(…) Clivajul dintre profilul uman și cel real, întreținut de poziții nefirești ale mediului în care cresc și mă înalț, întrunește toate condițiile asemănării cu peisajul Zonei. Conștientizarea unei rutine intelectuale și academice care se perpetuează nestingherită și care alimentează rivalități este regiunea de manifestare a elevului, deocamdată privit separat de profilul său. Iar obișnuința și complacerile acestea, a căror finalitate știm cu împăcare că trebuie să fie zecele la bac, ori măcar o olimpiadă națională, sunt prilejul studierii unui indus fel de a privi unii spre alții: elevul de la mate-info către cel de la filologie și viceversa.contemporană extraordinar, în timp ce, în ultima bancă, un alt băiat sublinia cu nerv rânduri într-o carte fragilă, spre consternarea colegei de bancă: ea păstra cărțile nevătămate.

Numărul 22

din editorial

O tânără, cu capul ușor aplecat spre poală, cu cotul sprijinind banca și palma făcută așternut sub tâmplă, citea. Avea în mână un Marquez. Pe bancă să fi fost fie Mărturisiri și anateme, fie Pe culmile disperării, în orice caz, un volum semnat de Emil Cioran. Împrumutat de la colega din spate care, cu o pauză în urmă, terminase primul ei volum de Kafka, Castelul. Colegul din prima bancă încerca să le explice unor fete din clasa alăturată cum descoperise un volum de poezie contemporană extraordinar, în timp ce, în ultima bancă, un alt băiat sublinia cu nerv rânduri într-o carte fragilă, spre consternarea colegei de bancă: ea păstra cărțile nevătămate.

Numărul 21

din editorial

Câte două-trei romane (super)comerciale pe an (în cel mai bun caz, pe semestru) și mă pot numi cititoare. Din când în când, niște titluri alese la întâmplare din listele cu recomandări pertinente. A prezenta lecturile înseamnă a relata o înșiruire de evenimente aproape cursivă, de fiecare dată la fel de surprinsă de poveste, căreia îi rămân (și care îmi rămâne) mereu străină. O atitudine aproape glacială față de orice roman, care nu m-a lăsat să ajung niciodată în interior: până la urmă, un raft de cărți din care nu am încercat să înțeleg nimic și încă pe atâtea din care am înțeles tot și care nu spuneau nimic.

Numărul 20

din editorial

A student’s school year revolves around two key moments: the 15th of September and the 15th of June. The first one brings a taste of melancholy, the student feels as if he indeed misses his classmates and maybe some of his teachers too, but not that much. However, the feeling begins to fade after the first week of waking up at 6:30 in the morning and completely disappears after the first tests. The student starts thinking about that second key moment as early as Easter holiday, just when the weather is great for taking walks in the evening and spending time with friends in pubs, but there’s no time for such things as the student has to fix his grades, because he wants to have a great summer, go to festivals or even to the seaside. Still, these things need to be approved by his sponsors who have expectations from him and want to see that ”their hard work was worth it”.

Issue #19 - english

special edition for FILIT

Anul elevului se învârte în permanență în jurul a două momente definitorii: 15 septembrie și 15 iunie. Primul vine cu puțină melancolie: elevul simte vag că îi e dor de colegi, poate chiar și de câțiva profesori. Sentimentul începe să se estompeze după prima săptămână de trezit la 6:30 dimineața, ajungând să dispară în totalitate după cea dintâi rundă de teste. Al doilea moment se lasă așteptat cam de prin vacanța de Paște: luna mai se lunge…eeește, elevul are senzația că timpul a încremenit și afară e tot mai cald, o vreme frumoasă de plimbat seara și de mers în pub-uri cu prietenii. Totuși, elevul are de reparat medii, pentru că vrea să meargă la festivaluri în iulie și august (poate ajunge chiar și pe la mare), iar asta e imposibil fără finanțare de la „sponsorii” săi care vor să vadă „pentru ce am muncit eu și cu taică-tu”.

Numărul 19 - română

ediție specială FILIT

„Din interior”, deci, nu se vede limpede cu ce se iese din istoria recentă. Ai, părerea mea, mult prea multe povești de spus – pentru că probabil una dintre chestiile cele mai importante în perioada asta o reprezintă întâlnirile. De orice tip. E o vârstă e experiențelor și a experimentelor în fond, de aceea întâlnirile valorează atât de mult. Oriunde, cu oricine sau cu orice are loc o întâlnire: de la profesori, colegi, portar, Radu Paraschivescu, Marin-Mălaicu Hondrari, Gabriela Adameșteanu, (insert om de cultură, artist sau absolvent invitat la ALECART) ș.a. până la Un roman natural al lui Gospodinov, Unu+Unu de la TNI, Bacalaureatul total sau Despărțirea de copilărie, poezia celor de Suceava etc. , orice aspect neînsemnat (sau nu) îți pică în mână sau îți apare în față – aceea e o întâlnire. Un tête-à-tête cu o idee de fapt. (fragment din editorialul semnat de Tudor Berbinschi) din cuprins: muzica adolescenței de aici și din SUA, interviu cu Marin Mălaicu-Hondrari, dosar Khaled Hosseini, recenzie Bacalaureat și Sieranevada, Cine se ascunde sub cocul „man-bun”?, Lionel Duroy ș.a.

Numărul 18

din editorial

Atunci eram un fluture într-un borcan. Am învățat să sparg sticla. Și cioburile au rămas - haotice, aruncate, dezorientate și ireversibile - în casa bunicii, la masa de scris, prin parcuri, câteva prin alte orașe, alte țări, pe balcoane, pe bănci și între două trotuare. Câteva, în cărți. Altele, la câțiva oameni. Acum frântura aceasta de sticlă, însă, mă surprinde și pe mine. Sunt eu aici, sărind, râzând, mult prea veselă și prea diferită de ceea ce am devenit, contrastând cu tot ce se află în jurul meu, ciufulită, mică, îmbufnată că păpușile vorbesc din ce în ce mai rar cu mine și prefăcându-mă că între degetele mici și încovoiate de o greutate mult prea mare, cartea Fraților Grimm începe să fie mai mult decât o jucărie.

Numărul 17

din editorial

Tentativele de trezire a educației din România ultimelor decenii seamănă oarecum cu încercarea de a lipi cu bandă adezivă la urgențe o babă feliată gospodărește de o cositoare. Nici nu știi ce-i mai rău, toate sunt, așa că ești tentat să-i pui banda adezivă pe gură, măcar să nu mai țipe. Doar că, a naibii, în loc să țipe cântă. Și încă fals. Stai și te uiți la ea și te prinzi că e complet desprinsă de realitate. Ceea ce-i simpatic, desigur, doar că tot nu știi de unde să te apuci s-o repari, că te mai și pocnește când încerci să te apropii de ea. E îmbătrânită și irascibilă ca toate babele, mai ales dacă vorbim despre babe cărora le-a făcut fiecare ce i-a trecut prin cap în ultimii nici nu mai știm câți ani (de unde ne apucăm să numărăm, oricum?). O lași deci pe masă, cu mațele pe-afară, și te scurgi fluierând pe după colț, sperând că nu te-a văzut nimeni și că o să-și revină ea cumva miraculos, de capul ei și al norocului chior. (fragment din editorialul semnat de Ștefania Dumbravă)

Numărul 16

din editorial

Am așteptat ca timpul să redevină tandru cu noi pentru a vă scrie câteva rânduri în care cuvintele, primenite de zgură, să se așeze curat și simplu în fraze, cu intuiția păsărilor mici care își găsesc ramurile potrivite. După o perioadă în care am spus cu toții: „goodbye to gravity”, în care bucuriile mici păreau să se fi terminat, în care lămâile au fost stoarse altfel în ceaiuri, paginile întoarse cu mai puțină poftă, hainele ne-au părut prea mici ori prea mari, oricum nepotrivite, muzica agasantă, trotuarele au căutat frunțile, ne-am reașezat cumva în noi. Scriu știind că voi, atât de tineri, de vii, de frumoși, de deștepți și de curajoși, respirați altfel aerul acidulat și proaspăt al fiecărei zilei. Și că, în biografiile voastre, ale noastre, am suferit o mutație ontologică: ne-am descoperit vii. Oameni salvatori dacă nu ai altora, măcar ai noștri. Vă aveți în grijă, ăsta e adevărul. Și trebuie să trăiți cu acest adevăr axiomatic deloc comod poate, la vârsta voastră: vă cam aveți în grijă. Știu nu doar că sunteți, dar că veți fi buni. Cei mai buni chiar într-o lume în care răutatea pare virtual infinită. O să așezați cu migală câteva straturi de armură, o să puneți Pink Floyd, Led Zeppelin, Metallica, Brahms sau altceva în căști, o să vă iertați părinții dacă nu v-au înțeles cum ați fi vrut voi, iar ei vă vor ierta pentru toate făcutele și nefăcutele, și o să cam ieșiți în larg. Iar largul acesta poate fi fioros de multe ori. (fragment din editorialul semnat de Roxana Dumitrache)

Numărul 15

din editorial

De două ori pe an, în mai și octombrie, apare revista „Alecart”, nucleul din care s-a dezvoltat în ultimii ani un proiect cultural mai vast. Ea sintetizează puncte de vedere, facilitând dialogul redactorilor cu absolvenți și colaboratori, dar spiritul alecartian înseamnă mai mult decât atât. Acesta presupune o organizarea și coordonarea „Întâlnirilor” din cadrul FILIT, proiectul „Înăuntru și-n afară” (singurul de acest tip din spațiul preuniversitar ieșean, în care foști redactori, studenți la universități din afară și din țară, absolvenți angajați în diferite domenii vin să ne împărtășească într-un dialog viu experiența lor), workshop-uri și lansări de carte (activități desfășurate în parteneriat cu Institutul Cultural Francez din Iași și Editura Polirom), Clubul de Poezie de la Suceava, Concursul „M.Iordache”. E o dinamică a spiritului ce susține și însuflețește revista și care modelează, fără a limita atitudinea culturală la articolele regăsite în paginile ei.

Disponibil în variantă PDF

download_arrow

Numărul 14

din editorial

Cooperare transfrontalieră – iată o realitate care, pentru a dobândi substanță, trebuie să treacă de definiția tehnică, de dicționar. Pentru a o înțelege în realitatea ei palpabilă, cernută prin sita culturii (căci în afara acesteia nimic nu poate dura), tinerii redactori Alecart au participat în august la un workshop a cărui temă a fost chiar aceasta: cooperarea transfrontalieră.

download_arrow

Numărul 13 - română

din editorial

„Solidaritatea” lui Ilie Krasovschi și dialogul fetelor de la filo despre singurătate&îmbrățișare

„nesiguranța mea este egală cu nesiguranța ta, însă ambele cântăresc mai puțin decât ne-singurătatea.” Andrada Strugaru: În aceste zile ale singurătății impuse, Ilie Krasovschi ilustrează solidaritatea, fără a evita candoarea spațiului blând-naiv al inocenței, ca îmbrățișarea a doi ursuleți de pluș cu ochii în lacrimi. Pe fundalul bleu ciel, fără delimitări spațiale, cei doi par imortalizați într-o plutire nesfârșită, singurele…

Sonia ridică mâna sau curajul de a fi onest

Romanul despre libertate al Laviniei Braniște nu spune doar povestea unui personaj care  rămâne închis între paginile cărții sau care nu are nicio pârghie în realitatea zilelor noastre. Volumul se constituie ca un algoritm de mărturii care la prima vedere pot părea trunchiate, dar care dau naștere unor crâmpeie pline de zvâcniri și de incertitudini postdecembriste. El are în centru…

Andrei Rubliov. Viața ca o liturghie (II)

Andrei Rubliov, filmul lui Andrei Tarkovski, alătură două dintre dilemele pe care oamenii le întrețin încă de la începuturile lumii, Credința și Creația. Asupra lor se revine de fiecare dată cu fervoare, prin întrebări, ipoteze, luări de poziție sau distanțări care împreună au avut dintotdeauna un caracter eliptic și re-declanșator, niciodată concluziv, păstrându-și aura misterului îmbogățit de arborescența neîncetată a…

Diminutivele din frică&iubire, din curaj&tristețe. Industria liniștirii adulților, de Anastasia Gavrilovici

Pe Anastasia Gavrilovici am întâlnit-o prima dată cu ocazia împlinirii a 10 ani de ALECART, la Iași, alături de atunci viitorul Ambasador al Regatului Unit, Andrew Noble, într-un episod intitulat sugestiv „diplomație și poezie”. Poate datorită auspiciilor sau poate din cu totul alte motive nedetectabile până acum, am păstrat impresia că și în ea, „diplomația” – tradusă într-o eleganță a…

Paterson „Poezia este tot ceea ce rămâne din viață după/în timp ce o trăiești.” (după Robert Șerban)

Pentru a scrie poezie trebuie să am singurătatea insectei după închiderea insectarului, singurătatea conținutului de sulf față de cea a carbonului dintr-o pată de motorină lăsată pe asfalt. Am crezut mult timp că postarea aceasta anonimă de pe instagram definește aproape perfect aspirațiile oricui încearcă să scrie poezie și e cu atât mai valabilă pentru poezia contemporană. Că există ceva…

Apa vie a suferinței: Buburuza, de Liliana Corobca

Aș vrea să fiu cel mai fericit om de pe pământ pentru mama mea. Despre intimidate și slăbiciune, despre firesc și blândețe, despre asumarea sinelui, despre puterea tămăduitoare a confesiunii vorbește romanul Lilianei Corobca, un roman de stare, o imagine întregitoare a unei femei ce se cunoaște și se acceptă prin retrospecție. Privind în noi, ultima modalitate de salvare a…

Resimțind trepidațiile adevărurilor nespuse în Chernobyl

Îmi vine foarte greu să încep să vorbesc despre Chernobyl, deoarece mini-seria produsă de HBO nu poate fi vizionată decât într-o tăcere dureros de adâncă, o tăcere care nu lasă loc niciunui comentariu, căci evenimentele care se derulează în fața ta lasă senzația că nu mai este nimic de spus. Chiar și acum, după ce am revăzut serialul pentru a…

Rănile văzute și nevăzute: Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, de Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu reușește să cauterizeze și să descongestioneze sentimentele pe care le-a generat  revoluția în noi, să o pună pe tapet cu tot cu (/în primul rând cu) enigmele și bucățile lipsă ale ființelor din care se trage și din care se alcătuiește corpusculul nostru drag&antipatic&tricolor&dezorientat. Nucleul e dat de o voce care se ia la trântă cu revoluția, ține partea…

Tango, de Slawomir Mrozek: O colivie supraetajată din care nimeni nu poate zbura nicăieri

Piesa lui Mrozek e o partitură dificilă pentru că ea propune un univers care deconstruiește permanent așteptările și subminează eșafodajul coerenței, al logicii, plasând personajele într-o lume care are sens doar în interiorul modului lor de a trăi și de a percepe lucrurile, mizând pe confruntarea de idei în maniera proprie teatrului absurdului. Când citești Mrozek ai sentimentul de sufocare,…

Arșița. Descrescendo-uri spre viață

Arșița lui Cosmin Perța este, ca majoritatea prozei contemporane venite dinspre poezie, un exercițiu de lectură și detectare a imaginii poetice în structura narativă, un traseu cu puternice accente mistice, cu o consistență efervescent-religioasă și social-politică deopotrivă, cu dialoguri pe teme existențiale care îl situează pe prozatorul Cosmin Perța în apropierea literaturii ruse clasice, dar înăuntrul propriei formule. Într-un oraș…

Apropierea necesară. Despre întâlnirea cu Bogdan Răileanu

Ceea ce am simțit atunci când am părăsit aseară Librăria „Tafrali” a fost o stare de liniște, senzația că există o plasă de siguranță în care nu poate pătrunde durerea singurătății. Am plecat cu un sentiment puternic de echilibru pe care Întâlnirea Alecart cu Bogdan Răileanu ce a avut ca miez al discuțiilor  romanul domniei sale, Teoria Apropierii, mi l-a provocat….

Fear of missing out. Teoria apropierii, de Bogdan Răileanu*

Teoria apropierii este un roman cameleonic; el își schimbă tonalitățile, accentele în funcție de povestea fiecăruia, devenind o „punere în scenă” nu doar a singurătății, a eșecului, a înstrăinării, dar și a prieteniei și regăsirii. Parcurgând poveștile de viață care se intersectează în romanul lui Bogdan Răileanu, mi-am dat seama că adevărata apropiere surprinsă nu este neapărat cea dintre personaje,…