Când Eu se definește la feminin: Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte, de Roxana Dumitrache

Trei femei cu mâinile împreunate, așteptând efectuarea testului Papanicolau. Trei femei, până atunci necunoscute lor, care se unesc într-o solidaritate comună, tăcută. Aceasta este doar una dintre povestiri.

O carte scrisă extraordinar, cu suflu viu și proaspăt, în care fiecare imagine, atent drămuită și construită, este elementul unei povești vibrante despre noi și despre viața aceasta trepidantă care mustește în imperfecțiuni seducătoare și în alegeri ori în parcursuri deloc definitive sau clare, viața aceasta care se construiește pe sine din fragmente de clipă, din gesturi, din atingeri de mână și străfulgerări de gând, din deplasări mărunte, aparent insignifiante, care reușesc, de fapt, să ne diferențieze și să ne unească în aceeași măsură pe noi, femeile, dar și pe noi, femeile și bărbații, ființele aceleiași specii supuse, cu sau fără voie, unui destin amăgitor.

Scrisă cu un condei care a așteptat, parcă, să adune în sine toată fragilitatea lumii, aidoma unui copil care refuză să vorbească până la o anumită vârstă doar pentru a glăsui o limbă perfectă, cartea Roxanei Dumitrache dezvăluie evenimentele mari ale vieților noastre fără a face nimic altceva decât a descrie momentele mici, cum sunt minutele din sala de așteptare, spălatul converșilor, întâlnirile neplanificate din metrou, dar și despărțirile, însingurările ori depistarea unui cancer, automatismele de toate zilele și neputința. Toate acestea se încadrează într-un firesc seducător pe care Roxana Dumitrache reușește să îl claustreze, ca într-o buclă, în fiecare dintre povestirile sale. Citindu-le, ai senzația tot mai acută că nimic nu are cum să intre sau cum să iasă din spațiul ermetic al istorisirilor de doar câteva pagini, care capătă tot mai multă adâncime spre a rămâne suspendate, însă nu și neterminate, într-un final care nu lasă loc de rest și care te invită, parcă, la descoperirea unei noi povești. Fiecare povestire are atmosfera sa specifică, o atmosferă când blândă, când dură, în fața căreia te poziționezi drept cititor cuminte, curios și plin de nesaț, gata să urmărească rândurile într-un ritm tot mai alert, împins (sau condus) de o scriitură care curge lin, fără muchii ascuțite ori elemente artificiale, aproape paradoxal pentru o proză clară și, totuși, profund îmbibată în lirism cum este aceasta. E un spațiu construit cu migală, în care sunetele, imaginile, simțurile, toate joacă rolul lor, coordonatele fiind, la rândul lor, ele esențiale. În volumul Roxanei Dumitrache, televizorul este gălăgios precum Mussolini, stările din interiorul aceluiași trup se ceartă precum Chirac și Mitterrand, arhitectul care vrea să dărâme zidurile Bucureștiului este, cu ghilimelele de rigoare, un Roger Waters autohton, parfumurile, străzile, cartierele, toate au un nume ancorat în realitatea imediată ceea ce ne arată, încă o dată, că momentele surprinse de autoare sunt palpabile și vii.

Iar în toată lumea aceasta constituită de volumul Roxanei Dumitrache, personajele sunt și mai vii. Dacă lexemul personaj ar putea avea o formă de feminin în limba română ar fi cu atât mai bine.

Femei înainte de a deveni femei, tinere, soții, studente, adolescente, deși au patruzeci și cinci de ani, bunici, fiecare personaj feminin își găsește locul și trăiește cu liniștile și neliniștile lui. Diferite în fiecare trăsătură a lor, ele își poartă povestea cu eleganță, cu fragilitate și, cum a găsit autoarea atât de potrivit să spună, cu noblețe. Povești cu mame și cu fiice care se iubesc sau care își sunt lor indiferente, povești cu femei care dedică tot unei singure persoane ori care dedică totul tuturor, femei ce trăiesc singure și cărora le este bine așa, ori femei care, aflând că au și ele acel cancer misogin, își trăiesc cu tandrețe și în însingurare durerea. Sunt aproape sigură că, pentru fiecare cititor, vor fi câteva scene ori imagini care i se vor lipi ireversibil de suflet (și oricât de plină de patetism ar suna fraza aceasta, ea redă un gând onest) că vor fi momente în care va spune Și eu am simțit asta, ori că vor fi multe paginile pe care le va reciti, găsind un personaj în fața căruia se va apleca deopotrivă cu fascinație și umilință, admirându-i spiritul și duioșia. Nu există superlativ, cum nu există atributul de perfecțiune pentru viață, iar în spatele fiecărei imagini ce zugrăvește o familie ori un traseu de neratat, se ascunde și câte o inimă frântă, și câte o trădare, și câte un compromis, o persoană pierdută ori un vis neîmplinit. Fiecare personaj este construit (aș spune născut, făcut viu) cu un mare grad de acuratețe, atât în ceea ce ține de aparență, cât și în ceea ce aparține esenței, surprinse fiind atât momentele care constituite rutina vieții (După ce a scăpat de verbiajul ministrului, Alma a plecat agale spre casă, cu pauze scurte, de verificat vitrinele. Ca întotdeauna, cumpără unt, ouă și pâine de la băcănia micuță falimentată încă de la monopolurile supermarketurilor gigant și se așeză pe banca din fața blocului ei), cât și elementele cele mai adânci ale interiorității.

În rândul prietenelor ei tracasate de viața conjugală și de copii, viața Almei stârnea o invidie latentă. Iar ea știa asta și avea grijă întotdeauna să o hrănească, uneori voluntar, alteori dintr-o ușoară meschinărie, accentuând de câte ori putea cât de spectaculos trăiește și cât de bine îi prinde tipul ăsta de viață. În realitate, o obseda gândul că ele ar putea să o compătimească sau chiar să o desconsidere pentru că nu le era egală – nu era mamă, soție sau fotă soție, nu era deci în acord cu rolurile de gen distribuite la începutul lumii.

Pentru mine și pentru modul meu profund subiectiv de a mă raporta la carte, două sunt personajele care rămân marcante, Cecile și mamaia Cos, două femei de o simplitate molcomă și de o putere lăuntrică copleșitoare.

Dacă pentru Cecile, noțiunea care surprinde tot spiritul ei umil este așteptarea, în cazul bunicii Cos,elementul reprezentativ este dăruirea. Cecile este femeia pentru care așteptarea continuă și benevolă, timp de șapte ani, a bărbatului iubit, fizic, atât de aproape de dânsa, devine o stare existențială de fapt. Cecile este femeia care se renegă  și care se uită pe sine, fiindu-i rușine și teamă să își arate trăsăturile osoase la lumina zilei, dar care își însușește și încorporează în dânsa, ca într-un automatism mecanizat, toate gesturile, toate mișcările și atitudinile bărbatului. Cecile este femeia care așteaptă tăcută și care se retrage  cu capul plecat, după cei șapte ani de așteptare șterși ca de un burete, de ordinul sec și plat al bărbatului. Cecile este femeia care simte acut prezența celeilalte femei și care, totuși, tace, găsind în așteptarea care o golea tot mai mut, remediul fericirii ei. Pe de altă parte, bunica Cos e femeia care, pe parcursul întregii sale vieți, pentru a-și stimula propria fericire, a dăruit și s-a dăruit tuturor celor din jurul ei. Ajunsă într-un punct în care singurătatea devine un fapt incontestabil ori în care despărțirea este sfâșietoare, bunica nu poate să plângă, căci ea trebuie să rămână, în continuare, o sursă nesecată de alinare și vindecare.

După ce îi indicase câte minute se fierbe oul, Vera o îmbrățișase și o întrebase la ureche ce o să facă ea singură înainte de culcare când bunica, de regulă îi stingea lumina și o mângâia pe păr. Mamaia Cos îi șoptise atunci că e fată mare și că s-au bătut englezii ăia să vină la școala lor, că nu are de ce să îi fie frică noaptea, că ea citise câtă paza e la căminele lor. Și îi mai spusese că, dacă simte că e prea negru întunericul din cameră sau i se face dor de casă, să își repete în gând cântecelul lor, singurul pe care Mamaia Cos îl știa, de fapt (…).

Din punct de vedere structural, am putea împărți volumul în două mari secvențe, și anume, partea în care vocea preferă povestirea la persoana a III-a și, respectiv, cea în care își asumă perspectiva la persoana I. Trecerea, o ingenioasă schimbare de ritm, nu este deloc abruptă, ea arătând, de fapt, cum narațiunea la persoana a III-a poate fi la fel de asumată în „impersonalitatea” ei. În cea de a doua parte, aflăm, de fapt, că în interiorul fiecărei femei coexistă trei stări prietene ori trei stări dominante, trei eu-ri risipite: feminista, Simone, femeia placidă, dar puternică, Afijet, și Kate, starea lor intermediară. În comuniunea acestora, se compun și se destramă familii, iar viața se scurge la infinit în toate poveștile semnate de toate femeile lumii. Iar dacă până în acest punct al cărții, povestirile aveau, parcă, forma unui cocon protector ori a unui cerc care se închidea în sine, finalul lasă loc, pentru prima dată, unor întrebări și unor  noi povești care așteaptă a fi spuse/scrise.

 

(*Viviana Gheorghian, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.