AVEM PURICE
Era clar, tot internatul colcăia de purici. Venite de nicăieri, legiuni întregi de insecte colonizaseră așternuturile, pernele, pijamalele cu logo-ul solemn al universității britanice, hanoracele gri-deschis mirosind metalic a fișete de bibliotecă și a sandvișuri cu ton, își depuneau ceremonios ouăle pe unde apucau, se acuplau într-o hipioțeală bezmetică în timpul cursurilor de macroeconomie sărind apoi, după finalizarea actului erotic, de pe un student pe altul. Din fericire, deși foarte probabil erau originari din Regat, puricii nu dădeau semne că ar face diferențe între englezi și restul studenților, între cetățeni ai statelor UE sau cei din state terțe. Pentru ei, lumea nu se împărțea în spațiul comunitar și spațiul extra-comunitar, ci era o piele uriașă, orfană de mamă, de tată, de țară. Europa puricilor din Holborn nu avea, pesemne, două viteze.
Niciodată în istoria Regatului Britanic, puricii nu avuseseră o viață mai bună. Nici măcar în epoci istorice în care erau tolerați și la casele mari ale monarhiei. Și niciodată până atunci, în campusul britanic nu funcționase o solidaritate mai crudă, mai neantrenată de cursurile de Drepturile omului, de lucrări de filosofie moral-politică sau de acquis-ul comunitar. Era solidaritarea în rușine, cea mai pură formă de solidaritate din câte există! Proveniți din aproape jumătate din statele recunoscute internațional, ba chiar și din vreo două entități geopolitice bizare, ca Republica Nagorno-Karabah sau Somaliland, studenții erau la fel de chinuiți și de jenați de ce li se întâmplă. Să te scarpini discret de câteva ori pe zi e o nimica toată, li se întâmplă și ogarilor britanici, dar lucrurile chiar se complică atunci când ești hăituit de sute de pișcături pe zi și constați că nu ești singurul. Aproapele tău – oricare ar fi el – indian, norvegian, rus, german, român, hindus, bahá’í , neoliberal feroce, neomarxist fără rezerve, susținător latent de-al lui Trump, antipatic sau vegetarian, amator de vânătoare sau ecologist rezonabil, trecea prin același prurit.
Vera tratase mușcăturile de purice cu indiferență, nu erau mare chestie oricum. Când proliferaseră rezonabil, renunțase să le numere pentru că știa de la mamaia că bubele, alunițele, firele albe de păr și zilele până vine mama ei din Italia nu se numără. Dacă le numeri, cică se înmulțesc. Așa că își vedea liniștită de cursuri, teme, mers la bibliotecă, orele de yoga – descoperite de când venise la Londra, în timp ce mulți dintre colegii ei de an tratau chestiunea „purici” cu mult mai multă seriozitate. La cât de greu îi era ei să se adapteze vieții de studentă venită din cel mai mic orășel al celei mai sărace euro-regiuni, cum alintat i se zicea în statistici, debarcarea asta a puricilor în campusul din pântecul Londrei o lăsase rece. O contrariaseră de la început atâtea lucruri la orașul ăsta și la oamenii lui, încât puține lucruri ar fi scos-o oricum din rutina școală-cursuri-job-ul cu jumătate de normă la magazinul de suveniruri al facultății, somn devreme după altă serie de lecturi recuperate și teme. Niciun purice londonez nu putea concura vreodată cu toate ciudățeniile pe care le văzuse Vera în ultimul an: primarul Londrei mergând cu bicicleta la serviciu, banii de bursă vărsați în contul ei fără pic de ezitare, coșurile de cumpărături pline de fructe exotice și sticle de vin ale pensionarilor – singura dată când bătrânețea nu i se mai părea înfiorătoare, dar și prima dată când a izbucnit în plâns amintindu-și mâinile mamaiei Cos, bunica ei – prețurile, engleza vorbită pe stradă neavând nimic în comun cu limba în care o fi scris Dickens, tot-tot ce Verei îi scăpase de la început și părea încă să nu înțeleagă. După primele două săptămâni de nedumerire, haz și îngrijorare, după epuizarea tuturor bancurilor cu purici și infirmarea zvonului încoronat ca fake news că ar fi, de fapt, un tip nou de purice, nedescoperit de entomologi și venit, se presupunea, odată cu inaugurarea noilor politici de acordarea a burselor către „state terțe”, s-a ajuns la acceptarea gândului incomod că puricii din Holborn au la fel de mult sânge britanic precum Regina-mamă. Erau, deci, și ei mici cetățeni, chiar dacă total indezirabili. Se perindaseră firme de dezinsecție, deratizare și dezinfecție, echipe de criză și tot ce reușiseră fusese să elimine o parte din șobolanii care, alături de colegele lor de specie ceva mai bine îmbrăcate, veverițele, făceau totuși parte din pitorescul Londrei.
În săptămânile care au urmat debarcării în Holborn, puricii atacaseră, cum era firesc, categoriile cele mai vulnerabile: bobocii și echipa de canotaj. Apoi, în nici două săptămâni, familii de purici bine hrănite se relocaseră deja printre studenții din anii terminali, printre masteranzi și doctoranzi. Au ajuns să participe, infiltrate nu se știe cum, la întâlnirile lunare ale societăților feministe, ale Clubului de lectură „Virgina Woolf” și la reuniunile clubului de film uzbec. Când au decis că e cazul să aplice strategia de tipul think global, act local [1], după încă o săptămână, instalați în gențile din piele maro ale profesorilor, în poșete și rucsacuri, călătoreau deja prin toată Londra. Doar că problema nu o reprezentau puricii clandestini, care odată ieșiți din campus, își pierdeau măreția pe care doar apartenența la o universitate de renume ți-o dă, ci rezidenții din campus, milioanele de purici hotărâți să își ducă viață indiferent de cât sânge, lacrimi și transpirație provocau în jur.
Pentru Vera, toată povestea asta cu puricii cu tendințe coloniale, părea anecdotică. Cu aproape tot corpul spuzit de bubițe roșiatice, o înveselea gândul că în tot spleen-ul londonez, se întâmpla, în sfârșit, ceva. Asistase deja la cenzura broșurii săptămânale, un soi de revistuță de campus din care aflai tot soiul de frivolități academice, dar care primise indicații ferme să nu colporteze nimic despre blestematele insecte. Pentru armatele de avocați ai libertății de exprimare, gata să protesteze pentru orice abuz din lume, pe care universitatea îi forma disciplinat, docilitatea cu care au acceptat embargoul asupra subiectului dădea de gândit. Mai erau și noile manifestări de prietenie între popoare pe care tot puricii le-au generat. Era pentru prima dată când Vera participa la înghețarea antipatiilor alimentate istoric, la suspendarea contextelor geopolitice complicate și, în fond, la o lungă defilare de prieteni în campus. Când scuturi frenetic cearșafurile pe geamurile internatului de câteva ori pe noapte, situația complicată a Macedoniei nu mai e nici măcar o prioritate conversațională de mic-dejun.
Vera își suna o dată la două zile bunica și o dată pe săptămână mama – era ritualul lor. Amândouă o întrebau de fiecare dată dacă a mâncat, dacă mai plouă și dacă ea chiar vrea să rămână la Londra. Fiecare dintre ele făcea, evident, întotdeauna bine, era odihnită și se străduia să încheie conversația luminos. Până și mamaia Cos, bunica maternă a Verei, căpătase o dezinvoltură aparte, semidemonstrativă, în discuțiile telefonice. Toate trei împărtășeau o tonicitate structurală pe care o livrau celor din jur, lăsând impresia că habar n-au despre cum arată apatiile, agasările și iritările – fericirea lor e autentică. Și culmea era că tocmai fericirea asta de ochii lumii le devenise practică a supraviețuirii. În orășelul din cea mai săracă euro-regiune, mamaia Cos trecea drept un Dumnezeu-caracatiță pe care toată lumea îl apuca de câte un picior. Salvase la viața ei tot ce îi cădea în mână: dinții vecinilor pe care îi opera cu patentul și țuică, pământuri luate cu japca în timpul comunismului, o casă veche, cu o procedură succesorală grea, o fâșie de livadă de meri dintre două terenuri, intens disputată, saci plini cu pisoi lăsați să se sufoce, reputația câtorva femei tinere, un băiețel căzut de pe o sondă petrolieră, zeci de suflete ciobite. Doar că nu îi reușise asta și în familia ei. Fiica ei, mama Verei, îi moștenise, din păcate, apetența pentru autosacrificiu. Când fiica o anunțase scurt că va pleca să lucreze în Italia, mamaia Cos înțelesese că orice i-ar fi zis nu ar fi făcut altceva decât să contribuie la înstrăinarea compactă care se instalase deja între ele. O lăsase să plece la muncă – niciodată nu spunea unde, de fapt, fără să o întrebe altceva decât dacă vrea să se mai întoarcă la Veronica și Mihai, pe atunci elevi de liceu sau dacă de atunci ea le va fi bunică, mamă și tată. Știa că fiica ei nu va admite asta vreodată, dar adevărul e că nu avea de gând să se mai întoarcă, deci tot ce îi rămânea ei era să facă cât o pereche de părinți și o bunică.
Când Vera o strigase cu vocea aia complet veselă, ca atunci când primea adidași noi sau pachete voluminoase din Italia, știa la ce să se aștepte. Mamaia Cos dusese patru plicuri la poștă, cu actele fetei și aplicațiile, cum le zicea fata. Un fel de lucrări, înțelegea bătrâna, pentru niște facultăți din Anglia. Se gândise de câteva ori să uite plicurile pe undeva, poate pe o tejghea la piață sau chiar pe băncuțele din cimitir de unde clar nu mai avea cine să le returneze expeditorului. Doar că nu ar fi putut trăi cu minciuna asta. Plus că o astfel de imprudență ar fi catapultat-o direct în iad. Așa că lăsase cuminte plicurile la poștă și Veronica ei intrase la două dintre școli. Așa era, Dumnezeu nu ascultă chiar toate rugăciunile, deși mamaia Cos sperase că merită onoarea unei complicități cu el.
Chiar ea o ajutase să împacheteze și să-și pregătească plecarea, deși tot ce simțea, dacă ar fi avut cineva inspirația să o întrebe, era o stare de viscol. Pentru prima dată în viață, îi era frică și nu doar pentru sau de ceilalți, ci pentru ea. Mamaia Cos rămânea singură după ce toată viața și-o petrecuse oblojind rănile celorlalți. În aeroport, s-a abținut să nu plângă, dar Vera nu își văzuse niciodată bunica așa. Abia când auzi că fata e strigată ca la catalog de o voce de radio care umple spațiul alb al aeroportului, mamaia Cos găsi de cuviință să îi repete didactic niște recomandări, inclusiv unele casnice. Să lase oul la fiert 11 minute, de pildă, doar știa că nu-l mânca decât foarte tare. Sau să nu ia ultimul metrou că auzise ea cât de periculoasă poate fi Londra. Să se roage în fiecare seară, că și ea o să facă la fel. Nu îi spusese nimic esențial, nimic memorabil și părea să nu o fi făcut niciodată.
La scena din aeroport se gândea Vera acum când își purta pișcăturile pe sub rochia albastră de vară și se întorcea în internatul invadat de purici. Bine, și la eseul despre Brexit şi implicațiile lui, pe care-l avea de predat a doua zi și pe care îl amânase nepermis de mult. Nici Brexitul nu se grăbea, oricum.
Se gândea să-și sune bunica și să-i povestească despre toată trăsnaia asta cu puricii și cât de patetici și caraghioși sunt unii colegi de-ai ei. I-ar fi cerut și o soluție de camuflare a pișcăturilor, convinsă fiind că inteligența practică a bunicii ei bate toate rafturile de dermato-cosmetice. Și, în timp ce urca treptele, o foaie lipită pe ușa de la intrare se mișca spasmodic. Pe ea, cineva scrise cu markerul roșu doar atât: WE HAVE FLEA[2]. Probabil un student cedase nervos și nu știa nici engleza foarte bine, nici uzanțele școlilor de elită care nu fac, totuși, purici. În timp ce relipea anunțul curajos, Vera își aminti că mamaia Cos îi șoptise ceva în aeroport, deși vocea ei devenise mică, iar ea era somată să ajungă la poarta de îmbarcare. Revedea din memorie fața ei albă, cerată, ca de Pietà și felul în care își ținea geanta la piept, cu amândouă mâinile, ca pe un copil. Și îi cântase mic atunci, da, îi cântase încet în aeroport, deși suna mai mult a îngânare. După ce îi indicase câte minute se fierbe oul, Vera o îmbrățișase și o întrebase la ureche ce o să facă ea singură înainte de culcare când bunica, de regulă, îi stingea lumina și o mângâia pe păr. Mamaia Cos îi șoptise atunci că e fată mare și că s-au bătut englezii ăia să vină la școala lor, că nu are de ce să îi fie frică noaptea, că ea citise câtă pază e la căminele lor. Și îi mai spusese că dacă simte că e prea negru întunericul din cameră sau i se face dor de casă, să își repete în gând cântecelul lor, singurul pe care mamaia Cos îl știa, de fapt: „Noapte bună, somn ușor/ Șapte purici pe-un picior/ Și unu’ pe celălalt/ Să te tragă jos din pat”.
*„Papa Nicolau nu e despre cancer, deși s-ar putea crede că am dezvoltat o monomanie literară legată de el. Nu cred că e nimic glorios în a literaturiza boala, mai ales când ești în poziția confortabilă de a scrie despre, și atât. Povestirile sunt despre fragilitate în toate formele ei, despre nesiguranțele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care își pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezrădăcinaților, despre micile sau marile suferințe care populează birourile sticloase ale corporațiilor. Cu toate astea, vreau să cred că Papa Nicolau…, în ciuda numelui, poate fi o lectură tonică.” – Roxana Dumitrache
[1] Gândește global, acționează local. În lb. engleză în text.
[2] Avem purice. În lb. engleză în text.
