îmi dau seama că
semăn mult cu Nadia
când își prinde ghearele
de ciucurii pernelor
și miaună să o iau pe sus
Așa sunt eu
am obiceiul ciudat
de a-mi imagina foarte multe dureri la un loc
Existența noastră nu este atât de îndepărtată de cea a animalelor de care ne înconjurăm. În fond, ele sunt menite să acopere niște goluri de care altfel nu am putea scăpa – nici singuri, nici cu ajutorul altor oameni. Poate din acest motiv în volumul de poezii: Dora trăiește în plămânul meu drept, scris de David Cuzino este necesară prezența a trei pisici: Nadia, Dora și Luna. Existența felinelor poate fi interpretată în mai multe moduri, anume necesitatea prieteniei, oglindirea sufletului uman în niște ființe non-umane sau absența diferențelor dintre oameni și animale. Dora trăiește în plămânul drept al poetului fie ca un protector, fie pentru că se ascunde, fiind o pisică anxioasă, așa cum este înfățișată pe tot parcursul volumului, fie pentru că, la rândul său, are nevoie de cineva cu care să-și împartă singurătatea existențială. Ea iese câte puțin de acolo, de dinăuntru, însă în afară se umple de mizerii câteodată – de alte suferințe – deci este mai bine să se refugieze în propria durere reprimată, pe care o cunoaște cel mai bine. Observăm că e o permanentă luptă între interior și exterior, căci există spaima că dacă conținutul interiorității va fi împărtășit, acesta va provoca rău exteriorului (teama că durerea/ însingurează în loc să întindă brațe/ teama că/ oricând pot răni pe cineva), dar și fiindcă e necesar să găsim și motive mai bune pentru care inima să bată ca un tun, nu doar la nevoie. Adeseori, alegem să ne trăim suferința pe cont propriu pentru a nu-i deranja pe cei din jur și pentru a nu le oferi motive să ne abandoneze. În realitate, așa îi îndepărtăm de fapt, neajungând să ne cunoască în totalitate și neputând să ne pătrundă în suflet.
știu oameni care suferă mai tare decât mine
și au și de ce să o facă
în fața lor pot doar
să mă ascund la mine în păr
ca un pește clovn în câmpul de anemone
Am fost un clovn de câteva ori
nu știam să fiu un prieten bun
Pe de altă parte, suferința ne poate transforma în ființe individualiste. Avem această tendință bolnăvicioasă de a ne compara cu cei din jur și de a ne întreba care dintre noi este cel mai încercat de existență – cine a depășit mai multe obstacole și este mai puternic? Refuzăm să înțelegem sau să ne preocupăm de rănile altora fiindcă noi am fost răniți mai tare, cel puțin în viziunea noastră, deci avem tot dreptul. „Competiția” aceasta între suferințe este perdantă pentru că suntem persoane diferite, având experiențe de viață variate și moduri personale de a ne raporta la ceea ce ni se întâmplă. Asemenea poetului, nu știm să fim prieteni buni dacă nu ne îngrijim și de rănile celorlalți. Totuși, nici nu trebuie să ne reprimăm propria durere văzând-o doar pe a altora. Este evident că problemele cu care ne confruntăm în prezent nu sunt aceleași de secolul trecut, iar dacă bunicul avea urme de pumnal pe burtă nu înseamnă că acele câte ceva de aruncat prin caiete și sentimentele ciudate care se numesc ses vingt ans nu valorează nimic sau nu sunt reale. Lumea s-a schimbat, iar odată cu ea, oamenii ce o alcătuiesc, nu însă și sufletul, care continuă să stocheze diferite dureri, mai mult sau mai puțin vitale, mai mult sau mai puțin de nedepășit. Ura se cultivă în societate tocmai fiindcă nu știm să ne locuim suferința, prin urmare o ascundem, o aruncăm asupra celorlalți sau o amplificăm inutil, provocându-ne nefericire și frustrare.
eu mai rămân și vom fi despărțiți o perioadă
mai am puțin și văd unde ajung rugăciunile fără răspuns
Sunt aproape șapte ani de când mi-a fost salvată viața
și e rândul meu acum să învăț să fac bine
În apropierea morții, omul se schimbă, devenind mai altruist. În mod paradoxal, când își dă seama cât de ușor poate dispărea definitiv, este mai preocupat de nevoile celorlalți. Poate că e tot o formă de egoism: speranța că binele va fi răsplătit cu bine, cu o viață veșnică. Sau poate că atunci când simți gustul sfârșitului începe să nu-ți mai pese de tine însuți; tu deja ai fost salvat, căci încă te afli pe lumea aceasta, e timpul să-i salvezi acum și pe alții. Probabil că intervine aici perspectiva fiecăruia, fiindcă, precum am menționat, suntem ființe diferite. Poetul pare să facă parte din cea de-a doua categorie, fiind acum nevoit să se gândească cum în viitor va trebui să învețe oamenii să sufere cum le este cel mai bine, dar și la cei atâția cu nevoia unui nou organ. Cititorul ajunge din nou la gândul că există multă suferință în lume, chiar dacă de data aceasta este vorba despre suferința fizică. Prea multă durere pentru cât știe (momentan) medicina să vindece, pe prietenii rezistenți la chimioterapice neapucând să-i vadă ajunși oameni mari nici în vis, Nadia lingându-i pleoapele. Pisica devine liantul cu realitatea, menținându-l în această lume. Observăm că toate cele trei reușesc să-l păstreze pe linia de echilibru și este foarte interesant modul în care își fac apariția pe parcursul volumului, în principal atunci când poetul se află în impas, având nevoie de ajutor. Ele reușesc să-i intre în corp și în minte, fiind esențiale pentru buna funcționare a acestora sau, mai degrabă, pentru buna lui funcționare. Astfel, Nadia încurcă frumos toate firele, Dora frământă biscuiții, Luna împletește răchita, iar el usucă rufele. E o dinamică simplă, care mai suferă anumite schimbări uneori, căci Luna își cere bobițele, Nadia îi umple mâinile de zgârieturi, iar Dora trăiește, bineînțeles, în plămânul lui drept, perforându-i pleura, iar, câteodată, intrându-i în cap.
am întâlnit destui
cărora le era dor de ei înșiși
uneori mi se face rușine și alteori încerc să-i ajut
eu nu prea-mi duc lipsa
Propria existență, implicit propria prezență pot deveni obositoare. Din acest motiv, omul se îndepărtează de multe ori de sine, ajungând fie să regrete ulterior, fie să se simtă mai bine așa. E greu să te recuperezi odată pierdut și e foarte probabil să nu mai fii niciodată cel ce ai fost înainte, însă e normal, acesta este parcursul vieții. Este absolut în regulă să te schimbi, să te transformi în altcineva, chiar dacă este greu de acceptat. Poetul nu-și duce în schimb lipsa și poate e fiindcă există atâtea almanahuri de tristeți și alte supărări la biblioteca universitară, apusurile ultimelor 5 zile au fost toate la fel sau fiindcă e cineva cu șosete curcubeu dar cu o cruce mare și arămie la gât. Ultima ar putea fi considerată o imagine paradoxală, însă este oare cu adevărat așa? De ce am început să considerăm că religia exclude automat o altă formă de iubire, când, în mod real, ea promovează iubirea absolută fără a realiza ierarhii? Cele două „obiecte”, referindu-mă acum în mod metaforic la ceva mai profund, nu se autoexclud. Fără a mai încerca acum să utilizez alternative ale acestui cuvânt, căci cu adevărat nu e nimic de ascuns, a fi queer nu-ți impune automat ateismul. Suferința își face din nou simțită prezența în volumul de poezii scris de David Cuzino, venind acum ca o dovadă a ipocriziei și a răutății umane. Din păcate, chiar noi, oamenii, suntem de cele mai multe ori vinovați de nefericirea ce se propagă zilnic în lume. Noi, cei care avem impresia că suntem niște creștini adevărați, urmând anumite legi atent fundamentate și ascunzându-ne malițiozitatea sub masca unor intenții onorabile, a căror așa-zisă profunzime depășește tot ceea ce este cunoscut. E clar că pur și simplu refuzăm să acceptăm ceva ce ni se pare diferit dintr-un punct de vedere, însă în mod real nu se deosebește cu nimic. Indiferent de sexualitate, fericirea stă în liniștea dintre oamenii care se iubesc fără să și-o spună mereu, precum scrie foarte frumos David Cuzino într-una dintre poeziile sale.
te rog să mă ierți
nu am mai simțit asta niciodată
sunt eu pacientul
voi fi eu cel înțepat
îmi spui tu ce vei găsi
Ne dăm seama că nevoia de a-i salva pe ceilalți l-a împins pe poet către medicină, însă această cariera nu este compatibilă până la capăt cu empatia și hipersensibilitatea sa. E greu să fii spectatorul suferinței celuilalt știind că i-o poți alina doar puțin. Totodată, se simte ca un act de egoism să defilezi prin fața sa, sănătos fiind, căci chiar dacă ai fost bolnav la un moment dat, el nu are de unde să știe acest lucru, cunoscându-ți doar prezentul, așadar, starea actuală. Necesitatea iertării vine fie din incapacitatea salvării, fie din raportul dintre pozițiile celor doi. Această empatie nepotrivită domeniului științific se regăsește și în poemul Caracatițele ascunse undeva în inimi, unde poetului îi este rușine că a ocolit domnul care cerea țigări și suc de la toți studenții în curte la Obregia. Se pare că în această meserie este nevoie de multă stăpânire de sine, care să reușească, în cele din urmă, să-ți înghită simțirile mult prea umane; pentru a-i putea face bine omului, trebuie să înveți să îl privești de la distanță. Nimeni nu se preocupă, însă, de caracatițele ascunse undeva în inimi, care s-ar putea să se sufoce curând – nici măcar ministrul sănătății. Aceste creaturi pot reprezenta sufletul fiecăruia, căci trăiesc de obicei pe fundul oceanului, rezultând de aici profunzime, dar și un mod de a se proteja de lumea înconjurătoare. Prin urmare, sunt greu de descoperit sau de cunoscut de către ceilalți, iar David Cuzino ne spune în versurile sale că nimeni nu se prea preocupă în zilele noastre de suflet. Totuși, poetul afirmă că tare mult și-ar dori să vadă și el caracatițele dinăuntrul oamenilor. Tare mi-e teamă, însă, că ar fi dezamăgit de goliciunea ce îl așteaptă în interior…
Tot în spiritul științific, regăsim anumite ilustrații cu părți ale corpului uman printre paginile volumului. Este important acest amănunt, căci ne îndeamnă să ne gândim că versurile completează de fapt trupul omenesc, ele dau sens și îmbină în mod armonios atâtea oase, organe, vene, artere și gânduri. Poate că astfel poetul reușește să fie medic, repartizându-și toată empatia în poeziile scrise.
Să te lași îmblânzit vine cu niște lacrimi
îmi șterg ochii cu bucata de pânză aurie
am ajuns din nou
să nu mai văd bine decât cu inima
Cred că acesta este blestemul tuturor celor ce sunt mișcați de suferința celorlalți, al celor ce nu pot rămâne niciodată nepăsători: să vadă bine doar cu inima. Atunci când privești lumea de acolo, ea capătă multe semnificații și noi contururi. Astfel, în realitatea construită de David Cuzino, al cărei epicentru este însăși suferința, găsim și frânturi de speranță, căci încă există oameni cărora le pasă, pisici care ți se pot strecura în trup, dar și în suflet, fiziopatologie, zile frumoase în care decizi să zbori legat de o funie ținută de Luna. Este inedit modul în care volumul de poezii Dora trăiește în plămânul meu drept reușește să îmbine imagini și sentimente atât de nobile cu boala, urâțenia și ignoranța din spitale, abandonul, singurătatea, sexualitatea și ierarhiile sociale. Recunosc că după prima lectură nu am știut cu ce-am rămas, nici ce vrea aș vrea să scriu, ci doar cu faptul că este obligatoriu să scriu ceva. Imaginile puternice, suferința redată atât de acut și versurile ce rămân ușor întipărite în minte și în suflet mi-au indus o stare pe care nu cred că am mai simțit-o în momentul citirii unui astfel de volum de poezii.
Blana
pana
și pielea
nu au separat niciodată viețile între ele
doar ți-au arătat
unde trebuie să-ți așezi
blândețea
Versurile cu care se încheie volumul devin poate cele reprezentative. Cu ele ar trebui de fapt să rămânem. Trebuie să învățăm că nu suntem atât de diferiți, trebuie să învățăm unde să ne așezăm blândețea pentru a mai reduce ceva din suferința aceasta atotcuprinzătoare. Nu în ultimul rând, cu toții avem o Dora, pisica anxioasă, în plămânul nostru drept și ar fi bine să ne-o însușim pe deplin.
*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto: Diana Dăscălița
