Pâlpâiri sau Despre agonia încifrată de lângă noi

Pâlpâiri, ultimul roman semnat de Dan Lungu, este o carte cu profunde irizații sociologice și propune o lume a satului radiografiată prin intermediul unei lupe perfect focalizate și bine mânuite, ce oferă o perspectivă nonconformistă, prin care se evidențiază un adevăr (poate) inconfortabil, dar extrem de necesar: lupta pentru adaptare/identitate încă se dă, încă se pierde, încă se evită.

Primele tatonări ale personajului (și, implicit, ale cititorului) în acest sat ale cărui pâlpâiri se revarsă în împrejurimi mi-au amintit de modul în care se realizează introducerea în satul rebrenian din Ion, fiind reiterat motivul credinței uitate, abandonate, sugerat de imaginea lui Hristos pe cruce, pe care s-a așternut patina timpului concomitent cu cea a dezumanizării. Frumusețea autentică de la sat (câtă o fi fost vreodată) a început ușor să pălească, să fie invadată de născocirile aduse de orășeni la sat și să nu lase comunicării decât scopul de factură lucrativă.

La nivelul acestui spațiu asupra căruia Dan Lungu își oprește atenția, ciocnirea dintre tradiție și tehnologia așa-spus civilizatoare este una problematică, iar asupra acestui fenomen palpabil și ușor perceptibil se așază o crasă indiferență. Astfel, alăturarea dintre crucile de lemn și anexele cosmetizate cu var lavabil devine una de domeniul normalității; utilitatea aparte atribuită cartelei perforate esențializează o trecere nedorită, bruscă, de la familiar la inovații ce depășesc propria mentalitate netezită de secole după același tipar considerat poate inviolabil. Și mai grăitor este faptul că această lume suferă alte transformări însutit mai bulversante și cel mai  probabil nici măcar necesitatea de a substitui un semn de carte nu va mai avea o prezență atât de pronunțată, pierzându-se odată cu permanentizarea primordialității materialului, a opulenței nefundamentate, a caracterului în permanentă schimbare a vieții de aici.

Satul în care Sebastian Aanei alege (sau care îl alege) să-și petreacă acel concediu de recuperare identitară seamănă cu o lume înăuntrul căreia s-a grefat neglijent o alta, iar mulajul astfel realizat nu e decât un fir intermitent, o trecere de la o generație la o alta, în absența celei care reprezintă liantul vital. În urmă rămân casele impunătoare apărute răzleț, încet, dar sigur.  Prin chiar prezența lor menită să ascundă o absență, nu să protejeze o prezență, ele nu alină îndepărtarea, ci o intensifică – și un ochi atent reușește să depisteze șirul de sacrificii care a făcut posibilă înălțarea acestora, dar și nonsensul actului „edificator”.

Fiecare nouă achiziție aduce persoanele mai sus pe o scară a valorilor distorsionate și se ajunge în punctul în care nu mai este îngăduită decât plimbarea pe ulițe cu o pungă în mână si schițarea unui surâs convingător, pentru că e o lume a aparențelor, a falei, e un hău peticit cu bârfe. Uneori nici măcar nu mai rămâne vreo urmă de încercare, de speranță, de îngăduință, fiindu-le refuzată intrușilor șansa de a aparține acestei comunități în derivă. Intervine o autosuficiență ce acaparează fiecare simț cu care intră în contact și nu mai lasă loc de întrebări, de măcinări cu reală valoare dilematică. E necesară pătrunderea din afară a unei minți lucide care să poată estima proporțiile pe care le îmbracă această continuă decădere, această aderare la niște mecanisme care par că nu își au/aveau locul aici.

Între sat și lumea urbană, între trecut și prezent se realizează tot felul de întretăieri care neliniștesc și joacă rolul unui catalizator improvizat, evidențiindu-se astfel că, întâi de toate, degradarea pornește din interior, din inimă și din minte. Se recurge involuntar la o sintetizare a trăirilor, acestea fiind ambalate într-un strat protector impenetrabil, prin care nu este permisă ocheada/„privirea oblică”. Oamenii locului sunt/se lasă amorsați de resorturi pâlpâinde și vizitează când mall-ul-muzeu, când puritatea în mic, când neașezate spații de tranziție. Totul devine o trecere printre cifrele statisticilor, iar imensitatea numerelor pe care acestea le adăpostesc clădește un miraj haotic,  înșelător și fatal. Pare că aproape nimănui nu îi mai este permis să existe drept ființă de sine-stătătoare, ci s-a format o supra clasă care, prin copleșitoarea sa capacitate de a absorbi singularitatea, creează senzația că nu mai putem vorbi despre o persoană sau alta, ci despre o versiune ușor altfel a aceleiași tipologii standardizate. Sebastian Aanei e un intrus care, în timp, ajunge una cu conglomeratul în care a pășit de bunăvoie și căruia îi este refuzată pășirea integrală înăuntru, fiind doar un fin observator, care de multe ori manevrează și oglindirea sa în ceilalți.

Un tăvălug de simțăminte

Relație love-hate cu acest sat ale cărui modalități de conservare a unui mod de a fi brutal și acaparant, dar descoperit ca fiind funcțional are în centru o bătaie care lasă în urmă „zăcăminte secrete de cerneală” sub ochi. Această formă de exteriorizare a disperării e un produs al dezagregării societății tradiționale, schimbarea înrăind și punându-i în conflict cu celălalt pe cei inconștienți de amploarea fenomenului, dar gata să răspundă interesului de moment. Răfuiala e manevra care se vrea a  împiedica instaurarea haosului și în spatele fiecărui gest se află frica de a nu fi prea târziu, de a nu fi în fața unor vremuri irecuperabile deja.

Misticismul care schimbă macazul

Chiar dacă a suferit transformări profunde, locul își păstrează anumite particularități nealterate, iar printre acestea vraja joacă un rol aparte, ea impunând păstrarea unei anumite distanțe față de necuratul focar, față de sălașul misticului care jonglează cu duhurile rele. Căscioara Vangheliței reușește să fascineze străinul, deținând un magnetism irezistibil și, astfel, simplul act de a agăța o pungă cu caș în acest gard pângărit se transformă într-o ofensatoare blasfemie ce trebuie sancționată fără milă. Cu toate că e un act mai degrabă reflex, în al cărui substrat se regăsesc chemări filantropice, pedeapsa nu suportă amânare. Ea se concretizează cu duritate, îngrijorătoare fiind în primul rând mentalitatea pe care o dezvăluie și nu actul în sine. E o încercare de a plasa vinovăția în persoana altuia, de a secera temerile inhibate de traiul aspru și ciclic.

Sebastian, cel care mută atenția dinspre un plan al vieții spre un altul cu un reflector poziționat deloc întâmplător înspre „necunoscutul” acestei lumi dă încă de la început senzația că se află în căutarea elementarității, dorindu-și să recupereze, nu neapărat pentru sine, acel stadiu de dezvoltare ordonat, curat, care îmbie/îmbia la contemplație. Momente precum cel în care se apelează la libațiile mioritice pentru cinstirea amintirii lui Haralambie și înșfăcarea cu aviditate a sacilor primiți de la ajutoare augmentează și multiplică trăsăturile eterogene ale locului. Astfel, rezultă imagini amalgamate, poziționate între dorința de detașare și cea de contopire cu satul ale cărui forme originale se află pe cale de dispariție.

Vadul plângerii

În paginile acestui roman Dan Lungu reușește analiza unor relații care devin pe zi ce trece mai corozive, mai energice, mai false și pare că fețele angrenate în mecanismele deloc simple ale satului poartă mereu la îndemână câte un râs sardonic, câte o judecată, câte o manevră prin care să îi secătuiască pe ceilalți de bani și de demnitate. Nici măcar cimitirul nu mai rămâne un loc al doliului, al amintirii, spațiul în care se ivește împăcarea cu moartea, ci prilejul de a presta servicii care evidențiază gravele carențe morale pe care le impune traiul îmbibat (grijuliu) cu asperități. Se dialoghează pentru a afla dacă nu cumva domnul nou venit nu are în grijă vreun mormânt și dacă nu i-ar conveni o afacere care să conducă la o îndeplinire comodă a îndatoririi creștine. Sunt ultimele tresăriri ale unei moralități care agonizează și se simte pierdută.

Un ultim cadru/în loc de încheiere

Una dintre ideile pe care le valorifică Dan Lungu cu mult tact este aceea că satul nu trebuie perceput drept o simplă formă de locuire mai mult sau mai puțin atractivă, căci el presupune, totodată, și o formă de gândire distinctă. Sensul acesta al său este prea puțin conștientizat și nu se recurge nicidecum la o vidare, la o protejare a locului, ci e expus uneori abuziv intemperiilor „venite de departe”. Resemnarea sau, pur și simplu, nepăsarea lasă să se  ajungă în punctul în care un străin devine primar peste o comună care nu îl vrea neapărat, dar de partea căruia s-a aflat șansa lingvistică.

Pâlpâiri este un roman despre a fi prins între menghinele sinuoase ale schimbării, care surprinde, dezarmează, lăsând în urmă un spațiu ciclonic, volatil, ce încearcă să își mascheze propria incapacitate de a se înțelege pe sine. Are loc permanent o rocadă între pulsiuni și manevre pietrificate, iar axul care ar putea să readucă simbioze tihnite prezintă fracturi deranjant de apăsătoare. Se produce  pe zi ce trece o cufundare/confundare într-o afazie profundă și trecerile resimțite nu pot fi soluționate decât prin fugă și poate că nici măcar atunci, căci amintirea persistă și nu permite detașarea deplină.

 

*Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.