să cedez,
nu-mi permit să o iau razna.
Suntem produsul propriilor rătăciri.
Ține minte: orice încercare de a înțelege
ce ți se întâmplă,
e un abuz.
Poemul oglindește destinul lui Gavrilescu: prizonier al unei rutine fără sfârșit, pe care încearcă s-o îmblânzească repetându-și că „viața-i frumoasă”. În adânc însă, răsună antiteza romantică a iubirii pentru Hildegard, amintirea care luminează zadarnic rătăcirea lui. Deși monotonia îl apasă și îi trădează eșecul ca artist, el refuză să cedeze, căutând adăpost în iluzii tot mai fragile. (Ioana Rusu)
asta e lumea: o realitate a cărei frumusețe nu/ m-a interesat niciodată
nu te grăbi. avem timp
cineva trebuie să rămână încă o vreme aici, în dreptul porților să spună celor care trec pe drum cum stau lucrurile.
și ce dacă aproape bătrâni?
asta e lumea: o realitate a cărei frumusețe nu
m-a interesat niciodată.
chiar dacă nu m-a interesat cu adevărat niciodată, mai că-mi pare rău că se termină.
Grasa îți face cu mâna.
un loc străin a cărui frumusețe nu m-a interesat niciodată, din obișnuință
un vârf de gheață, o jumătate de umăr, o șuviță de păr pot schimba complet soarta.
simți cum Grasa se apleacă tot mai mult asupra ta.
nu te grăbi.
Gavrilescu – imediat după ce a coborât din tramvai, căutând un loc umbros. Își scoate bâjbâind carnețelul și un creion și începe să scrie. Nu e o ipostază contemplativă, ci o succesiune de gânduri ale unui om care trăiește în inerție. „Grasa”, simbol al locului umbros de la Țigănci, îl seduce spre o nouă lume, profesorul neînțelegând încă faptul că această seducție îl va scoate din banalitate și îl va propulsa într-o altfel de călătorie, o întâlnire-promisiune-pierdere-regăsire. (Francesca Farcaș)
Al doilea tablou:
Încet, încet, dar sigur ieșim din atmosfera primului „tablou” și ne îndreptăm atenția spre al doilea cadru-tablou, lăsând în urmă căldura năbușitoare a Bucureștiului interbelic, grădina îmbietoare a țigăncilor. Pătrundem în labirintul vieții și a morții, acolo unde visurile artistului ideal renasc, iubirea dansează alături de mișcările misterioase ale ielelor și mintea își păstrează statutul de complice în încercarea de a da sens lumii. Umbrele realității se îndepărtează din ce în ce mai mult, sunetul ascuțit al tramvaiului se împiedică în pereții ale căror margini nu le putem vedea, iar din acel punct, fluxul amintirilor pare să dezgroape un suflet dilematic aflat într-o perpetuă reconstrucție.
realitatea rămâne tot mai mult în urmă/ acolo unde simțurile nu au ce să detecteze
un bărbat de 49 de ani pregătit să-și continue viața
fără să înțeleagă nimic.
gata, de-acum poate veni.
am renunțat fără să ezit
la stima de sine, la moralitate
doar ca să fiu dorit și admirat
am ajuns repede la concluzia că asta e lumea,
că nu-i nimic complicat în lipsa ei de sens.
am găsit de fiecare dată structuri solide și logice
care să ne facă să nu renunțăm.
dar dacă aș fi trăit altfel? dacă, lăsând logica la o parte,
aș fi avut curaj să trăiesc cu adevărat?
problema mea cea mai mare e mintea.
nu e nimic complicat: tot aici aș fi ajuns.
n-o să ne amintim nimic din toate astea.
totul e o mare păcăleală.
sunt genul de om agitat, cu reacții exagerate,
încercând să controleze totul.
muncă și rugăciuni
muncă și singurătate;
într-o casa memorială
cât de mult poți să porți pe cineva în minte fără să
obosești?
sunt convins că tu înțelegi
dar cine să traducă pentru tine acest poem?
ce-o să rămână din toate cele care-au fost?
dacă las de volan și închid ochii, traseul e-același.
realitatea rămâne tot mai mult în urmă
acolo unde simțurile nu au ce să detecteze
iar gândirea nu are ce procesa
sufletul și greutatea sporită pe care sufletul știe acum s-o poarte în spate,
toate dispar ca și cum n-ar fi fost
câtă vreme-s în viață, să nu mă plâng
niciodată.
de-aș putea lua gândul ăsta cu mine, să-l duc sus,
să-i găsesc un loc potrivit în memoria de lungă durată…
lucrurile își recapătă echilibrul
și fără să mai ies din somn ies la marginea visului
în afara vieții la care ne-am înhămat de bună voie
există o altă viață,
extraordinară
Gavrilescu, după ce intră în curtea unde se află bordeiul: un om serios, care îşi scuză curiozitatea și dorința de a ieşi din lumea reală, spunându-şi că este doar o nevoie pe care sufletul său o are, ca oricare altul. Parcurge proba „purgatoriului”, în care începe să reflecteze cu un sine aproape gol, de care se și desprinde ulterior, îndrumat de Hildegard. În tot acest timp, este cu totul lipsit de frica morții, întrucât îşi pierduse orice dorință superficială care, cândva, îl motiva să trăiască. Plăcerile de moment nu îl mai atrag, sufletul e deja încălzit de amintiri. (Maria Abalașei)
De câteva ori m-am gândit că asta nu-i viața mea
De cele mai multe ori am fost mulțumit
Am iubit respectând toate regulile, admirându-i inteligența și devotamentul
Aici vara e scurtă, iar căldura-i încântă doar pe copii
Un bărbat de 49 de ani pregătit să-și continue viața fără să înțeleagă nimic
Ochi obosiți, barbă de-o săptămână- micile semne ale celor
Încă în viață
Dar dacă aș fi trăit altfel? Dacă, lăsând obișnuința la o parte, aș fi avut curajul să trăiesc cu adevărat?
Aș fi putut fi un bărbat fericit
Lumina soarelui va răsuna de-a lungul grădinii
Umezeala care izbucnește din loc în loc
Nu e de șters cu mâinile goale
Aerul de deasupra mea se va face tot mai frumos
Ca un loc demult părăsit
Cineva trece grăbit prin spatele meu,
Altcineva a lăsat urme, pe care
Încerc în zadar să le șterg cu piciorul
Fricile sufocate încă din fașă
Încercările repetate de a traduce pentru ceilalți
Cât mai exact cine ești tu cu adevărat
Pentru că scăpată de teroarea conștiinței, viața nu mai contează
Și fără să mai ies din somn, ies la marginea visului
Și cu plăcerea-n poziție șezut, la picior
Sunt gata să-mi încep ziua
Poemul surprinde imposibilitatea lui Gavrilescu de a evada din pânzele încâlcite ale obișnuinței și de a da o formă irealului neasumat în care a pășit din simplă curiozitate. Întrebările „Dar dacă aș fi trăit altfel? Dacă, lăsând obișnuința la o parte, aș f i avut curajul să trăiesc cu adevărat?” se declanșează în contextul în care spațiul țigăncilor pare să devină locul unde doar uitarea nu se iartă, iar încercarea de a da sens propriului trecut rămâne singura modalitate prin care îl poate părăsi. Frica și iluzia continuă să fie două constante impregnate în sufletul său. Iluziile persistă, seducătoare și mai intense ca niciodată, pentru că oferă refugiu, validare și recuperarea propriului paradis. Prin acest reflex al memoriei de a readuce gustul dulce al amintirilor, se întrezărește nostalgia – cea care nu poate înlocui autenticitatea, dar care rămâne fidelă ființei umane și zugrăvește experiența unei vieți veritabile. (Cristiana Georgescu, redactor Alecart)
asta mi-ar plăcea să-ţi pot arăta: frumusețea/ frumusețea înainte ca lumina violentă a rațiunii să cadă/
asupra ei
am vorbit numai despre lucruri în care n-am crezut
niciodată.
dar dacă aș fi trăit altfel? dacă, lăsând logica la o parte,
aș fi avut curaj să trăiesc cu adevărat?
nu e nimic complicat: tot aici aș fi ajuns.
sunt sigur că-ţi amintești: aș fi putut fi un bărbat fericit
cât de mult poţi să porţi pe cineva în minte fără să
obosești?
mă ridic din pat fără să mă ridic din pat
așa am fost educat, așa am trăit: timpul le rezolvă pe
toate.
pentru că toate dispar ca și cum n-ar fi fost:
casa în care ne-am mutat împreună și-n care continuăm
să trăim
o zăpadă fierbinte împrăștiată pe abdomenul meu
și în zăpada asta urmele tale
n-a mai rămas decât dragostea.
o vom duce, cum se cuvine, până la capăt
din când în când, somnul de prânz: stau în camera ta care a devenit camera mea.
lucrez ore în șir ca să construiesc în realitate
fiecare propoziție pe care mi-o trimiți:
desenez și șterg, șterg și adaug mereu
detalii pe care n-o să le observe nimeni.
asta mi-ar plăcea să-ţi pot arăta: frumusețea
frumusețea înainte ca lumina violentă a rațiunii să cadă
asupra ei
o chestiune care ține strict de noroc:
ai sperat că data viitoare.
O introspecție ce dă formă neliniștii lui Gavrilescu: gândul iubirii din tinerețe, care nu încetează să-l bântuie până în prezent; un Gavrilescu care, deși derutat de imaginea potențialului viitor alături de Hildegard – pe care nu-l va putea trăi deplin niciodată – continuă totuși să viseze. (Claudia Chiriac)
de cele mai multe ori am fost mulțumit
totul e o mare păcăleală
(șmecheria inimii de a umple cu entuziasm golul dintre pereți).
nu se explică așadar încercările mele disperate
de a nu pierde contactul,
de câteva ori m-am gândit că asta nu-i viața mea
de cele mai multe ori am fost mulțumit
am exersat într-atât bună dispoziție,
încât a devenit principala mea deprindere
ai preferat să lași timpul să treacă în defavoarea ta
problema mea cea mai mare e mintea.
fără să mai ies din somn ies la marginea visului
Gândurile bulversate ale lui Gavrilescu: iubirea lui din trecut (Hildegard) acolo, în bordei, alegerile făcute. Cu toate acestea, sentimentele lui Gavrilescu se stabilizează treptat și pare convins că are totuși o viață normală, în care a încercat din răsputeri să facă pe plac lumii. Astfel, el este pregătit să primească moartea cu brațele și cu sufletul deschise. (Teodora Bondar)
Doar că memoria stă sub semnul imaginației/ Iar amintirile nu corespund faptelor, ci viselor
Realitatea rămâne tot mai mult în urmă.
O țară stranie, în care nu am nici un viitor.
De câteva ori m-am gândit că asta nu-i viața mea…
Dar dacă aş fi trăit altfel?
Dacă aș fi avut curaj să trăiesc cu adevărat?
Am fost gata de orice exces ca să fiu dorit și admirat
Am renunțat cu ușurință la propria plăcere
Pentru că amintirea plăcerii e mai rezistentă decât orice plăcere
Acum, mă întorc în pat fără să mă întorc în pat
Și, fără să mai ies din somn, ies la marginea visului
Și-mi zic: „timpul le rezolvă pe toate”
Doar că memoria stă sub semnul imaginației
Iar amintirile nu corespund faptelor, ci viselor.
Prin felul meu de a-mi aminti
Prin felul meu de a reorganiza lumea
Distanța se simte iar între noi – sute de km, la capătul cărora, ne așteaptă realitatea.
Toate dispar că și cum n-ar fi fost:
Casa în care ne-am mutat împreună, Strălucirea tot mai îndepărtată a visului.
Iar tu îmi spui:
„E timpul sa renunțăm complet
La reprezentările atât de naive
Despre ce am fi putut fi,
Despre ce am fi putut trăi.”
Gavrilescu în ultima etapă a călătoriei sale, după ce iese din spațiul țigăncilor: își contemplă viața neîmplinită, realizând în final că cei mai mari dușmani ai omului sunt timpul și nostalgia. Ultima strofă ar putea surprinde o conversație cu Hildegard, care încheie procesul de detașare al lui Gavrilescu și îl introduce într-o lume în care cei doi pot fi împreună. (Andrei Bălan)
realitatea e ceea ce se repetă
Am renunțat cu ușurință la propria plăcere
la stima de sine, la moralitate,
la efortul de a înțelege cine sunt și ce vreau cu adevărat.
argumente-n cascadă, ironie și zeflemea, logică imbatabilă.
realitatea e ceea ce se repetă
dacă te-aș fi urmat atunci,
ar fi fost ca și cum aș fi mușcat din imaginea salamului de pe pliantele Lidl.
tot aici aș fi ajuns.
fără să ies din somn ies la marginea visului.
sting țigara. un bărbat fericit.
niciun minut și analizatorii înregistrează dragostea
acolo unde simțurile nu au ce să detecteze iar gândirea nu are ce procesa.
ca atunci când îndeși rugăciuni printre crăpăturile uscate ale conștiinței.
și distanța se întinde iar între noi
sute de km la capătul cărora ne așteaptă realitatea
lipsa de greutate a lumii de la capătul ei.
Gavrilescu, cel care stă în trăsură alături de Hildegard, este un bărbat ce poate numi greșelile trecutului și suferințele vieții sale profane, pentru că, întors în ipostaza îndrăgostitului, mintea îi este limpede. A doua parte a poeziei dezvăluie gândurile unui om care recunoaște dragostea, frumusețea și sensul și care este pregătit să pășească într-o nouă realitate, eternă, alături de iubita sa. (Ioana Popa)
aș fi putut fi un bărbat fericit
de câteva ori m-am gândit că asta nu-i viața mеа,
de cele mai multe ori am fost mulțumit.
i-am făcut pe elevii mei să râdă şi să fie mândri de
relațiile dintre noi.
un bărbat de 49 de ani pregătit să-şi continue viața
fără să înțeleagă nimic.
am renunțat cu ușurință la propria plăcere
la efortul de a înțelege cine sunt şi ce vreau cu adevărat
aş fi putut fi un bărbat fericit
în realitate plăcerea e de negăsit
n-o să ne amintim nimic din toate astea
viața nu mai contează
de-aş putea lua gândul ăsta cu mine
pentru că toate dispar ca şi cum n-ar fi fost
genul de om agitat, cu reacții exagerate,
încercând să controleze totul.
cele mai frumoase amintiri sunt cu mult mai frumoase
decât ceea ce s-a întâmplat cu adevărat
editând realitatea, modificându-i structura, încăpăţânându-se
să-i dea luciu şi sclipici.
să renunțăm complet la reprezentările atât de naive
despre ce am fi putut şi ce am trăit
Gavrilescu în momentul trezirii, când înțelege că întreaga viață s-a autoiluzionat pentru a-și ascunde frustrările și golul interior. A încercat mereu să modifice realitatea astfel încât să-i fie pe plac, fugind de el însuși și, totodată, de adevărul propriilor eșecuri: acela că este doar un profesor de pian cu o existență mediocră, nu artistul desăvârșit care ar fi putut deveni. (Matei Vuza)
*Cristiana Georgescu, redactor Alecart, și Claudia Chiriac sunt eleve în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
Foto: Petronela Dumitriu
