Dumnezeu ne trezește în fiecare dimineață! - Oscar și tanti roz, de Éric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Chris Simion Mercurian

Dragă Doamne-Doamne,

110 ani. E mult. Cred că încep să mor.

Există spectacole care impresionează prin amploarea montării, prin scenografie sau prin mijloacele teatrale folosite și există spectacole ce aleg un drum mult mai dificil: acela de a construi emoția aproape exclusiv prin prisma poveștii, a textului și a actorului. Oscar și Tanti Roz, realizat după romanul lui Éric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Chris Simion Mercurian, face parte din a doua categorie. În cele două ore și jumătate, spectatorul nu asistă doar la povestea unui copil bolnav de cancer, ci la o profundă meditație asupra vieții, a morții, a credinței și, mai ales, asupra felului în care iubirea și bunătatea pot transforma chiar și cele mai grele clipe, umplându-le cu sens.

Oscar este un băiat în vârstă de nouă ani care înțelege că timpul îi este limitat. Revolta lui împotriva bolii și împotriva lui Dumnezeu este firească, iar întrebările pe care le pune sunt cele pe care orice om le-ar avea în fața unei asemenea realități. În momentul de profundă fragilitate al băiatului apare Tanti Roz, asistenta ce nu îl privește doar ca pe un pacient. Ea îi propune un joc aparent simplu, dar cu o forță simbolică extraordinară: fiecare zi pe care o mai are de trăit va însemna zece ani dintr-o viață imaginară. Tot ea îl îndeamnă să îi scrie în fiecare seară câte o scrisoare lui Dumnezeu, spunându-i că își poate pune zilnic o dorință.

Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Și conțin un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un „poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive.

Aceste scrisori devin mai mult decât un dialog cu Divinitatea. Ele sunt un dialog cu propriile frici, cu propriile neputințe și sunt menite să-l conducă la acceptarea inevitabilului. În doar câteva zile, Oscar trăiește, prin puterea imaginației, adolescența, prima iubire, maturitatea și bătrânețea. Nu timpul biologic este cel care contează, ci intensitatea cu care alegem să trăim fiecare clipă.

Relația dintre Oscar și Tanti Roz reprezintă adevăratul nucleu emoțional al spectacolului. Ea nu își îndeplinește doar atribuțiile unei asistente medicale, ci devine prietena, confidenta și sprijinul necondiționat al copilului. Nu îl compătimește și nu îl minte, ci îi oferă ceea ce are cea mai mare nevoie: sinceritate și speranță. Îl învață că există situații pe care nu le putem schimba, dar că putem alege felul în care le trăim.

Un detaliu aparent banal capătă, pe parcursul spectacolului, o încărcătură emoțională extrem de puternică. La sfârșitul fiecărei zile, Tanti Roz îi spune lui Oscar: Să te faci bine! La început, replica pare obișnuită, dar treptat ea își poate schimba sensul – nu mai este vorba doar despre o posibilă vindecare a trupului, ci despre împăcarea sufletească, despre a nu înceta niciodată să crezi în viață, chiar și atunci când ea pare să se apropie de sfârșit.

P.S.: Acum, că suntem prieteni, ce-ai vrea să-ți ofer de ziua ta?

Oana Pellea construiește un personaj de o umanitate impresionantă. Forța interpretării sale nu se sprijină pe excese dramatice, ci pe naturalețea cu care alternează umorul, tandrețea și fragilitatea. Fiecare privire, fiecare îmbrățișare și fiecare tăcere transmit grija și iubirea față de Oscar. Tanti Roz devine imaginea omului care rămâne lângă cel aflat în suferință fără să încerce să îi minimalizeze durerea, ci oferindu-i curajul de a trăi cu ea.

La rândul său, Marius Manole realizează una dintre acele interpretări ce suspendă convenția teatrală. Nu încearcă să imite un copil și nici să îl caricaturizeze. El reușește să redea autentic felul în care un copil înțelege boala, nedreptatea, viața și moartea. Revolta, sensibilitatea, momentele pline de optimism se succed firesc, iar spectatorul uită foarte repede că privește un actor adult. În fața lui nu mai este Marius Manole, ci Oscar.

Și celelalte personaje completează universul acestui spital în care viața continuă să existe în pofida bolii. Copiii râd, se îndrăgostesc, sunt geloși, se ceartă și visează. Fata care reușește să se vindece după o operație și pleacă acasă devine contrapunctul necesar al poveștii lui Oscar, amintind că speranța există întotdeauna, chiar dacă destinul nu este același pentru fiecare.

Meritul producției constă și în faptul că nu transformă suferința într-un spectacol lacrimogen – umorul apare exact atunci când realitatea devine usturătoare, iar emoția nu e forțată. Publicul râde și, câteva clipe mai târziu, simte cum liniștea din sală spune mai mult ca orice replică.

Mulțumită lui, am râs și-am aflat ce înseamnă bucuria. M-a ajutat să cred în tine. Simt multă dragoste în mine, mă arde, am primit atâta de la el, încât am rezerve pentru mulți ani de-acum înainte.

Pentru mine, momentul cel mai tulburător a venit însă la final. Moartea lui Oscar ne dezvăluie cât de dur poate fi destinul, cât de nemilos este cancerul, cât de mici și neputincioși putem fi în fața unei boli și a ceea ce ne este scris. Monologul lui Tanti Roz despre Dumnezeu, care ne trezește în fiecare dimineață și ne oferă încă o zi de trăit, depășește granițele scenei și ajunge direct la spectator. În acel moment, spectacolul nu mai vorbește doar despre Oscar, ci despre fiecare dintre noi și despre lucrurile pe care le considerăm firești până când riscăm să le pierdem. Am plecat din sală cu un sentiment profund de recunoștință. Pentru sănătate. Pentru oamenii pe care îi iubim. Pentru diminețile în care deschidem ochii fără să ne întrebam dacă vom mai avea încă o zi. Fiecare avem în tăcere un astfel de dialog interior cu propria viață. Noi ne-am obișnuit să transformăm sănătatea într-o certitudine, când, de fapt, este un privilegiu.

Oscar și Tanti Roz nu este un spectacol despre moarte. Este, paradoxal, unul dintre cele mai frumoase spectacole despre viață. Despre puterea bunătății, despre prietenia care nu ține cont de vârstă și despre faptul că uneori nu putem schimba destinul unui om, dar îi putem fi alături. La final, când luminile din sală s-au aprins, mi-am dat seama că mă gândeam la oamenii care ne țin de mână în cele mai grele momente, când viața poate fi crudă. Timpul și cei pe care îi iubim nu sunt un dat, ci daruri pe care, ajungem să le prețuim cu adevărat abia atunci când înțelegem că pot dispărea.