FILM & LITERATURĂ. Parking & Marin Mălaicu-Hondrari (oră online)

Cu toții ne dorim să evadăm măcar pentru câteva secunde, cel puțin cu gândul, dintre pereții care ne constrâng (acum mai mult ca niciodată); cu toții ne dorim să ne pierdem printre valurile mării (vieții) fără a mai avea neapărat conștiința necesității regăsirii. Zilele acestea, am găsit libertatea printre cuvinte, în poeziile lui Marin Mălaicu Hondrari pe care le-am (re)citit ca pe un resort indispensabil păstrării echilibrului interior. Fiecare dintre noi, cei din clasa a XI-a, filo, de la Colegiul Național Iași, a jucat după propriile reguli următorul „joc”: „Vedeți filmul PARKING (regizat de Tudor Giurgiu, care are la bază romanul Apropierea) și comentați-l, folosind versuri/ imagini/ structuri din poeziile lui Hondrari!.”

Ce a rezultat a fost un frenetic proces de căutare & interiorizare, fiindcă filmul lui Tudor Giurgiu vorbește tocmai despre coconii singurătății fiecăruia dinte noi, care devin, prin curajul de a (te) abandona și de a iubi, glasul asurzitor al unei singurătăți universale. Mai ales în perioada pe care o traversăm, este important să ne amintim cum să rămânem solidari cu ecourile singurătății noastre pentru a putea fi solidari cu singurătatea celui de lângă noi.

 Mowgli, Mowgli, ce faci, zăpăcitule? Ce cauți tu în Spania?

Mălina Curpăn: Încă de la premierea filmului din vara anului trecut, ritmurile limbii spaniole, iubirea amestecată cu fumul de țigară, valurile mării izbite de picioarele celor doi, imaginea colorată a unei Spanii arzătoare, pulsează și umplu de vitalitate amintirea dulce a poveștii poetului imigrant. Starea, care te cuprinde pe nesimțite odată ce te lași pradă spațiului închis din rulotă, rutinei debusolate de energia feminină, intimităților, este una prin care parcă te hrănești, te lași ghidat de frumosul imortalizat în acei ani 2000 și simți că o apăsare cumplită, grea ca un lacăt mare, un fior rece, un vertij, o amorțeală gravă, nisipul nu vor ajunge niciodată la tine.

dansez și mă cutremur/iubirea-mi și zborul tău străbate-vor vremuri

În lumina crepusculară se disting timide sentimente, versuri, replici al căror ecou melodios se strecoară în intimitatea personajelor și tot ce rămâne este un vag tablou, atent redat în culori puternice, unde singurătatea se ține de mână cu iubirea, unde dorul se cuibărește în poezie sau unde pofta de a trăi irupe din spațiul claustrofobic în care a fost ținută prizonieră 30 de ani, auzind doar ticăitul ceasului și așteptând să i se aducă aminte că există și dragoste.

pășunile verzi s-au deschis inimii mele/ dar e o capcană și un gol de aer în inima mea/ și inima mea e tristă ca un urs grizzly/ căci un urs grizzly zace în inima mea

(Mălina a văzut și a simțit filmul ca pe un film al intimităților, al dorului și al iubirii. Sau, altfel spus, ca pe un film al poeziei absolute.)

Raisa Manolescu:  Parking este o formă de echilibristică simplă pe o sârmă la înălțime, în care personajele încearcă să se mențină permanent la 10 cm deasupra vacarmului generalizat. La 10 minute de mers e raiul, iar 40.000 de metri le despart de veșnicie, însă ele aleg să rămână în parcarea în care însuși poetul stă de vorbă cu sine însuși. Singur și nebun după poezie. Mereu singur, chiar și când tăcerea macină pereții în care stă presimțirea clară a vidului. De doi ani textele sunt formele diferite ale aceluiași țipăt, e suficient să alături două cuvinte și sârma se face incandescentă de atâta frumusețe. Dar aici, în acest univers al poeziei, unde este atâta frumusețe, încape și foarte multă suferință. Dincolo de mare, vulpea singurătății a renunțat să mai caute vocea care se oferă să-i arate un petic de cer și așteaptă, în schimb, să iasă copilul Poetry din apă.

(Raisa a optat pentru crearea unui mozaic complet din versuri decupate din volumul lui Marin Mălaicu Hondrari, asamblând un veritabil orizont de așteptare pentru cei care încă nu au văzut filmul și nu s-au rătăcit, așa ca ea, printre valurile iubirii căutând poezia.)

Nicoleta Tagarcea: Versurile străzi înguste ca o privire piezișă/ memorie împăiată la repezeală (Immigrant song) mi se par semnificative pentru filmul Parking. Pelicula oferă frânturi sensibile ale unor amintiri pe care le are protagonistul, acel „românaș” mânat permanent de dorința de a fi liber în a scrie, de a se regăsi în lumea largă. Cred că aceste inserții rapide reprezintă unul dintre cele mai percutante aspecte ale filmului, deoarece le văd ca o ilustrare a drumului incert, îngust ca o privire piezișă, neprevăzut, pe care Adrian îl parcurge. Ceea ce spune n-am nicio țintă clară, niciun drum precis denotă eliberarea visată la plecarea din România și neputința identificării ei în Spania. Relația cu Maria este de o naturalețe și o profunzime aparte, fiecare dintre ei fiind salvarea pentru celălalt. Visez la o femeie/ ne despart 40.000 de metri de veșnicie/ la răstimpuri și pe alocuri/ distanta dintre noi se făcea/ cât gheruţele care îi umflau pielea/ ca un nebun adormit în cămașă de forță/ visam la rochia miresei. Versurile simbolizează dragostea pe care i-o poartă Adrian Mariei, în ciuda distanței care îi desparte. Mercedes este un alt personaj feminin, cred că singura care l-a ascultat cu adevărat pe scriitorul rătăcit, care i-a adus sau cel puțin a încercat să-i dea speranță acestui străin. Din conversațiile cu acesta, replica ei „Voi, scriitorii, vedeți lumea mereu altfel” a creat ideea unei lumi cu un mecanism parcă inversat a scriitorilor. Ne-am dus să trăim împreună semnifică pentru mine ieșirea celor doi îndrăgostiți în orizontul necunoscut și se suprapune finalului deschis.

(Nicoleta a disecat atent relațiile de interdependență ce se stabilesc între personaje, oferind în același timp o (re)interpretare ingenioasă a versurilor lui Hondrari.)

eram  singur și nebun după poezie/ nu-mi trebuia familie/ nici să înalț o casă

Mălina Turtureanu: Filmul Parking este despre cum ne oprim surprinși de limpezimea lumii când singurătatea țipă din gură de șarpe. Personajele își doresc să aibă parte de atrofieri subțiri pentru ca dorința de moarte să le împodobească gurile aflate în șah-mat inevitabil. E jocul lor durat pe vecie, recrudescență a tinereții, a viului și a luminii. Ce înseamnă o oră când fumul țigării somnolează în lente volute? Nici până acum nu au învățat să separe ziua de noapte.
Parking este un film despre cum marea și umbra stăpânesc faptele noastre și despre cum, transformând de câteva ori totul în poezie, înțelegem (în cele din urmă) că nemuritor nu înseamnă atotputernic.

Alina Vițel: Inegalabila migrație care însoțește umanitatea de la începuturi e cea a simțului în scris și din scris în senzorii celui ce citește. Emigrează nu doar o mână de oameni pe care i-a condamnat ghinionul geografic, ci tot ceea ce ne ține încătușați pe noi de noi, pe noi în noi țâșnește, învinge docilitatea odioasă a cărnii. Corpul, nici după ce a bătut 30 de ani pasul pe loc nu e străin acestui transfer, acestui flux-reflux permanent de memorie și de memorii. Adrian nu pleacă din Sângeorz Băi în Cordoba, ci din pusta sufletească spre amăgitorii sâni de pisică ai mării.

Parking – despre credința care răzbate din gesturile mici, spovedania rostită către sine clipă de clipă, duc paharul la gură cum aș duce crucifixul la buze. Despre chemările Mariei, când mă cheamă, aerul dinăuntrul a o sută de case-mprejur nu-mi mai este îndeajuns. Tot ceea ce atinge ea cu vocea și cu privirea se înfrumusețează și se colorează în nuanțele misterului. Despre conviețuirea cu scopuri care suferă mutații binefăcătoare
am venit pentru a mă dedica soarelui
și sudului,
luminii mistice a Andaluciei.
sau nu.
Despre tot ceea ce poate fi anesteziat prin părăsirea comandoului și vibrațiilor lumii
am văzut un om gata să vorbească singur,
femei cu buzele calde precum sângele taurului
și cu privirile la fel de abătute.
Parking e despre a fi dat de gol de trădările mâinilor, de trădările plămânilor. Tot ceea ce nu poate fi eviscerat din gânduri ne va trăda mai devreme sau mai târziu. Sufletul nu poate fi parcat. Are un motor care accelerează și se întovărășește cu țărmurile și cu ritmurile Mediteranei de fiecare dată când are nevoie.

(Alina a înțeles acest film ca pe un întreg organism viu și pulsatil, care continuă să răzbată obsedant chiar și după mult timp de la oprirea lui.)

Diana Furnică: Pentru mine, filmul Parking spune povestea lui Adrian, a poetului emigrant care nu pare a avea nevoie de stabilitate în viața sa, ci, mai degrabă, se lasă purtat de destin și de ce îi oferă fiecare zi. E paznic la un parc auto în Cordoba și, totodată, pasionat de a scrie: eram singur și nebun după poezie./ nu-mi trebuia familie/nici să înalț o casă/n-am plantat în viața mea un arbore./eu voiam să scriu poezie. Mi-a lăsat impresia că trăiește simplu și  permanent la limită. Povestea capătă mai mult un sens atunci când o cunoaște pe Maria, totul până când a apărut ea, care îi schimbă interioritatea, când cei doi se hotărăsc să își împartă viața – ne-am dus să trăim împreună – apropiindu-se astfel unul de celălalt, la răstimpuri și pe alocuri/distanța dintre noi se făcea cât ghetuțele care îi umflau pielea. Adrian renunță la tot ce trăise înainte să o întâlnească pe Maria, iar Mercedes are rolul de a-l asculta și de a-l înțelege poate într-o mai mare măsură decât ea. Visele pe care el le are, acele secvențe din trecut, revin constant și delimitează ceea ce a fost de ceea ce este acum, trăind în cel mai simplu mod și încercând să fie fericit alături de Maria: iubirea-mi și zborul tău străbate-vor vremuri; în parcarea de peste drum/ fără a lua aminte la ploaie/a dat să se sprijine de brațul meu”.

(Diana a (re)configurat noțiunea de existență, mozaicul ei de versuri amintind de frumusețea gesturilor mărunte, trăite în intimitatea ființei și a apropierii de persoana iubită.)

din abdomenul de plastic al unei păpuși/ scotea prezervative aromate

Livia Barac: Prin transfigurarea vieții unui om obișnuit, prin actul de a scrie și prin actul de a iubi, filmul Parking, în regia lui Tudor Giurgiu, reunește o suită de imagini simbol, realizându-se ca o poezie desfășurată grafic, o „poezie regizată” prin distorsionarea realității într-o poveste,

Adrian se desprinde de ținutul mamă, de matricea defectă a căminului din România (eram  singur și nebun după poezie/ nu-mi trebuia familie/ nici să înalț o casă), plecând în căutarea unui sens al existenței. În Cordoba (de las tres culturas/ și toate trei muribunde) duce un trai marcat de plictis, de rutină (fumez./ când nu mai știu ce să fac, fumez.), emigrant, locuind într-o rulotă amărâta, paznic al unui cimitir de mașini ruginite și al unei armate de șobolani care invadează ostentativ proprietatea împădurită de dărăpănături (jumătate e jind jumătate e silă./ frigul care mă strânge nu e semn de iarnă/ nici de boală/ ci docilitate odioasă a cărnii/ reiterare a docilității.).

Destinul face să întâlnească dragostea adevărată (n-am plantat în viața mea un arbore./ eu voiam să scriu poezie./ totul până când a apărut ea.), care ar putea să-i arate un petic de cer  (și am venit să vă arăt un petic de cer). Maria reprezintă salvarea lui Adrian din derivă, de la înecul într-o tristețe neproblematizată prin tăcere (aici, unde este atâta frumusețe/ încape și suferința mea multă). Povestea de iubire ce va urma este idealistă în teorie: doi artiști mânați de o flacără interioară, alcătuiți din energie creatoare de frumos, nestăvilită, ea – cântăreață în localuri de noapte (cântăreață oarbă, cântăreață de noapte,/ zornăie-ți bănuții de aramă/ iată, noi ne ducem cântând încetișor), el – îmbolnăvit „de boala mortală” a scrisului despre sinucigași, despre vise și destin, despre femeie. Nu au nimic de pierdut, doar unul pe celălalt și muntele de cărți din frigider (în absența trupului ei/  mâinile mele n-au preocupare./ mă învăța fumul în piept și aburul pe creier./ din abdomenul de plastic al unei păpuși/ scotea prezervative aromate). Timpul pare a încremeni până într-un punct (abuzam amândoi de o anume lentoare/  a timpului nostru și asta ne făcea/ sadici și petrecăreți), aventura lor pare a fi un vis construit prin imagini idilice sau cel puțin marcate de un romantism banal în aparență: ritualul nopții din San Juan și focul de pe malul Mediteranei, coincidența camerelor de hotel alăturate, aruncarea în mare, legenda sânzienelor, a deschiderii porților cerului, a zânelor și a spiritelor, muzica și concertele, visul zborului femeii deasupra bărbatului (stau pe un aerodrom/ la piept/ cu o carte în flăcări/ unde femeia își începe zborul/ iubita mea îmi așternea de somn/ vorbești despre o noapte ce va veni/ despre cartea ta iluzorie/ vorbești și vorbești/ ticăie ticăie ceasul/ dar nimic nu întrerupe / zborul femeii pe deasupra bărbatului), cântecul imigrantului, poezia somnului. Romantismul constă în detalii și în conversațiile dintre personaje, în indicii precum imaginea lăcustei (singură o lăcustă continua să emită sunetul acela de cuțit dat pe tocilă/ care era cântecul ei de dragoste/ pentru o altă lăcustă), a câinelui, a rulotei înghesuite, a camerei de hotel, a mașinii în care cei doi s-au iubit (se știa că mă îndrăgostisem de încheieturile tale subțiri/ semne ale destinului meu nefast) și a tuturor celorlalte locuri asupra cărora iubirea și-a impus culorile pline de viață.

(Livia ne-a mărturisit că s-a lăsat întru totul magnetizată de acest film, ajungând să îl urmărească de mai multe ori consecutiv. Radiografia ei minuțioasă asupra dilatării și a suspendării timpului în ritmurile iubirii devoratoare vă va convinge să (re)vedeți filmul.)

 Olga Scripnic: Uneori tot ce mai rămâne în amintire din viață sunt momentele de revoltă. În Parking această luptă interioară, dar și cea cu lumea exterioară, sunt marcate de transformarea totului în poezie. Într-o Cordobă care este și nu este întreaga Spanie, personajele au fost fericite și nefericite, își spălau fața cu apă calcaroasă, când nemaiștiind ce să facă, fumau, iar iubirea exista până se ștergeau diferențele. Toate aceste gesturi incitate de durere și dorință se sfârșesc odată, iar străzile refac memoria Cordobei, memorie ce păstrează urmele tandreții.

(Încheiem cu gândurile Olgăi ce au luat forma exterioară a versurilor lui Hondrari, sperând că se vor așeza și în sufletele voastre, ca în ale noastre, cuvintele salvatoare ale literaturii, ale cinematografiei, ale poeziei, ca singur mijloc de apărare pe care putem să ni-l însușim împotriva izolării emoției.)

vorbești despre o noapte ce va veni/ despre cartea ta iluzorie/ vorbești și vorbești/ ticăie ticăie ceasul/ dar nimic nu întrerupe / zborul femeii pe deasupra bărbatului

Sursă foto: https://www.facebook.com/Parking.Filmul/

*Filmul Parking, disponibil pe HBOgo, a fost comentat de Mălina Turtureanu și într-o cronică pe care o puteți citi AICI.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.