„Din interior”, deci, nu se vede limpede cu ce se iese din istoria recentă. Ai, părerea mea, mult prea multe povești de spus – pentru că probabil una dintre chestiile cele mai importante în perioada asta o reprezintă întâlnirile. De orice tip. E o vârstă e experiențelor și a experimentelor în fond, de aceea întâlnirile valorează atât de mult. Oriunde, cu oricine sau cu orice are loc o întâlnire: de la profesori, colegi, portar, Radu Paraschivescu, Marin-Mălaicu Hondrari, Gabriela Adameșteanu, (insert om de cultură, artist sau absolvent invitat la ALECART) ș.a. până la Un roman natural al lui Gospodinov, Unu+Unu de la TNI, Bacalaureatul total sau Despărțirea de copilărie, poezia celor de Suceava etc. , orice aspect neînsemnat (sau nu) îți pică în mână sau îți apare în față – aceea e o întâlnire. Un tête-à-tête cu o idee de fapt. (fragment din editorialul semnat de Tudor Berbinschi) din cuprins: muzica adolescenței de aici și din SUA, interviu cu Marin Mălaicu-Hondrari, dosar Khaled Hosseini, recenzie Bacalaureat și Sieranevada, Cine se ascunde sub cocul „man-bun”?, Lionel Duroy ș.a.

Numărul 18

din editorial

Atunci eram un fluture într-un borcan. Am învățat să sparg sticla. Și cioburile au rămas - haotice, aruncate, dezorientate și ireversibile - în casa bunicii, la masa de scris, prin parcuri, câteva prin alte orașe, alte țări, pe balcoane, pe bănci și între două trotuare. Câteva, în cărți. Altele, la câțiva oameni. Acum frântura aceasta de sticlă, însă, mă surprinde și pe mine. Sunt eu aici, sărind, râzând, mult prea veselă și prea diferită de ceea ce am devenit, contrastând cu tot ce se află în jurul meu, ciufulită, mică, îmbufnată că păpușile vorbesc din ce în ce mai rar cu mine și prefăcându-mă că între degetele mici și încovoiate de o greutate mult prea mare, cartea Fraților Grimm începe să fie mai mult decât o jucărie.

Numărul 17

din editorial

Tentativele de trezire a educației din România ultimelor decenii seamănă oarecum cu încercarea de a lipi cu bandă adezivă la urgențe o babă feliată gospodărește de o cositoare. Nici nu știi ce-i mai rău, toate sunt, așa că ești tentat să-i pui banda adezivă pe gură, măcar să nu mai țipe. Doar că, a naibii, în loc să țipe cântă. Și încă fals. Stai și te uiți la ea și te prinzi că e complet desprinsă de realitate. Ceea ce-i simpatic, desigur, doar că tot nu știi de unde să te apuci s-o repari, că te mai și pocnește când încerci să te apropii de ea. E îmbătrânită și irascibilă ca toate babele, mai ales dacă vorbim despre babe cărora le-a făcut fiecare ce i-a trecut prin cap în ultimii nici nu mai știm câți ani (de unde ne apucăm să numărăm, oricum?). O lași deci pe masă, cu mațele pe-afară, și te scurgi fluierând pe după colț, sperând că nu te-a văzut nimeni și că o să-și revină ea cumva miraculos, de capul ei și al norocului chior. (fragment din editorialul semnat de Ștefania Dumbravă)

Numărul 16

din editorial

Am așteptat ca timpul să redevină tandru cu noi pentru a vă scrie câteva rânduri în care cuvintele, primenite de zgură, să se așeze curat și simplu în fraze, cu intuiția păsărilor mici care își găsesc ramurile potrivite. După o perioadă în care am spus cu toții: „goodbye to gravity”, în care bucuriile mici păreau să se fi terminat, în care lămâile au fost stoarse altfel în ceaiuri, paginile întoarse cu mai puțină poftă, hainele ne-au părut prea mici ori prea mari, oricum nepotrivite, muzica agasantă, trotuarele au căutat frunțile, ne-am reașezat cumva în noi. Scriu știind că voi, atât de tineri, de vii, de frumoși, de deștepți și de curajoși, respirați altfel aerul acidulat și proaspăt al fiecărei zilei. Și că, în biografiile voastre, ale noastre, am suferit o mutație ontologică: ne-am descoperit vii. Oameni salvatori dacă nu ai altora, măcar ai noștri. Vă aveți în grijă, ăsta e adevărul. Și trebuie să trăiți cu acest adevăr axiomatic deloc comod poate, la vârsta voastră: vă cam aveți în grijă. Știu nu doar că sunteți, dar că veți fi buni. Cei mai buni chiar într-o lume în care răutatea pare virtual infinită. O să așezați cu migală câteva straturi de armură, o să puneți Pink Floyd, Led Zeppelin, Metallica, Brahms sau altceva în căști, o să vă iertați părinții dacă nu v-au înțeles cum ați fi vrut voi, iar ei vă vor ierta pentru toate făcutele și nefăcutele, și o să cam ieșiți în larg. Iar largul acesta poate fi fioros de multe ori. (fragment din editorialul semnat de Roxana Dumitrache)

Numărul 15

din editorial

De două ori pe an, în mai și octombrie, apare revista „Alecart”, nucleul din care s-a dezvoltat în ultimii ani un proiect cultural mai vast. Ea sintetizează puncte de vedere, facilitând dialogul redactorilor cu absolvenți și colaboratori, dar spiritul alecartian înseamnă mai mult decât atât. Acesta presupune o organizarea și coordonarea „Întâlnirilor” din cadrul FILIT, proiectul „Înăuntru și-n afară” (singurul de acest tip din spațiul preuniversitar ieșean, în care foști redactori, studenți la universități din afară și din țară, absolvenți angajați în diferite domenii vin să ne împărtășească într-un dialog viu experiența lor), workshop-uri și lansări de carte (activități desfășurate în parteneriat cu Institutul Cultural Francez din Iași și Editura Polirom), Clubul de Poezie de la Suceava, Concursul „M.Iordache”. E o dinamică a spiritului ce susține și însuflețește revista și care modelează, fără a limita atitudinea culturală la articolele regăsite în paginile ei.

Disponibil în variantă PDF

download_arrow

Numărul 14

din editorial

Cooperare transfrontalieră – iată o realitate care, pentru a dobândi substanță, trebuie să treacă de definiția tehnică, de dicționar. Pentru a o înțelege în realitatea ei palpabilă, cernută prin sita culturii (căci în afara acesteia nimic nu poate dura), tinerii redactori Alecart au participat în august la un workshop a cărui temă a fost chiar aceasta: cooperarea transfrontalieră.

download_arrow

Numărul 13 - română

din editorial

Alecart 18 & Cel care cheamă câinii

„Alecart a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale adolescenței mele.” – Laura Ștreangă Lansarea de miercuri a reprezentat pentru alecartieni un moment semnificativ, legat de „maturizarea” pe care o implică simbolic acest număr 18 al revistei și de predarea ștafetei către o nouă generație, pe care Tudor Berbinschi – redactorul-șef de până acum – o va vedea crescând…

ALECART 18 și Cel care cheamă câinii. Lansare & dezbatere

Lansarea numărului 18 al revistei „Alecart” (7 iunie, ora 13.30, Colegiul Național Iași): un pretext de a ne (re)întâlni cu unul dintre scriitorii preferați ai alecartienilor, Lucian Dan Teodorovici, și cu cea mai recentă operă a domniei sale, Cel care cheamă câinii. O carte „neașteptată”, greu încadrabilă, provocatoare. În care un om vorbește despre sine însuși și despre alți oameni….

Gânduri sincere pe marginea unei conferințe sau Întâlnirea cu Radu Vancu

„Întâlnirea de astăzi cu Radu Vancu a fost de fapt o întâlnire cu literatura, în special cu efectele acesteia. Prin intermediul unor povești puțin știute, dar extrem de interesante, scriitorul ne-a arătat cum literatura, poezia mai precis, poate trezi empatie chiar și în cei mai puțin sensibili oameni. M-a impresionat povestea lui Ezra Pound care, închis într-o celulă și obligat…

Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare / Teatrul „Matei Vișniec” Suceava

Mise en abyme. Povestea lui Unamuno, despre dragostea nedeclarată ce nu pare a fi dragoste reală – complicata iubire a unui bărbat pasional, violent și posesiv – capătă, în viziunea lui Alexander Hausvater, contururile unei investigații difuze despre natura umană și despre mecanismele intrinseci ale dragostei, într-o relaționare directă a sufletelor celor patru personaje. O realitate. Două entități: o femeie…

Lăcaș de muze. Stagiunea Teatrului Municipal „Matei Vișniec” din Suceava

Teatrul sau jocul de-a Viața. Lumea scenică în care adevărul, esteticul și trăirea personală pulsează spre același țel, emoționarea spectatorului. Dacă ar fi să facem o incursiune în acest domeniu, Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava – cea mai tânără instituție teatrală din țară – și-a deschis stagiunea spre a modela prin intermediul pieselor și al actorilor trăirile publicului sucevean pe…

Scriu ca să (mă) înțeleg. – întâlnire cu Cătălin Pavel

10 mai 2017, o altă întâlnire, un alt scriitor, un alt roman, alte viziuni… Cafeneaua Teatru Fix a fost încă o dată pentru pasionații alecartieni un refugiu și un loc unde au fost relevate adevăruri sub forme atent, să le numim șlefuite – nu manipulate – pentru că asta face orice scriitor: perfecționează. Omul acestei întâniri a fost scriitorul Cătălin…

Treceri & Trecerea alături de Cătălin Pavel

Alecart reușește mereu să ne surprindă, aducând în imediata noastră intimitate cărți și scriitori, personaje și oameni vii, fiecare autor având ceva diferit de spus, un ceva care provoacă în noi o interogație, un alt mod de a înțelege ceea ce am citit, ceea ce am aflat, ceea ce contează. Întâlnirea de astăzi cu autorului romanului Trecerea, câștigător al Premiului…

Avantajul de a nu fi olimpic

Nu am făcut nimic din necesitate, ci doar din curiozitate. Adolescența e o perioadă în care începi să gândești critic și să pui la îndoială tot ce vezi că oamenii mari respectă. E momentul când vrei să înțelegi lumea de unul singur. E momentul când te distanțezi de universul celor mici, dar nu ești nici în al celor mari, ci…

Alecart, un spațiu al întâlnirilor

La început a fost întuneric, dar mai apoi nici lumină n-a fost – așa arăta primul draft al editorialului ce urmează, o „parabolă” blegită a îndreptării sinelui spre lumină. Între timp am realizat că: unu, nu sunt un „meșteșugar al cuvintelor” sau vreun artist obscur ce se hrănește dintr-un ego nemăsurat și doi, nimeni nu merge conștient spre lumină, ci…

Portretul unui alecartian în tinerețe*

Am avut tot timpul impresia că revistele din mediul preuniversitar sunt doar un pretext pentru a cosmetiza o imagine. Născute fie din constrângerea lui trebuie, fie din orgoliu, în paginile lor se întâmplă același fenomen ca în publicitate: se livrează un produs. Într-o manieră mai mult sau mai puțin convingătoare, într-un stil mai mult sau mai puțin atractiv, în termeni…

„Când cel mai greu de schimbat e absența” sau Povestea păsării fără cuib

Ada Lupu mi-a plăcut de la început, în toate piesele în care am văzut-o jucând la Iași (de altfel, am mai spus asta: e unul dintre cei mai buni tineri actori pe care îi are Iașul. Pentru că e talentată, pentru că are o expresivitate perfect controlată, nu lasă nimic la întâmplare, pentru că e foarte sensibilă și personajele ei…

Despărțirea de copilărie (Ancheta Alecart 17) III

Care au fost semnele despărțirii de copilărie? Există o poveste a ieșirii din copilărie? În loc de argument: „Copilăria nu este numai copilăria pe care am trăit-o într-adevăr, ci și totalitatea impresiilor despre ea care s-au format în adolescență și la maturitate. De aceea, copilăria pare lungă. Probabil fiecare perioadă a vieții este multiplicată datorită reflecțiilor despre ea în perioadă…