„Din interior”, deci, nu se vede limpede cu ce se iese din istoria recentă. Ai, părerea mea, mult prea multe povești de spus – pentru că probabil una dintre chestiile cele mai importante în perioada asta o reprezintă întâlnirile. De orice tip. E o vârstă e experiențelor și a experimentelor în fond, de aceea întâlnirile valorează atât de mult. Oriunde, cu oricine sau cu orice are loc o întâlnire: de la profesori, colegi, portar, Radu Paraschivescu, Marin-Mălaicu Hondrari, Gabriela Adameșteanu, (insert om de cultură, artist sau absolvent invitat la ALECART) ș.a. până la Un roman natural al lui Gospodinov, Unu+Unu de la TNI, Bacalaureatul total sau Despărțirea de copilărie, poezia celor de Suceava etc. , orice aspect neînsemnat (sau nu) îți pică în mână sau îți apare în față – aceea e o întâlnire. Un tête-à-tête cu o idee de fapt. (fragment din editorialul semnat de Tudor Berbinschi) din cuprins: muzica adolescenței de aici și din SUA, interviu cu Marin Mălaicu-Hondrari, dosar Khaled Hosseini, recenzie Bacalaureat și Sieranevada, Cine se ascunde sub cocul „man-bun”?, Lionel Duroy ș.a.

Numărul 18

din editorial

Atunci eram un fluture într-un borcan. Am învățat să sparg sticla. Și cioburile au rămas - haotice, aruncate, dezorientate și ireversibile - în casa bunicii, la masa de scris, prin parcuri, câteva prin alte orașe, alte țări, pe balcoane, pe bănci și între două trotuare. Câteva, în cărți. Altele, la câțiva oameni. Acum frântura aceasta de sticlă, însă, mă surprinde și pe mine. Sunt eu aici, sărind, râzând, mult prea veselă și prea diferită de ceea ce am devenit, contrastând cu tot ce se află în jurul meu, ciufulită, mică, îmbufnată că păpușile vorbesc din ce în ce mai rar cu mine și prefăcându-mă că între degetele mici și încovoiate de o greutate mult prea mare, cartea Fraților Grimm începe să fie mai mult decât o jucărie.

Numărul 17

din editorial

Tentativele de trezire a educației din România ultimelor decenii seamănă oarecum cu încercarea de a lipi cu bandă adezivă la urgențe o babă feliată gospodărește de o cositoare. Nici nu știi ce-i mai rău, toate sunt, așa că ești tentat să-i pui banda adezivă pe gură, măcar să nu mai țipe. Doar că, a naibii, în loc să țipe cântă. Și încă fals. Stai și te uiți la ea și te prinzi că e complet desprinsă de realitate. Ceea ce-i simpatic, desigur, doar că tot nu știi de unde să te apuci s-o repari, că te mai și pocnește când încerci să te apropii de ea. E îmbătrânită și irascibilă ca toate babele, mai ales dacă vorbim despre babe cărora le-a făcut fiecare ce i-a trecut prin cap în ultimii nici nu mai știm câți ani (de unde ne apucăm să numărăm, oricum?). O lași deci pe masă, cu mațele pe-afară, și te scurgi fluierând pe după colț, sperând că nu te-a văzut nimeni și că o să-și revină ea cumva miraculos, de capul ei și al norocului chior. (fragment din editorialul semnat de Ștefania Dumbravă)

Numărul 16

din editorial

Am așteptat ca timpul să redevină tandru cu noi pentru a vă scrie câteva rânduri în care cuvintele, primenite de zgură, să se așeze curat și simplu în fraze, cu intuiția păsărilor mici care își găsesc ramurile potrivite. După o perioadă în care am spus cu toții: „goodbye to gravity”, în care bucuriile mici păreau să se fi terminat, în care lămâile au fost stoarse altfel în ceaiuri, paginile întoarse cu mai puțină poftă, hainele ne-au părut prea mici ori prea mari, oricum nepotrivite, muzica agasantă, trotuarele au căutat frunțile, ne-am reașezat cumva în noi. Scriu știind că voi, atât de tineri, de vii, de frumoși, de deștepți și de curajoși, respirați altfel aerul acidulat și proaspăt al fiecărei zilei. Și că, în biografiile voastre, ale noastre, am suferit o mutație ontologică: ne-am descoperit vii. Oameni salvatori dacă nu ai altora, măcar ai noștri. Vă aveți în grijă, ăsta e adevărul. Și trebuie să trăiți cu acest adevăr axiomatic deloc comod poate, la vârsta voastră: vă cam aveți în grijă. Știu nu doar că sunteți, dar că veți fi buni. Cei mai buni chiar într-o lume în care răutatea pare virtual infinită. O să așezați cu migală câteva straturi de armură, o să puneți Pink Floyd, Led Zeppelin, Metallica, Brahms sau altceva în căști, o să vă iertați părinții dacă nu v-au înțeles cum ați fi vrut voi, iar ei vă vor ierta pentru toate făcutele și nefăcutele, și o să cam ieșiți în larg. Iar largul acesta poate fi fioros de multe ori. (fragment din editorialul semnat de Roxana Dumitrache)

Numărul 15

din editorial

De două ori pe an, în mai și octombrie, apare revista „Alecart”, nucleul din care s-a dezvoltat în ultimii ani un proiect cultural mai vast. Ea sintetizează puncte de vedere, facilitând dialogul redactorilor cu absolvenți și colaboratori, dar spiritul alecartian înseamnă mai mult decât atât. Acesta presupune o organizarea și coordonarea „Întâlnirilor” din cadrul FILIT, proiectul „Înăuntru și-n afară” (singurul de acest tip din spațiul preuniversitar ieșean, în care foști redactori, studenți la universități din afară și din țară, absolvenți angajați în diferite domenii vin să ne împărtășească într-un dialog viu experiența lor), workshop-uri și lansări de carte (activități desfășurate în parteneriat cu Institutul Cultural Francez din Iași și Editura Polirom), Clubul de Poezie de la Suceava, Concursul „M.Iordache”. E o dinamică a spiritului ce susține și însuflețește revista și care modelează, fără a limita atitudinea culturală la articolele regăsite în paginile ei.

Disponibil în variantă PDF

download_arrow

Numărul 14

din editorial

Cooperare transfrontalieră – iată o realitate care, pentru a dobândi substanță, trebuie să treacă de definiția tehnică, de dicționar. Pentru a o înțelege în realitatea ei palpabilă, cernută prin sita culturii (căci în afara acesteia nimic nu poate dura), tinerii redactori Alecart au participat în august la un workshop a cărui temă a fost chiar aceasta: cooperarea transfrontalieră.

download_arrow

Numărul 13 - română

din editorial

„Tată, nu suntem morți, suntem vii!” – Măcelăria lui Iov, regia Radu Afrim (TNI)

  „Oamenii se iubesc doar pe ei înșiși” Măcelăria lui Iov – un spectacol de excepție, cinic și zguduitor, care îți electrocutează fiecare fibră a ființei. Un spectacol de la care pleci crucificat, dar fără speranța vreunei mântuiri, zguduit de forța imaginilor, de pregnanța acustică a țipătului-sfâșiere interioară, de mesajul care nu lasă nicio iluzie că lumea e altceva decât…

Real sau Uman? Dezbatere la Colegiul Național Iași

Dezbaterea „Real vs. Uman”, prilejuită de lansarea numărului 17 al revistei „Alecart”, a pus față-n față nu doar invitații noștri, Ioana Costea, Septimiu Panainte și Marius Pașa, cu publicul alecartian, ci și opiniile a două liceene de la Colegiul Național aflate la început drum, Ioana Popa – elevă în clasa a X-a, mate-info, medaliată cu argint la Olimpiada Internațională de…

Real vs Uman?! Real & Uman sau Cronica unei lansări anunțate

Ce fascinează și construiește într-o mai mare măsură în ordinea ființării noastre? Suntem cuvinte sau numere? Ne deschidem spre celălalt sau spre gândirea abstractă? Suntem ceea ce alegerile noastre și întâlnirea cu ceilalți au făcut din ceea ce la început era doar potențialitate. Pentru a ajunge la raportul dorit cu lumea și cu noi înșine e necesar însă să acceptăm…

Dezbatere „Real vs. Uman” la Colegiul Național Iași

Vineri, 24 februarie 2017, ora 13.30, are loc în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași dezbaterea „Real vs. Uman”.  Dezbaterea este concepută ca un dialog între doi absolvenți ai profilului real (conf.univ. dr. Septimiu Panainte, decanul Facultății de Drept, Univ.„Al.I.Cuza” Iași & lector univ.dr. Marius Pașa, Univ. Tehnică „Gh.Asachi”) și două absolvente ale profilului uman (conf.univ.dr. Ioana Costea, prodecanul…

Vina de a fi Om: Invitație la eșafod, de Vladimir Nabokov, în regia lui Ion Sapdaru

Un mecanism ce strivește nu doar „cu metodă”, ci și „cu stil” Nu ezit să afirm că Invitație la eșafod (Teatrul Național Iași) este cel mai bun spectacol al lui Ion Sapdaru – un regizor care mi-a plăcut parțial până acum, dar care cu această adaptare a romanului lui Nabokov arată o altă față a sa și construiește cu mână…

Matematica între fascinație și frustrare

  Cum explicăm sacrificiile unui olimpic de performanță nevoit să renunțe la plăceri firești vârstei sau la activități ce l-ar fi ajutat să se dezvolte echilibrat (lecturi, muzică, artă) care poate accepta de dragul performanței sterile chiar și un dopaj în acest domeniu?  O discuție despre matematică este un demers ce cu siguranță va naște multiple opinii, diverse abordări ulterioare…

De ce am ales filologia și nu mate-info?

„Trebuie doar să dansezi. Trebuie să dansezi bine, să te admire toată lumea. Dacă faci asta, atunci poate că o să te pot ajuta. Așa că dansează. Dansează cât ține muzica.” – Haruki Murakami, Dans dans dans, Tot mai prezentă în dezbaterile despre educația românească, dar mai ales în rândul elevilor puși în situația de a alege și apoi de…

Elvira Sorohan, despre statutul criticii literare. Interviu

 Întotdeauna am scris numai de plăcere, despre cărți de adevărată literatură, care mi-au adus mereu un nou profit de lectură. Niciodată n-am scris la comandă, cum face, mai ales acum, critica de întâmpinare.- ELVIRA SOROHAN   Pornind de la faptul că revista noastră a apărut ca o formă personală, poate egoistă, de a ne publica singuri (însă selectivi) orice tip de recenzie, cronică…

Războiul mondial al fumătorilor. Dilemă modernă cu nicotină

Extract din sufletul gânditor al omului fumător sau din mintea sentimentală a iubitorului de femeie și fum, unul și același lucru:                     Pledoarie pentru fum Scriu aceste cuvinte în apărarea fumului, fumul ușor ce dimineața se înalță de pe  pământul limpezit de zori și de noapte, fumul negurii pe străzi ce nu au somn care se face muzică și visuri…

O lecție de viață în Viața secretă a albinelor, de Sue Monk Kidd

Viața secretă a albinelor este un roman impresionant despre iubire și puterea de a depăși trecutul, despre spațiul protector de care toți avem nevoie, despre căldura sufletească, singura în măsură să schimbe un om și o lume. Povestea pe care o descoperim în romanul scriitoarei americane începe de la ideea că nu doar oamenii, ci și albinele au o viață…

ALECART 17. O nouă poveste

Numărul 17 Alecart propune o nouă poveste. O poveste despre copilărie, adolescență, vise, experiențe, despre cărți, filme, oameni și locuri. O poveste a unui colectiv de redacție nou, tânăr și plin de idei. E povestea noastră, a celor care din admiratori și ucenici ne-am transformat în alecartieni pursânge punându-ne amprenta personală în revista pe care cu mândrie o numim a…

Alecart. Între copilărie și literatură*

Atunci eram un fluture într-un borcan. Am învățat să sparg sticla. Și cioburile au rămas – haotice, aruncate, dezorientate și ireversibile – în casa bunicii, la masa de scris, prin parcuri, câteva prin alte orașe, alte țări, pe balcoane, pe bănci și între două trotuare. Câteva, în cărți. Altele, la câțiva oameni. Acum frântura aceasta de sticlă, însă, mă surprinde…