Sunetul unei sistole: Păsări în furtuna de nisip, de Ioana Vintilă

Am citit volumul de debut al Ioanei Vintilă și l-am mai citit o dată și încă o dată, până când el a dobândit o imagine coerentă în mintea mea. După un lung proces de interiorizare a poemelor, cred cu tărie că pentru a le înțelege ele se cer citite și, mai ales, recitite, îți pretind să te apleci asupra lor atent, cu toată intensitatea și concentrarea de care ești capabil, pentru a descifra mecanismele și sensurile posibile ale versurilor. Senzația de răceală, boala, mecanizarea aproape acerbă care împinge spre neliniște și un soi de disperare tacită, imaginile incisive, dar care se infiltrează blând, toate aceste elemente te urmăresc mult timp după ce întorci ultima pagină a volumului. În fond, chiar asta trebuie să facă poezia contemporană, iar cea a Ioanei Vintilă are, cu siguranță, o forță aparte.

playground

aici nu e o peșteră mentală

delimitată de pietre ale subconștientului

(obedientă)

 Ceea ce am observat că stă în fundal pe tot parcursul volumului este dualitatea dintre colectiv și individual. Dimensiunea colectivă, socială a vieții este în permanență prezentă, iar individualul se infiltrează în ea și o dublează. Senzația cititorului este aceea că vede printr-un obiectiv care apropie și depărtează imaginea, uneori brusc, alteori încet, dar mereu în momente cheie. Totodată, am simțit cum versurile traversează un traseu temporal, impregnat adesea de flashback-uri, de traume personale și colective deopotrivă, care se îmbină, într-un firesc și inevitabil al vieții cotidiene actuale, cu ceea ce se întâmplă în prezent în plan social, până când granița dintre cele două (personal și comunitar) devine labilă. Poemul care deschide acest volum – aproape curate aproape ascuțite – mizează chiar pe stabilirea acestui principiu al lumii pe care Ioana Vintilă o redă în versurile sale. Extrem de calculată, poeta setează cadrul general a ceea ce va urma, iar cititorul nu cade într-o lume necunoscută, ci este introdus în aceasta, ce-i drept, fără a fi anunțat preventiv, deci fără menajamente. [ / mix de/ spermă/ nebunie/ sânge/ idoli de lemn/ mâini bătătorite/ ] / n-am simțit nimic din asta/ dar am văzut totul. Am recunoscut în această primă poezie un soi de refacere imagistică a Genezei, dar din perspectivă umană. Se reparcurge traseul existențial al omenirii până la prezentul ființei care locuiește spațiul versurilor poetei. E, în fond, o asumare a trecutului, nu din responsabilitate, ci din nevoia de a înțelege propriul loc în acest parcurs al lumii. cum se leagă instinctul de picioarele care se târăsc/ pe distanțe/ & perioade colosale Perspectiva este, așadar, fundamental umană, marcată de grotesc, de chin, de încercarea de supraviețuire în afară, dar, mai ales, în sine, a omului. Ceea ce rămâne e eroziunea, aproape completă, a sinelui. & oasele rămân goale/ aproape curate/ aproape ascuțite/ gata să taie orice copac/ gata să taie orice cuvânt în lucrul pe care-l denumește/ chiar și fluviile/ în râurile aferente/ și apoi în bucăți mici/ până/ ce/ niciuna/ nu/ mai/ are/ vreun/ nume  E o eroziune aproape completă, dar nu întru totul, întrucât, chiar dacă tot ce rămâne sunt oasele, iar numele se pierde, ceea ce se naște este tocmai poezia. Traseul existențial nu poate fi decât colectiv în raportarea la trecut, însă el se pulverizează în individualitate atunci când ajunge în prezent și tocmai de aici și lipsa numelui, însoțită de coroziunea sinelui.

Cel de-al doilea poem – limba mamă – face trecerea de la dimensiunea colectivă la cea personală, iar elementul de continuitate dintre cele două este nevoia de asumare a sinelui în toate ipostazele sale. Aici, ceea ce vezi devine automat al tău și trebuie să ți-l însușești ca atare, în ochiul furtunii, un soi de conștiință interioară, dură și cu o capacitate imensă de asimilare, căci ființa devine mamă a elementelor ce o compun: ::  mamă a coloanei strâmbe/ & a membrelor amorțite/ (…) ::  mamă a iubirilor care îți rămân blocate în gât toată viața/ (…) ::  mamă a plânsului adolescentin/ ::  mamă a porcilor care își violează iubitele & apoi fumează lucky strike/ (…) ::  mamă a prafului care ustură ochii & mamă a conversațiilor nocturne/ (…) & tot ce am văzut e al tău Finalul te obligă să te întorci către tine însuți, să privești către incisivitățile tale și să le lași să te compună la rândul lor. Am perceput ultimul vers al poeziei drept mecanismul de contracarare a stării de înstrăinare din primele versuri: am văzut străzile acoperite de transpirație scuipați/ bălți de sânge pișat/ am văzut oameni care călcau în toate astea

am iubit șoarecii de laborator pe care i-am infestat cu ciumă

(da)

 Un aspect pe care l-am observat în mod constant în poemele Ioanei Vintilă a fost abordarea abisurilor interioare; citind, nu ai senzația că ești lăsat să pătrunzi în adâncimea lor, ci că, dimpotrivă, ele sunt scoase intenționat la suprafață, fără însă ca asta să trădeze superficialitate. Raportând la dimensiunea colectivă care însoțește în permanență versurile, cred că se poate identifica de fapt o nevoie a ființei de exteriorizare, nevoie care vine ca ultim resort al supraviețuirii, al felului de a locui o lume și un timp. Nu mai poți să rămâi indiferent, nu mai poți să ții ascuns, doar pentru tine, pentru că modul în care ajungi să înțelegi cu adevărat locul tău cere o deschidere. A apela la acest resort nu este însă un act facil: & rămâne constantă starea aia/ ești într-o colivie cu ușa deschisă/ & nu ieși/ & nici măcar nu știi de ce nu ieși dracu’ odată (colivia) Neputința de a ieși din colivia propriei interiorități este însă dezintegrată de neputința de a mai rămâne într-un perimetru strict delimitat în care/ ne putem ține de mâini (colivia). Ceea ce alimentează această a doua formă de neputință (care devine, în fond, cea creatoare) este vortex-ul interior. ești o străină într-o țară de străini/ & când un bătrân îți oferă pe stradă o nucă/ te gândești ce fel de formă nouă de abuz mai e și asta/ nu mai recunoști bunătatea (vortex) Când această disociere, această înstrăinare, această izolare interioară își atinge paroxismul, ea se revarsă în exterior, într-un spirit revoltat și totodată instruit, care îți produce un declic și te sfidează deopotrivă: & neurotransmițătorii fac să zvâcnească între tâmple/ un detonator mic/ care să arunce-n aer orice plasă de siguranță/ te gândești că e mai bine așa/ (…) & frumusețea va fi convulsivă sau nu va fi deloc/ un rât care scurmă și scurmă/ (…) vortexul e la un întrerupător distanță/ & ce crezi că știi despre tine?

aici e capătul lumii

: nimic eroic în a sta și a suporta :

: nimic laș în a dezerta :

(automatism)

Dacă în prima secțiune a volumului său Ioana Vintilă reface acel traseu colectiv pe care l-am menționat anterior, presărat adesea cu imagini dintr-o vârstă anterioară, contorsionată și irecuperabilă deopotrivă (că era rândul tău/ și numărai rar/ că terminai/ și te dureau ochii de la lumina puternică/ nu vedeai bine/ &/ te învârteai frenetic/ uitându-te peste tot/ &/ nu era nimeni acoloplayground #1), în cea de-a doua secțiune traiectoria trecutului ajunge în prezent, unde se ramifică și se angrenează în problemele acestuia. la sfârșitul fiecărei zile/ am fost decupată după preferințele oricărui bărbat/ a luat o foarfecă/ (femeie – păr pubian)/ (femeie – celulită pe coapse)/ (femeie – copil)/ (femeie – deget strâmb)/ (femeie – inhibiții)/ (femeie – picioare scurte)/ (femeie – buze pline)/ (femeie – alunițe de pe gât)/ (femeie –  singurătate) foarfece. ace. foarfece Citind aceste versuri, am avut senzația unei depersonalizări forțate, ca și cum nimic nu ți-ar aparține și îți poate fi luat în orice clipă, lăsându-te fără nimic. E o lume exterioară care răpește sistematic, împărțit, care te lovește cu imagini din care trebuie să îți revii singur. unde ai fost când am visat că mi-au tăiat părul/ luat virginitatea/ & m-am trezit leoarcă de transpirație & îmi pipăiam/ & împleteam părul (manifest) Ființa încearcă să recupereze tot ceea ce o compune și pare că îi scapă printre degete, iar acest proces se face prin raportare la un tu incert, a cărui prezență sau absență nu poate fi definită concret.

Unul dintre poemele care mi-a atras atenția în mod particular cu privire la acest tu și care mă urmărește încă este malware. țin capul în cazanul cu apă/ & aștept să vii să dai picioare în bucata de tablă/ respiră, liniștește-te/ ține privirea la mine Mi-am dat seama că, în fond, nici nu contează dacă tu e un celălalt sau o altă ipostază a sinelui; e o a doua voce, care o reglează  pe prima, care nu o lasă să alunece înspre o disperare completă, ci readuce în permanență ființa pe linia de plutire, într-un soi de echilibru vag și diluat: nu te teme    nu îți imaginezi doar cuvintele astea/ să nu taci     spune-mi tot ce-ți trece prin minte acum. Ceea ce rămâne în urma acestui dialog interior este tocmai tăcerea, care constă în contrastul care se produce: pe de o parte, sunt cele două voci care se confruntă cu forțe egale, iar pe de altă parte, starea de neliniște care persistă într-o expectativă generatoare de frică mută: mișcările tectonice din creieri când disocierea/ nu mai poate fi oprită/ toate coagulate/ & ascunse bine de tot/ în măruntaiele unei liniști/ de care mi-e/ din ce/ în ce/ mai teamă. Însă reacțiile nu sunt constante, ele fluctuează, iar un soi de violență a convulsiilor care se petrec în interioritatea ființei pulsează în versuri: x resping mâna de pe umăr care-mi spune că/ totul va fi bine/ că totul devine suportabil și încet-încet plângi/ din ce în ce mai puțin/ cineva spunea că respingerea e o altă formă a masacrului/ foarte bine (automatism).

(…)

Păsări în furtuna de nisip îmi va rămâne întipărit în minte ca un volum al căutărilor interioare și exterioare, al unei neputințe care se modifică și se distorsionează perpetuu, al unei încercări de integrare a individualului în colectiv fără a pierde aspectele fundamentale ce îl compun. În fapt, elementele ce țin de latura exterioară și cele ce aparțin celei interioare se întrepătrund și se determină reciproc, orice lucru sau fapt devine ceva afectiv, care se cere asumat interior. De multe ori aceste frânturi afective nu își găsesc locul, se ciocnesc, sunt aspre sau tăioase, însă ceea ce le unește este nevoia de a fi modelate și încadrate într-o imagine de ansamblu care să fie mai cuprinzătoare decât noi înșine, căci, în ultimă instanță, avem nevoie să plasăm ceea ce nu înțelegem într-o ordine care să dea sens.

 

*Articolul integral va putea fi citit în numărul 22 al revistei „ALECART” ce va apărea la sfârșitul lunii aprilie.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.