Umbre care nu te lasă să trăiești: Parizianul, de Isabella Hammad

Știi, mă interesează în ce măsură povestea asta e inevitabilă.

Levantul, cu amestecul lui de civilizații, cu legi nescrise și chemarea la rugăciune a muezinilor, frământat de schimbări politice, mutilat treptat de radicalizarea conflictelor, de opresiune și de intervențiile Marilor Puteri, zguduit de revolte și de visul de independență. Un Levant care nu e cel al aromelor și al culorilor, al străduțelor întortocheate, al forfotei negustorilor, al șoaptelor femeilor sau al astâmpărului leneș în grădini și case răcoroase, al gesturilor de curtoazie ritualizate și al poveștilor care învăluie totul în miraculos și posibil.

De fapt, orașul nu fusese întotdeauna dezbinat. De la începutul secolului, pe măsură ce Nablusul a devenit mai bogat și s-au întărit căile comerciale între Egipt, Damasc și Beirut, familiile mai bogate au fost atrase în diverse facțiuni și s-au format tot felul de alianțe.

Levantul Isabellei Hammad își trăiește și își spune istoria începutului de secol XX, cu puțin înainte de începutul primului război mondial, până la mijlocul anilor `30, având ca centru al lumii sale Nablusul și treptata transformare a acestui orășel, fratele din sud al Damascului, într-o provincie la nord de Ierusalim. Destrămarea statutului demn la care râvniseră familiile conducătoare în timpul dominației turce va face din micuța așezare dintre munți scena sângeroasă a rezistenței arabilor palestinieni în fața mișcării sioniste. Parizianul e un roman care urmărește, pe de o parte, istoria acestui spațiu după momentul destrămării imperiului otoman, cu jocul de interese al Marilor Puteri, cu valurile de imigranți evrei veniți în Palestina pentru a scăpa de ororile din Europa, cu convulsiile politice și sociale, cu încercarea de divizare a lumii arabe prin constituirea primelor state sub protectorat britanic și francez. O privire care reface începutul a ceea ce s-a numit „problema palestiniană” și constituirea mișcărilor extremiste în zonă. E, în același timp, romanul unei familii, cea în care se naște Midhat Kamal, cunoscut apoi de toți ca Al-Barisi/Parizianul, personajul a cărui poveste de viață, urmărită aproape 30 de ani, este pretextul acestei ample fresce în care oameni de demult și cei care își duc viața în prezent, arabi, samariteni, evrei, armeni își intersectează destinele, fug pentru a-și salva viața, se bucură de ea, suportă schimbările, se dușmănesc și se apropie unul de celălalt. E, în același timp, o analiză a modului în care europenii îi privesc pe cei care vin din spațiul arab, a stereotipiilor și curiozităților civilizației occidentale față de locuitorii din Levant, dar și a schimbărilor pe care educația unor tineri ajunși în Europa le propagă în lumea arabă, a influențelor venite odată cu trecerea de la dominația turcă la protectoratul francez și britanic în zonă. A unei rupturi provocate de imposibilitatea de a mai fi tu însuți, fiindcă simți că nu mai aparții în întregime niciunei lumi. Un bildungsroman al unui antierou, al unui tânăr înflăcărat și naiv care se transformă într-un bărbat chinuit și apoi într-un om care reînvață să trăiască. E cronica unor timpuri istovitoare, a unor visuri de libertate terminate în băi de sânge. Transformarea unei lumi simple, care a îndurat supunerea otomană, într-o societate radicalizată, cu martiri și tot mai puține speranțe.

Trecutul devine un fel de filosofie intimă a lucrurilor pe care ți le amintești.

Parizianul e un roman istoric doar în măsura în care oferă o imagine dintr-o altă perspectivă asupra a treizeci de ani de schimbări dureroase și sângeroase, trăite ca într-un vis de Midhat, suportate de unii, înțelese drept „cauză sfântă” de alții. Roman al unui paradis prea puțin atins de timp, devenit apoi treptat infern. Poveste a unui oraș pe care cei care pleacă îl iau și îl poartă cu ei și poveste a întâmplărilor din viețile oamenilor lui, care știu totul unii despre alții, ceea ce îi leagă, îi alină, le întărește sentimentul apartenenței și al identității, dar poate deveni, pentru unii, o povară. Roman al unei iubiri neîmplinite și tânjitoare dintre doi tineri care se întâlnesc și nu știu să-și vorbească, se cheamă și au nevoie unul de celălalt, dar sunt despărțiți de lumile din care vin, de imaginea despre iubire pe care le-a construit-o fiecare dintre aceste lumi atât de diferite, de traume personale și de datorii filiale. O iubire pe care Midhat o va duce cu el de la Montpellier la Paris și apoi înapoi acasă, la Nablus. De care tânărul încearcă să se elibereze și nu poate, pe care o va ascunde adânc în sine până când umbrele trecutului vor năvăli peste el și îi vor da viața peste cap. Dacă ar fi rămas la Montpellier, dacă n-ar fi fost atât de mândru, totul s-ar fi putut desfășura altfel. Gestul ei când se întorsese cu spatele la el, pe hol, îi rămăsese întipărit în minte, ea refuzase să-l privească. De unde să fi știut că nu era un gest definitiv? O iubire născută din stranietatea acestei tinere atât de diferite de bunica Teta, de Um Jamil, de Layla, mama vitregă, trăind departe, la Cairo, a cărei iubire nu a cunoscut-o nicicând, de copila cu plete roșcate alături de care se juca atunci când era mic, înainte ca legile lumii lor să le interzică să se mai apropie unul de celălalt. Fiicei doctorului Molineu, gazda lui Midhat din anul în care a început să studieze medicina la aceeași universitate pe care o urmase și Rabelais, nu-i poate descifra nici misterul, nici suferința provocată de boala stranie a mamei și apoi de pierderea ei, nici mândria. Pentru el, Jeannette e femeie și rună, e un teritoriu interzis ale cărui chemări nu știe să le descifreze.

Dragoste plus tristețe. Dragoste plus suferință. Suferință plus teamă. […] Câte poate să ducă un om?

Orice dragoste împlinită, consumată, e o dragoste pe care o poți da uitării. De care te poți elibera. Pentru pierderea căreia există o cauză, o explicație. Așa cum orice dragoste interzisă, pierdută înainte de a fi propriu-zis și altceva decât tânjire spre celălalt, e o dragoste care te bântuie. Ea nu rămâne niciodată în urmă. Nu are unde să se ducă, spre ce să se îndrepte, încotro să se risipească. Stă pitită în șirul micilor gesturi de zi cu zi, în grija pentru copiii pe care îi vezi crescând și de care te bucuri, în viața alături de femeia care îți este soție și care îți stă aproape în ciuda tuturor dezamăgirilor și necazurilor pe care căsătoria i le-a adus, în șirul zilelor lângă ceilalți. Dar pulsează dureros. Și gândul că locul tău nu e aici, ci acolo, în altă parte, nu îți dă pace. Imaginea degetelor ei lungi, subțiri, cu unghii rotunde ca luna plină, pe care învățase s-o țină la distanță după ce îi trimisese acea scrisoare lui Jeannette înainte de a se întoarce la Nablus, revine și, corelată grijilor, adevărurilor pe care treptat ajunge să le înțeleagă despre tatăl mult iubit și despre sine, fiul care nu a putut fi niciodată suficient de bun, deși dreptul primului născut implica acest statut, îi provoacă lui Midhat o imensă tristețe. Adâncă, întunecată, pustiitoare, ale cărei colțuri sângerânde îl aruncă într-un spital din Nablus mai întâi și, mai târziu, într-un sanatoriu din Betleem. Nu sunt bolnav. Nu sunt manjun. Sunt doar foarte trist. Asta e tot. Tristețea e pentru tânărul care a fost. Mila, incredibilă, sfâșietoare, e pentru cei din jurul său, pentru Teta, pentru Fatima, pentru cei patru copii pe care nu vrea să-i lase fără iubirea și grija lui, pentru vărul Jamil de care s-a îndepărtat. Mânia Fatimei îndreptată împotriva lui, a neputinței de a fi întru totul aici, de a fi altfel, mândria și determinarea ei îl obligă să lupte pentru a se elibera de nălucile trecutului, pentru a crea o falie între Midhat parizianul și Midhat, bărbatul care refuză să mai fie absent din propria viață. Regăsirea de sine, revenirea treptată la realitate înseamnă înțelegerea că a trăi presupune să înveți să aluneci la suprafața vieții, rămânând ancorat permanent într-un aici și acum, printre ai tăi, ținându-te strâns de ei. Acum, când își redobândise capacitatea de-a gândi, invazia trecutului nu-l mai îngrozea atât de mult. Dar noua groază, mult mai mare decât prima, era că toată lumea se prefăcea că trecutul nu face asta. Toată lumea trăia pe pojghița asta a vieții și se prefăcea că nu știe ce are sub tălpi.

De acum nici nu știu ce să mă declar: sirian sau palestinian – despre „arab” ce să mai zic? – sunt convins că atunci când europenii folosesc acest cuvânt, înțeleg doar „musulman”, ba chiar pare-se că înțeleg adesea doar un om care trăiește în cort. Ce înseamnă asta pentru creștini și evrei, pentru oamenii din Levant, în general?

Trimis în Franța pentru a nu fi înrolat în armata turcă, Midhat se va întoarce după câțiva ani la Nablus și va descoperi că lumea pe care o știa are și nu are aceleași contururi. Dacă în saloanele pariziene, pe holurile universității, la întâlnirile cu prietenii arabi, lucrurile nu sunt simple, dar înflăcărarea și determinarea ideilor și tinereții lor par a le face astfel, revenirea acasă îl obligă să înțeleagă, oricât de absent este din propria viață și oricât de departe ar sta de disputele tot mai dese dintre familii, schimbările care se iau la congresele din Europa, dar care se resimt ca o undă de șoc în lumea aceasta încă așezată și încrezătoare în unitatea arabă și în tradițiile de veacuri. Îl obligă să priceapă că istoria e departe de a le oferi acestor oameni vreun răgaz, că cei care au trăit veacuri de-a rândul în bună înțelegere se pot transforma în dușmani de moarte.

Fără a apela la o tonalitate gravă sau revanșardă, Isabella Hammad adună la un loc întâmplări și oameni, spune povestea unui oraș legând-o de istoria unei regiuni, vorbește despre tradiții, libertăți și interdicții, despre îngrijorări și legături de familie, despre credințe, decizii politice, despre arestările palestinienilor sub mandat britanic și cumpărarea de pământuri de către evrei, despre încăierări și atentate, despre traficul de arme și venirea la putere a felahilor, despre sărăcie, constrângeri, despre tineri care se aruncă în luptă pentru că nu vor să piardă din nou: Dar am pierdut Damascul și-acum o s-avem o țară evreiască, pentru că asta vor englezii să facă. Ya`ni, khalas. O să fie ca-n vremurile cele mai crunte cu turcii. Poate și mai rău. Despre père Antoine, preotul de origine franceză care a ajuns să scrie o carte despre Nablus și locuitorii lui pornind de la scurte discuții cu femeile venite la spital, ispitit apoi să devină informator al britanicilor, ducându-și vinovăția și păcatul de a nu fi putut rezista tentației de a se amesteca în viața acestor oameni, deși pe ei îi iubea mai mult decât propria țară. Despre călugărițele catolice de la „Sf. Iosif”, „fetele Ebal”, maica Louise și ce a însemnat asta pentru locuitorii din Nablus. Despre Hani Murad și lupta lui diplomatică, despre martiriul atâtor tineri și credința atâtor femei sărmane, despre viața de zi cu zi și moartea care nu iartă. Fără a renunța niciun moment la privirea lucidă, la faptele care refuză orice măsluire a adevărului, indiferent cât de dureros ar fi acesta, la îndoială; fără justificări, fără încrâncenare: Înțelepciunea aceasta tradițională  impusă de rebeli, cântecele pe care lustragiii le cântau despre stricatele care purtau haine occidentale, toate aduceau a răzbunare, una deghizată în credință aprigă. Dar era oare un preț prea scump pentru libertate? // […] probabil că Jamil orbise acolo pe deal, pentru că nu mai vedea în sânge simbolul pe care trebuia să-l vadă. În toată mizeria aceea roșie, unde era măreția? Unde era semnul dublu al credinței: lupta vitejească pentru patrie și răsplata cerească? Nu vedea decât o învălmășeală cumplită de măruntaie omenești.

Aflat între cei doi munți care-l ocroteau de influența lumii din afară, Nablus avea calitățile chihlimbarului: lichid la început, se întărea apoi conservând tot ce avea înăuntru ca să prezinte privirii curioase o imagine a esențelor. Dar acum iată cât de iute se distrugea forma pură a lucrurilor.

Ceea ce îi reușește extraordinar Isabellei Hammad, dincolo de cronica unui spațiu și a unei vieți, este tonalitatea, modul în care povestea și istoria se împletesc pentru a da seamă despre niște adevăruri umane individuale și colective. Inițial, vocea e mai apropiată de cea din trilogia Cairoului a lui Naghib Mahfuz sau de aceea din romanele lui Khalled Hosseini. Există însă la Isabella Hammad o dimensiune mai rațională, care refuză orice accent ce ar putea știrbi sau altera credibilitatea. Treptat însă, odată cu consemnarea revoltelor de la festivalul Nebi Musa din Ierusalim și cu radicalizarea conflictelor, tonul dobândește o anumită tensiune, se simte pulsând, dincolo de chipuri și de evenimente, suferința unor oameni. Totuși, nu oroarea, nu „cauza” sunt căutate, ele sunt doar consemnate. Ceea ce o preocupă pe Isabella Hammad este lumea aceasta, cu limitele și cu visurile ei, relațiile dintre oameni, spațiul și timpul. Iar istoria este și nu este personaj în Parizianul. Ea nu poate fi ignorată, însă omul și viața lui sunt ceea ce contează.

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!