Filmul regizorului sud-coreean Bong Joon-ho nu poate fi invocat fără menționarea copleșitoarei aprecieri critice de care a avut parte recent, patru premii Oscar, din care pentru cel mai bun film și pentru cel mai bun scenariu original, intrând în istorie drept primul film străin cu această performanță.
Din fericire, am avut ocazia să văd Parasite fără prejudecata că e un film premiat cu Oscar și fără a fi familiarizată cu cinematografia sud-coreeană, ceea ce a provocat în mine o așteptare plină de curiozitate, o deschidere autentică spre lumea propusă de Bong Joon-ho pe care, recunosc, filmul a umplut-o satisfăcător. Așadar, nu există nicio manieră obiectivă în care gândurile mele privind pelicula se pot desfășura, căci după repetate reveniri asupra filmului, acesta rămâne încă în mine drept un amestec de idei nedecantate, dar care au provocat trăiri, odată latente, într-un palpabil ale cărui forme ascuțite de manifestare m-au marcat. Acesta este, de fapt, elementul care a particularizat pentru mine filmul: modul subtil, dar percutant prin care este propusă frica drept sentiment de neliniște existențială care își are loc în ființa fiecăruia, sentiment a cărui diminuare devine o nevoie colectivă și fundamentală. Făcându-ne să ne uităm în oglindă, povestea ne diagnostichează cu o boală, un parazit subdezvoltat care, privindu-ne reflexia, realizăm că suntem chiar noi.
Un aspect remarcabil constă în curgerea deosebit de fluentă a firului acțiunii, în ciuda încărcăturii acestuia. Filmul își plasează scopurile superior, își propune dezvoltarea a nenumărate planuri, relații și mesaje, dar nicio clipă nu supralicitează și nu suprasolicită, raportul dintre cantitate și calitate fiind atent dozat – ca un pahar cu apă plin ochi, din care nu se scurge însă nicio picătură. În aceeași categorie a proporțiilor se află și dificultatea de a plasa pelicula într-o anumită categorie de gen, având atât caracteristicile unui comentariu social în maniera lui Kubrick, ale un heist al lui Scorsese, un studiu psihologic ca la Tornatore și o comedie întunecată a lui Tarantino, toate într-un echilibru calculat ce s-a concretizat în conștiința mea abia după vizionare, căci curiozitatea pe care acțiunea o provoacă nu dă răgaz analizei. Mi-a fost oferită, astfel, o experiență prelungită ce transcende cele două ore și jumătate, care nu se simt nici o secundă nejustificate. Toate dialogurile sau monologurile personajelor sunt plasate matematic și își asumă un esențial tulburător.
În această împletitură complexă s-a afirmat, pentru mine, drept axă centrală frica: spaima de a nu avea cu ce trăi de pe o zi pe alta, de a nu fi stăpânul propriei condiții, teama de a nu face un plan care să eșueze, ezitarea de a îndoi o cutie de pizza greșit. Fiecare fibră a universului cinematic, fiecare personaj, fiecare replică devin o proiecție a groazei, a insecurității umane. Așadar, un thriller inedit ce tratează tensiunile dintre păturile sociale contrastante ale Coreei, propunând un joc al destinelor între două familii ale căror drumuri se întâlnesc mai mult sau mai puțin întâmplător.
Care e planul tău de maestru? / Dacă faci un plan, viața nu va merge niciodată în acea direcție.
Am înțeles rapid că orice încercare de anticipare a direcției în care o va lua acțiunea este inutilă, dar asta nu o face în niciun fel aleatorie sau spontană. Cadrele se desfășoară precum niște piese de domino care se răstoarnă, strategic și deci intenționat, într-un model ce se dezvăluie integral treptat. Narativul are un ritm tactic, m-a lăsat într-o constantă așteptare, întrebându-mă dacă și când va fi următoarea mișcare.
După consacrarea micului univers din apartamentul-subsol, înfășurarea lui într-un strat de albastruri și cremuri murdare, parfumarea cu iz de metrou și săpun de casă, se afirmă mâna ce dă primul impuls jocului de domino, cea a lui Min-hyuk, studentul care vizitează familia Kim în partea săracă a orașului, cu un dar purtător de noroc (Se spune că această rocă aduce bogăție în familie) și o ofertă de muncă.
Privind scena luminată sumbru de felinare am realizat, poate prea târziu, că nimic nu este întâmplător, fiecare replică, privire, surâs își are simetria necesară în derularea întâmplărilor. Dialogul dintre cei doi prieteni din copilărie pune filmul sub semnul destinului, căci, deși se stabilește existența unui conștient act de planificare individual, acesta este mai apoi eclipsat de un inconștient hotărâtor de natură superioară, spirituală, o așa zisă karma sau forță a atracției.
Este o persoană bună, chiar dacă este bogată. / Este o persoană bună pentru că este bogată.
Pusă față în față cu oportunitatea de a avea un trai mai bun, familia Kim compune o adevărată orchestră a măștilor, un teatru al profitului și al vicleniei. Montajul în sine al acestor scene induce dramatizarea, spectacolul. Poate acesta e momentul ce surprinde speranța în cea mai accentuată ipostază, climaxul pozitivului. Unul din puținele exemple din artă în care clasa socială inferioară se poziționează mai sus, intelectual și din punct de vedere al avantajului, decât cea bogată. Aici, măștile, deși evidente pentru privitor și intenționate, par cele mai naturale și necesare, lăsând frica din spatele lor apoteotic reprimată, dar latentă. Aici, nu instabilitatea este parazitul central, ci se descrie, mai degrabă, o parazitare a casei luxoase a familiei Park, o disturbare a armoniei/perfecțiunii lor atât de bine sculptate (încât în acest caz nu se mai poate vorbi despre o mască, fiindcă își asumă falsul drept identitate).
Membrii fiecărei familii se comportă ca o celulă unitară, cu principii și scopuri comune, formând două personaje colective. Am remarcat însă, în ton cu simetria compozițională a scenariului, două entități ce se individualizează percutant din fiecare grup, echilibrând prin nerespectarea normei. Mezinul familiei Park și Jessica (poate tactic asociați în relația discipol-mentor) simbolizează în viziunea mea centrele fiecărei celule. Copilul este un element al haosului, cu o deschidere firească spre ludic, situându-se contrastant față de raționalitatea rece a familiei sale, iar tânăra aduce o doză de cinism, aparent superficial, de hotărâre și de siguranță în instabilitatea fierbinte ce ocupă camerele apartamentului-subsol. De departe personajul ei m-a intrigat cel mai mult, fiind masca în spatele căreia nu am putut vedea urmele fricii.
Toate se rezolvă cu bani, sunt ca fierul de călcat, fac toate cutele să dispară.
Scena ce surprinde calmul dinaintea furtunii are loc, ironic, în timp ce picăturile de ploaie se izbesc de geamuri, iar conversațiile sunt întrerupte de tunete. Se remarcă tehnica prin care planul elementelor secundare (cadrul și fundalul sonor) este folosită pentru a anticipa pericolul mai mult decât planul propriu-zis al derulării acțiunii, în care, în această scenă cel puțin, aparent, binele se derulează necontorsionat vizibil. Momentul poate fi văzut ca punctul zero, în care hotărârile individuale se încheie și începe desfășurarea forței simetrice, dimensiunea repercusiunilor karmatice. Intră în scenă fosta menajeră a vilei și soțul său, fapt ce dezgroapă un secret ascuns, măștile sunt date jos, iar groaza și necunoscutul se strecoară în prim-plan. Cei doi se impun drept martori ai adevăratului protagonist al poveștii, casa arhitectului Namgoong, sufletul clădirii care, de la plecarea proprietarului de drept, e parazitată treptat de forțe străine.
Știți că acasă la noi, când aprindeți lumina, și gândacii se ascund?
Echilibrul natural se impune în ziua simbolică a aniversării mezinului prin conștientizarea că există „o ființă” a casei. Totodată, el se manifestă un schimb de roluri, o asumare a condiției. Capul familiei Kim trece pentru prima și ultima dată limita, devenind un instrument al reechilibrării, răzbunarea sa fiind un act universal, superior individului. Simbolic este elementul declanșator al acestei răzbunări, dorința de compensare a propriei condiții, tradusă printr-un gest minor, dar decisiv: bărbatul ajunge să devină exact parazitul care a încercat să nu fie toată viața.
Crezi că aparțin acestui loc? / Tată, azi am făcut un plan, un plan important.
Finalul filmului readuce sub lumină atmosfera inițială prin ochii lui Kevin, personaj ce a ajuns pentru mine un simbol al speranței, în cea mai autentică formă a ei, prin iubire. Personaj pus sub semnul posibilității de a salva: el se angajează primul în serviciul familiei Park, intră în subsol, își găsește tatăl. Kevin nu se oprește din a planifica, din a visa, într-un act de încăpățânare supraviețuitoare care conturează un adevăr dureros, dar frumos: în orice context ne-am afla, nu trebuie să încetăm să fim oameni.
(*Teodora Gherman, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, laColegiul Național Iași.)
