Pasagerul & Stella Maris, de Cormac McCarthy: Dincolo de pojghița subțire a normalității

Cred că felul în care cunoaștem lumea e în mare parte o pavăză împotriva adevărului neplăcut că lumea nu știe că noi suntem aici.

Și dacă nu ai citi decât ultimele două romane semnate de Cormac McCarthy, publicate în State cu puțin timp înainte de moartea scriitorului, nu ai putea să nu ai certitudinea că te afli în fața unui autor uriaș. În proza căruia palpită întreaga forță a literaturii nord-americane și vocea atât de personală care l-a impus ca unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani. Dens, zguduitor, construind o lume și punând sub semnul întrebării conceptul de realitate așa cum e înțeles în mod obișnuit, cartografiind un teritoriu populat de tot felul de marginali și marginalizați, plonjând apoi în mintea unei ființe ce se internează de bună voie într-un sanatoriu de boli psihice, plimbându-te prin istoria ultimei jumătăți de secol din Statele Unite și nu numai, printre teorii de fizică și matematică, printre orori, interese politice și vinovății, prin uriașul mecanism de depersonalizare și de control al diverselor servicii secrete, dar, mai ales, aducând la suprafață gândurile și perspectiva Aliciei, cu mintea ei deopotrivă sclipitoare și diferită, a-normală, tatonând alte suprafețe ale realității și non realității, dipticul Pasagerul, Stella Maris (în traducerea Iuliei Gorzo) își întinde tentaculele conducându-te într-o călătorie seducător-halucinantă, tulburătoare, uneori terifiantă și covârșitoare, printre meandrele minții și ale sufletului, printre holograme și spectre, formule, căutări, forme de adevăr și bucăți de existență omenească. E o călătorie în care ești luat de mână și apoi obligat, fără să ți se dea vreun moment de respiro, să tatonezi întrebări, să schimbi perspective, să accepți o altă logică, să admiți fisuri și din nou să te repliezi în fața asaltului de interogații, în fața imaginilor deloc liniștitoare pe care McCarthy le proiectează. Și o face cu o precizie de maestru, cititorul intuindu-i magia, dar neputând să nu i se supună. Apelând la tot ceea ce știe despre realitate și apoi neputincios în fața deconstruirii ei chiar cu instrumentele acesteia. Căci McCarthy îți arată o altă față (sau multe alte posibile fețe), pulverizând-o și lăsându-te să alegi ce vei face nu cu ceea ce a rămas din conceptul de realitate, ci cu propriile interogații ciocnindu-se de marile interogații dintotdeauna. Fără a fi niciun moment distopic, ci păstrând frecvențele și mijloacele realismului. E adevărat, de un soi aparte. Căci realismul scriitorului american e suprafața prin care se deschide fanta ce permite întrezărirea halucinatorie a unor posibilități. Teribile și – prin chiar această lumină tăioasă ce nu vrea să reveleze, ci doar să sporească paradoxul – profund neliniștitoare. Consistente, dar de un alt tip de consistență – așa cum sunt „halucinațiile” Aliciei, așa cum e Puștiul de care e vizitată – coerent până la cel mai mic detaliu, perfect, o persoană perfectă, deși nimeni altcineva nu l-ar numi așa: nici perfect, nici persoană, ci proiecția unei minți schizofrenice.

Sau poate că adevărata întrebare e pur și simplu de ce pare mintea chitită să ne convingă de realitate acolo unde ea nu există.

Ceea ce face McCarthy în Pasagerul și în Stella Maris este să cartografieze mai întâi realitatea și apoi să aducă în discuție natura acesteia, să o pună sub semnul îndoielii metafizice. Nu cu mijloacele filosofiei, nici cu cele ale gândirii matematice, ci tocmai cu cele ale literaturii, folosindu-se de filosofie, de fizică, de matematică, de știință și de psihiatrie pentru a o descoase și a o interoga. Recuperând în același timp marile mituri și obsesii ale literaturii din toate timpurile. De la cele ale vechilor tragedii până la cele ale modernității. Robert și Alicia, cei doi frați geniali și damnați, se confruntă cu propriile limite și cu tabuurile sociale, ducând în același timp cu ei o istorie familială tulbure: doi părinți morți, ambii de cancer, cu pasiunea lor fulgerătoare ce-i aduce împreună un timp și o căsnicie care începe cu o minciună și nu va dura prea mult, rădăcini evreiești și rude cu tare psihice. Un tată care a lucrat ca fizician în proiectul Manhattan, care a fost alături de Oppenheimer, apoi a făcut parte dintr-o echipă de oameni de știință ce s-au deplasat la Hiroshima după război să relateze distrugerile, plecând apoi în Pacificul de Sud      pentru a continua cercetările, sfârșind câțiva ani mai târziu undeva în Mexic, lăsându-se tratat de niște șarlatani fiindcă știința nu oferea nicio soluție în cazul lui. Fără a trăi vreun moment sentimentul de vinovăție, dar lăsându-i Aliciei moștenire ceea ce a văzut la detonarea bombei: Ce mi-a rămas în minte din poveștile tatei e că la prima străfulgerare de lumină și-a pus mâinile peste ochelari și cică și-a văzut oasele degetelor cu ochii închiși. Nu se auzea niciun zgomot. Apoi norul roșu vinețiu ridicându-se în talazuri și înflorind în emblematica ciupercă albă. Simbolul epocii. Totul înălțându-se încet până la trei mii de metri. […] Detunătura drăcească urmată de huruitul domol, bubuiala de după care s-a revărsat peste câmpurile arzânde într-o lume care nu existase niciodată pe partea asta a soarelui. Iar lui Robert un vis cu el – care nu a fost vis, cum sunt convinși ambii frați – după ce nu mai este. Dar care i-a adus fiul cu un pas mai aproape de moarte. Doi frați purtând în ei, așadar, deopotrivă genialitatea și ratarea. Abdicând de la normele realității, refuzându-le. Robert fugind de realitate, căutând parcă să o anuleze prin tot ceea ce face, iar Alicia mișcându-se printre numere și excepționala dotare matematică primită în tandem cu diverse diagnostice psihiatrice, niciunul satisfăcător. Pentru medici, căci ea nu caută nici tratament, nici normalitate. Singura ei certitudine este că, la întrebarea Ce ți-ar fi plăcut să fii dacă n-ai fi devenit matematiciană?, nu a avut niciodată alt răspuns decât: Moartă. Alegere definitivă, dar imposibilă, căci ceea ce își dorește Alicia nu este să moară, deși aici ajunge – singura ieșire posibilă, ci să nu fi ajuns să fie niciodată. Și din moment ce a ajuns să fie și i se refuză soluția de a rămâne, de a suporta ceea ce pentru toți ceilalți e suportabil în interiorul logicii și al mecanismului de acceptare a suferinței inerente oricărei existențe (Sincer, îmi doream un copil. Asta îmi doresc cu adevărat. Dac-aș avea un copil, m-aș duce noaptea să stau cu el. În liniște. Aș asculta respirația copilului meu. Dac-aș avea un copil nu mi-ar păsa de realitate), drumul ei nu e decât o amânare. Până când nici măcar Puștiul nu reușește să o mai țină aici, asta dacă rolul lui e într-adevăr acela de a fi o stavilă între ea și Archatron, tărâmul întrezărit atât de devreme, intuiția unui rău profund, și nu o manifestare a schizofreniei.

Forme rotindu-se într-un vid fără nume. Recuperate dintr-o mare neagră a incalculabilului.

Pentru că între ea și lume nu stă doar o fatalitate biologică, nu doar o „anomalie” de percepție, nu doar inteligența numerică sau sentimentul absurd, nu tragic, al existenței, ci și iubirea pentru Robert. Iubire reciprocă, uzurpatoare, pustiitor devastatoare și pe care fiecare dintre cei doi frați o simte la fel de intens, doar că Robert va trăi toată viața cu voința de a nu-i da curs altfel decât în propria inimă, iar Alicia cu aceea de a-l determina să-i dea o formă, să accepte inacceptabilul -, deși se va supune în cele din urmă interdicției fratelui ei de a o manifesta. Întărind astfel legătura lor, singurătatea și condamnarea fiecăruia, dar și convingerea că lumea nu a creat nicio viețuitoare pe care care n-are de gând să o distrugă – convingere pe care toate teoriile pe care le tatonează, matematice, fizice, cele despre gluoni sau quarci nu par decât să o confirme, astfel încât ajunge să trăiască nu indiferența lui Robert față de lume, nu nevoia lui de a testa limitele realului și de a uita, de a se dezice de ele (ca pilot de formula 2 și apoi ca scufundător la mare adâncime, ca marginal și însingurat pe o insulă aproape pustie, refuzând aproape cu obstinație să se „adapteze”), ci doar o nesfârșită singurătate și iubire față de oameni care iau forma milei, refuzând orice părere, orice judecată asupra celuilalt, indiferent cine este acest celălalt, ce „formă” are sau pentru ce a ajuns în lumea de aici sau în lumea din mintea ei: Cred că în inima mea există iubire. Doar că ia forma milei. Îmi închipui că am văzut oroarea lumii, dar știu că nu-i adevărat. Și totuși, ceea ce ai văzut rămâne bun văzut. Ăsta-i cel mai sinistru secol de până acum. Chiar crede cineva cu adevărat că n-o să urmeze și altele la fel? Și totuși ce să însemne problemele lumii pentru cineva care nu le poate duce nici pe ale sale?  

Unele daruri sunt nedorite. Nutrim probabil bănuiala că trecutul nostru comun ne garantează un viitor comun doar dacă suntem dispuși să ne descotorosim de devianți. Unul câte unul. Să ne descotorosim. Să-i închidem.

Pasagerul păstrează încă o anumită coerență a realității, pe care doar o fisurează, testându-i limitele fără a o submina întru totul. Există falii prin care se radiografiază posibilitatea ca ființa umană să nu aibă acces decât la o imagine – coerentă, e adevărat, dar care a fost proiectată și acceptată ca „normalitate” prin relaționare cu ceea ce e cognoscibil, unanim recunoscut ca supunându-se legilor demonstrabile ale fizicii, în ciuda intuițiilor și a teoriilor ultimelor decenii, în special a celor de topologie. Însă acestea sunt doar fâșii prin care se strecoară îndoiala. Robert, în pofida a ceea ce descoperă în carcasa avionului scufundat, în pofida dispariției (inexplicabile) a pasagerului și a tot ceea ce urmează să i se întâmple, în pofida „întâlnirii” cu Puștiul căruia îi dă mai degrabă „consistența” sufletului Aliciei decât pe cea a unei „realități”, rămâne în primul rând un marginal, o persoană căreia i se întâmplă lucruri, dar care, deși ar putea plonja dincolo de ele, se prinde de plasa de siguranță a realității „reale”, chiar dacă refuză să i se conformeze. Stella Maris însă dislocă bucăți de realitate și nu doar că interoghează natura acesteia, ci o pune la îndoială (întregul roman nu e decât o juxtapunere de gânduri, perspective, teorii, viziunea fragmentară, incompletă, „iconoclastă” a Aliciei, redată sub forma dialogurilor pe care le are cu psihiatrul ei). Pentru tânăra cu o minte sclipitoare, dar „instabilă”, sinestezică și cu multiple diagnostice psihiatrice nesatisfăcătoare, fascinată de ecuațiile cu derivate parțiale, dar ajungând să fie convinsă că adevărul universului e de cealaltă parte a acestor ecuații, inteligența e numerică, nu lingvistică. Alicia pune la îndoială capacitatea limbajului de a ajunge la și apoi de a reflecta sensul, înțelegându-l ca o dezvoltare perturbatoare, ca o invazie a unui sistem parazit care a cooptat zonele din creier cel mai puțin întrebuințate, cele mai vulnerabile la apropiere, înlocuind astfel realitatea cu opinia, narațiunea cu comentariul; ea problematizează în legătură cu relația dintre natura spirituală a realității și cea materială, cu adevărul și teroarea viselor – ca intuiții cărora, odată ce li se dă o formă, se pierd, cu plasticitatea timpului și a spațiului, într-un joc amețitor în care tatonează și destructurează teoriile lui Hilbert, Poincaré, Gödel sau Riemann, spulberând perspectiva comună asupra normalității, a parametrilor și a limitelor a ceea ce e considerat „normalitate”. Alicia, după ce îl citește în prima copilărie pe Berkeley, ajunge să pună sub semnul întrebării felul în care înțelege realitate, fiind însă perfect conștientă de a-normalitatea ei, postulând că realitatea și conștiința umană nu sunt unul și același lucru.

Sondând nu atât boala și „halucinațiile” de natură schizofrenică, ci chiar conceptul de realitate (și corolarul său, normalitatea), McCarthy cartografiază deopotrivă necunoscutul și nespusul/nesupusul. Se joacă (teribil) cu idei și o face în cea mai inconfortabilă și neliniștitoare manieră posibilă. Pentru a semăna îndoieli în privința lumii și a percepției noastre asupra ei. Pentru că îndoiala e necoplanară osificării. Și pentru că literatura rămâne, pentru scriitorul american, o formă de a destructura certitudinile, de a le submina, de a întrezări idei și lumi posibile, chiar dacă pentru unii acestea par complet improbabile.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!