Unde și când simțim să fugim de acasă. Parking, în regia lui Tudor Giurgiu

Marea. Valurile izbindu-se aprig de picioarele îndrăgostiților clandestini. Fumul de țigară răsucindu-se în rotocoale. Spațiul închis al rulotei. Ritmurile limbii spaniole antrenând ritmurile iubirii. Mașina gonind în viteză pe șosea într-o zi de vară. Câmpul cu cei doi arbori solitari în lumina crepusculară. Sunt doar câteva dintre imaginile percutante care îmi persistă în minte după vizionarea celui mai nou film al lui Tudor Giurgiu, Parking. Nu este (doar) o poveste despre impasul existențial al imigrantului. Nu este (doar) o poveste de dragoste adulterină cu happy-end. (Spoiler: noțiunea aceasta este atât de vagă și de imprevizibilă, încât chiar cred că publicul ar trebui să se concentreze mai mult pe spontaneitatea acțiunii și nu neapărat pe modul în care se încheie ea.)

Ni el tiempo, ni el espacio/Podrán borrar lo que me hiciste soñar  (Nici timpul, nici spațiul/ Nu vor putea șterge ceea ce m-ai făcut să visez)

Este o poveste despre curajul nebun (și contagios) de a pleca și de a te lăsa văzut de lume. Despre căutarea oarbă și neobosită a libertății de a scrie. Și despre găsirea propriului sine prin prisma celuilalt. Printre refugii în momente neoportune și întoarceri în punctul de plecare, dezamăgiri și ratări, îmi place să cred că, în final, Adrian reușește să se desprindă de spațiul mizer al parcului de mașini și să abandoneze o luptă, deopotrivă interioară și exterioară, care eșuase încă dintru început, nu pentru că el ar fi fost defect, ci pentru că avea convingerea că lumea din jur îl vede astfel.

Recunosc că încă de anul trecut, de la „Întâlnirea Alecart” cu scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari în care am discutat despre Războiul Mondial al Fumătorilor, Apropierea și Lunetistul, am așteptat cu nerăbdare o nouă zi de vară nesfârșită ca aceea, în care povestea autentică ia locul ezitărilor și ne-am promis încă de atunci că alecartienii vor fi printre primii spectatori în sălile de cinema când va apărea ecranizarea romanului foarte drag lor, Apropierea. Cadrele panoramice, flexibile, grăitoare pentru Spania arzătoare, colorată și excentrică de la începutul anilor 2000 (momentul întâlnirii dintre cei doi, așezat parcă sub semnul predestinării, în Noaptea de San Juan sau de Sânziene; pentru că din momentul în care te împarți între două culturi devine naturală asocierea constantă dintre aici și acolo, noi și voi) sunt reduse simbolic la flashback-urile suspendate în care acțiunea devine potențată, imaginabilă, fără a avea însă garanția realizării. O înlănțuire de proiecții statice, acțiunea propriu-zisă fiind concentrată tumultos aproape în întregime în spațiul apăsător al rulotei, dând impresia de viață monotonă, reductibilă, trăită doar în spații închise, la limita existenței.

Iată-mă aici, în Cordoba celor trei culturi/și toate trei muribunde

Eu, un fost puști fugit de-acasă visând la Mediterana & la plajele ei cu cele mai plate abdomene din Europa.

Fiindcă arta cinematografiei a presupus, inevitabil, condensarea firului narativ inițial într-o singură perspectivă, personajele au căpătat individualități noi, ample și solide, fiecare dintre ele părând a proteja un mister și temându-se parcă de contactul cu ceilalți. Urmărind filmul Parking am avut senzația că mă aflu într-o buclă perfect concentrică, care adună armonios întreaga urâțenie a lumii și o arată oamenilor în intimitatea fragilității ei. Mai mult decât a fi fidel poveștii din spatele romanului-pretext al lui Marin Mălaicu-Hondrari, m-a impresionat că Tudor Giurgiu reușește un lucru mai important, și anume să fie fidel însăși scriiturii cărții, (re)compunând, paradoxal, o estetică a frumosului, amintind de atmosfera care m-a fascinat la lectură. Pentru că scriitorii văd lumea distorsionat și doar ei au puterea de a transforma mizeria în ceva nobil.

Mowgli, Mowgli, ce faci, zăpăcitule?/Ce cauți tu în Spania?

Ce (mai) înseamnă să aparții unui loc când tu nu-ți poți asuma nici măcar propria singurătate? Să-ți trăiești viața parcă în absența ta, să fii un românaș izolat într-o carapace străină, prizonier al unui timp care îți amintește cu fiecare ticăit al ceasului ce oră este în România, nu aici. Și cum de ai venit în Spania? După ce stai 30 de ani într-o cămăruță, te cam saturi, mai vrei și altceva. Mihai Smarandache își creionează personajul cu umor și sensibilitate, interpretând convingător rolul scriitorului rătăcitor ce are nevoie în primul rând de inspirație, nu de stabilitate. Conceptul „acasă” pare a fi atât de îndepărtat de conștiința lui Adrian, încât, la un moment dat, riscă să piardă complet orice raportare față de apartenența la un loc. Gândind și vorbind în spaniolă, momentele în care scrie în limba maternă par a fi singurele clipe de respiro și revelația imposibilității de întoarcere devine aproape la fel de dureroasă cum este cea a impasului rămânerii într-un spațiu care îl ține captiv ca într-o menghină, fără a-i oferi nimic în schimb. Mowgli, Mowgli, într-o zi o să ne înălțăm cu rulota asta/„România” ta cu pereți din rumeguș presat & o să dăm din mâini ca niște pui care învață să zboare.

Nu aș vrea să mor înainte să fii a mea  

Ca un foc de tabără care continuă să ardă într-un decor dezolant chiar și atunci când se apropie furtuna, rămâne pentru mine personajul interpretat admirabil de actrița Belén Cuesta, o Maria puternică și periculoasă, care pare a prelua toate atributele personajelor feminine ale lui Hondrari într-un complex de senzualitate, dinamism și vitalitate. Energia seducătoare a Mariei pulsează și erupe pe parcursul filmului, contrabalansând perfect punctele moarte care bântuiau rutina personajului masculin până acum. Atracția pentru acest personaj spumos evoluează de la sine, cum era de așteptat, însă povestea ce se înfiripă între cei doi nu are urmă de clișeu, pasiunea lui Adrian pentru Maria nefiind nici întâmplătoare, nici superficială. Relația se construiește ca o punte de legătură între trecutul și viitorul său, reușind să-i salveze din anonimat propria imagine despre sine și transformându-se, treptat, într-o iubire care consumă și inspiră în același timp. Ca într-un joc de lumini și umbre, Maria pare a fi singurul scop credibil pentru plecarea sa anticipativă în Spania și, totodată, ea întruchipează nevoia lui disperată de a fugi, de a se elibera și de a-și lărgi un orizont pe care îl pierduse. Creaste en mí una nueva ilusión/Me recordaste que existe el amor (Ai creat în mine o nouă iluzie/Mi-ai amintit că există dragoste).

Voi, scriitorii, vedeți tot timpul lumea altfel

Mi-a plăcut mult filmul pentru că oferă alternative personajelor în contraste cinematografice desăvârșit realizate, punându-se accentul pe natura relațiilor care se dezvoltă între ele. Din acest punct de vedere, Mercedes, soția lui Rafa, este, mai presus de orice, o ascultătoare desăvârșită. Cu o prezență de spirit și o intuiție de nezdruncinat, ea aplanează conflictele și devine nu doar păstrătorul confesiunilor lui Adrian, cât păstrătorul confesiunilor poveștii în sine. Înstrăinarea de Rafa reprezintă o confruntare pe care este nevoită să o ducă singură, însă și-o asumă cu demnitate, durerea de pe urma pierderii sale definitive urmând să explodeze mai târziu. Te necesito aquí/ Pero tu amor ya no es para mí (Am nevoie de tine aici/ Dar dragostea ta nu mai este pentru mine). Filmul păstrează de fapt, în esența sa, o tehnică a amânării și a așteptării, tensiunea ajungând să atingă în final însă cote culminante.

Rafa zice ești cel mai bun paznic pe care l-a avut

Îmi aminteam de relația dintre Adrian și șeful său ca fiind una onestă, de colegialitate (prietenie e mult spus), Rafa fiind un personaj căruia nu i-am acordat atâta atenție pe cât ar fi meritat și pe cât m-a făcut pelicula lui Tudor Giurgiu să-i ofer. Mercedes pare a fi singura sursă inepuizabilă de speranță a lui Rafa (pentru ea îl mustră conștiința și vrea să scape de afacerea din parcul cu mașini, să își deschidă o afacere cu lavandă împreună), însă, totodată, și întruchiparea dură a realității că visurile lui nu sunt realizabile. Ancorat într-o lume parazitară și strâmtorat astfel de ilegalități și datorii financiare, destinul lui Rafa își pune profund amprenta asupra destinului lui Adrian, întrucât își împart amândoi singurătatea și se simt datori moral unul față de celălalt. Cred că abia în momentul accidentului lui Rafa, Adrian se simte cu adevărat liber să plece.

Finalul mi-a amintit într-o anumită măsură de celălalt film al lui Tudor Giurgiu, De ce eu?, dar acest aspect nu m-a deranjat absolut deloc, de fapt, a fost ca o amprentă personală a regizorului, ale cărui rigoare și atenție pătrunzătoare la detalii rămân intangibile. După ce vizionezi Parking te întrebi involuntar dacă tu ai avea curajul vreodată să renunți la tot, să fugi oriunde altundeva, să te pierzi în peisaje în care nimeni nu știe și nimănui nu-i pasă cum te cheamă, să te îndrăgostești orbește și să trăiești la marginea unei lumi care devine a ta prin simplul fapt că te-ai putut rătăci în ea. Și cea mai dureroasă întrebare, aceea care îți răsare în minte după ce ai abandonat plaja și marea și soarele și scrisul și te-ai urcat în mașină și gonești pe șosea este dacă ai avea vreodată curajul să te întorci.

Ni el tiempo, ni el espacio/Podrán borrar lo que me hiciste soñar…

 

(*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.