Voi începe aceste rânduri cu o mărturisire. Poate nepotrivită, dar necesară în logica rândurilor ce urmează. M-am dus spre Ateneul Tătărași, duminică, 10 aprilie, la a doua reprezentație a Fetei fără zestre, cu inima strânsă. Eram hotărâtă ca, dacă nu îmi va plăcea, să nu scriu niciun rând. În primul rând, pentru că Radu Ghilaș e un actor foarte bun. Suficient, din punctul meu de vedere, pentru a nu desființa un spectacol în care schimbă (nu pentru prima dată) rolul de actor cu cel de regizor. În al doilea rând, pentru că marți, când ar fi trebuit să ajung la premieră, fusesem să revăd un alt spectacol și după, la o discuție cu regizorul și o parte a actorilor care au jucat în respectiva piesă, venind vorba despre critică și rolul criticului dramatic, discuția s-a încins și am înțeles încă o dată că nu e ușor să te afli, ca actor, în mijlocul unor dispute care uneori nu vizează doar ceea ce se întâmplă pe scenă. Riscul meseriei, mi se va spune. Indiscutabil, dar… În fine, pentru că Fata fără zestre ar fi trebuit să aibă premiera cu luni bune înainte și, amânându-se deschiderea Ateneului, știam că e foarte greu pentru toți cei implicați să se apropie din nou de ea, să (re)intre în rol, să fie acolo. Ca și cum ți s-ar servi o supă reîncălzită. Pentru toate aceste motive, există nenumărate contraargumente. Și de asemenea, motivele mele nu au nicio legătură cu realitatea reprezentației în sine. Criticul trebuie să analizeze exclusiv ceea ce vede, rezultatul, nu contextul. Doar că nu cred în imparțialitatea criticului, ci în onestitatea gândului.
Concluzia: Fata fără zestre e un spectacol care nu merită desființat, de care te poți apropia văzând ceea ce are bun, viabil. E gândit clasic, fără pretenții, curat. Nu e un spectacol care să pună în prim-plan personajul, fragilitatea, sfâșierea interioară, ci mediul, mecanismele unei societăți în care cel mai cinic supraviețuiește, iar vocea inimii e scoasă la mezat. Radu Ghilaș pune într-o mai mare măsură accentul pe recuperarea unei realități sociale, în care interesele personale primează decât pe sondarea în adâncime a sufletului uman. De aceea reprezentația se desfășoară pe orizontală, pe acumulări de scene care conduc spre deznodământ, și nu în profunzime. Ar fi fost, de altfel, cred, aproape imposibil, de vreme ce opțiunea regizorului s-a îndreptat cu precădere către actori foarte tineri care învață meserie, își fac mâna alături de cei cu mult mai multă experiență. Rezultă un amestec de comedie de moravuri și de dramă, iar impactul emoțional nu e atât de puternic. Pe de altă parte, din punct de vedere regizoral, spectacolul nu e fad: se încearcă, se tatonează, există treceri de la comentariul detașat, de tip narativ, la jocul propriu-zis, se mizează pe schimbări de ritm, pe progresia tensiunii în ciuda finalului care e acolo încă de la început. Prologul conține în el deznodământul și ciocnește o voce a înțelepciunii pragmatice (Ogudalova mama: Georgeta Burdujan) de gândul încă nu pe deplin cristalizat al inerentei prăbușiri a Larisei (Andreea Enciu). Cu fața spre deznodământ, spectatorul recuperează imaginea unei lumi necruțătoare prin gesturile ei mărunte.
E interesantă, de asemenea, dedublarea personajelor: momentele de luciditate, gândurile cinice, adevăratele dorințe versus comedia pe care o impune rolul social al fiecăruia dintre ei. În fiecare (mai puțin în tânăra Larisa, deopotrivă victimă a celorlalți și a ei înseși) nu e doar o voce, ci multiple interese, nu de puține ori divergente; umanitatea lor larvară, exersată în urmărirea intereselor pe termen lung, le schițează deopotrivă limitele și le impune lașitățile. Cât despre jocul Andreei Enciu, ea pare lunatică, înstrăinată, incongruentă, permanent scindată între rolul pe care și-l impune, de logodnică a lui Karandisev și de victimă a propriei iluzii pe care o ia drept realitate (iubirea pentru Serghei Paratov). Nu am avut impresia de falsitate, ci de personaj care, încercând să anuleze una dintre cele două voci, acționează somnambulic. Momentul în care urmărește prin ochean lumea, scrutând, în așteptarea a ceva, apele Volgăi, reflectă scenic interioritatea personajului: Larisa nu trăiește propriu-zis decât în scurte intervale, acționând sub impulsul de moment al glasului interior care o posedă. Nu e deloc prezentă în propria viață, iar atunci când decide să plece împreună cu Serghei o face fugind de fapt, de realitate, la fel de somnambulic ca și deciziile ei anterioare. Cu excepția momentului în care se alătură șatrei țiganilor și cântă (fals – iar aici, cu siguranță, s-ar fi putut găsi ușor o soluție care s-o ferească de ridicol) mi s-a părut că Andreea Enciu face un rol bun. Din păcate, niciunul dintre tinerii din jurul ei nu reușesc să potențeze această dimensiune lunatică a Larisei. Ea e prea singură într-o lume a intereselor meschine, în care curtoazia, convențiile sociale nu sunt nimic altceva decât o formă a cinismului.
Două simboluri apar constant, ambele în strânsă legătură cu destinul tinerei: imaginea Rândunicii (vasul pe care Serghei nu ezită să îl vândă), deopotrivă simbol al libertății, dar și al zborului frânt al fetei, și cea a păpușii. Ca pe o păpușă o percep toți ceilalți, o păpușă menită să servească vanității masculine sau asigurării unei vieți stabile (Ogudalova, un personaj foarte bine surprins în jocul Georgetei Burdujan). Redusă la aceste date, Larisa nu evoluează propriu-zis, ci e mai degrabă centrul în jurul căruia gravitează acțiunile celorlalți.
Dacă spectatorul are în minte filmul realizat de Eldar Ryazanov, în care Alisa Freijndlikh și Nichita Mihalkov îi interpretează pe Larisa și Serghei, atunci Andreea Enciu și Alexandru Răbulea nu au nicio șansă.
Dacă privim însă în ansamblu spectacolul în regia lui Radu Ghilaș și scenografia lui Cătălin Târziu observăm o atenție aparte acordată semnelor scenice și transpunerea acestora în secvențe vizuale pregnante (capetele „vinovaților” rămân simbolic atârnate în colacii de salvare ai vasului, încremenirea absentă a tinerei sau plutirea ei deasupra tuturor, clamându-și iubirea). Intruziunile muzicale sunt și ele de efect, punctând derularea vieții dincolo de întâmplările în care sunt antrenate personajele și surprinzând inclusiv gestual datele psihologiei țiganilor.
Cred că Fata fără zestre oferă fiecăruia cât poate (și vrea) să vadă. Și, din când în când, un astfel de test e binevenit.
