Cazul omului – o poveste destul de mizerabilă, în care toată lumea e compromisă.
Un bărbat care se privește în fiecare dimineață în oglindă și își spune: Nu asta am vrut. Un om învăluit în singurătatea pe care el însuși a ales-o, așteptând ca zilele să treacă una după alta, una pe lângă alta, fiecare în afara lui și a oricărei dorințe. Pe insula pe care păsările – cu sângele deja aproape rece – vin să își dea ultima suflare, atrase de nisipul cald sau de cine știe ce instinct în care se încred orbește că aici și numai aici își vor găsi liniștea. Pe această fâșie îngustă de pământ bărbatul e convins că nu are și, de altfel, nici nu dorește să mai aibă ceva de așteptat. Pentru că i s-au risipit de mult toate iluziile despre oameni (Omul va fi complet utilizabil. I s-au luat deja cele mai frumoase visuri pentru a face războaie și închisori.) și despre sine (Lăsând la o parte detaliile, putea spune că și el și-a îndeplinit misiunea: ultima dată în Sierra Madre, alături de Castro. Randamentul idealismului unui suflet minunat poate face să existe un regim polițienesc pentru aceeași perioadă de timp.). Căci lui totul i s-a sfărâmițat în mâini. Într-o zi înțelege însă cu stupoare că nu e imun, că nu poate să nu muște în continuare din momeala speranței. În ciuda cinismului și a dezabuzării. Uluirea și apoi speranța sunt aduse de femeia stranie pe care o salvează din valuri înainte de răsăritul soarelui, femeia cu ochi mari și cu încheieturile pline de aur, nu atât insuportabil de frumoasă, cât imposibil de tristă. De sfâșiată, de fără sine. Femeia care l-a întrebat dacă poate rămâne. Și presimțirea dezastrului alungată de speranța nebună că lui îi este menit să salveze această pasăre amară, de o frumusețe dureroasă, această femeie-pasăre rănită, singura pentru care ar putea face ceva pe insula cu nisipul acoperit de trupurile țepene, care își căutaseră sfârșitul lângă singurătatea lui nelecuită. Între el și valul cel mai înalt de singurătate, ea. Între el și speranță, inima lui bătrână, uitucă, peste care adevărurile vieții nu au reușit să înalțe un zid suficient de înalt. Luând-o de mână și nemaidându-i drumul, a simțit că lumea din jur părea dintr-odată mai ușoară, mai simplu de purtat, că era în sfârșit cu putință s-o iei în brațe și să o duci către o soartă mai bună. Apoi nu a fost nimic altceva decât năvălirea brutală a realității. În valuri succesive. Tânăra lui nu era decât o altă pasăre pe care nu o putea salva, pasărea readusă în colivie, ce nu are unde să moară – nici măcar aici, unde toate celelalte se adună pentru a-și găsi liniștea. Pasărea care venise să-și găsească sfârșitul, pasărea obosită, hăituită, moartă deja pe dinăuntru și pe care, salvând-o, o condamnă definitiv. Pentru că oamenii nu au libertatea adevăratelor păsări. Ei doar o visează. Fiindcă pe ei viața îi leagă fără scăpare cu lanțuri care, chiar și când sunt aurite, îi sfâșie până la sânge.
A intrat în bibliotecă și și-a plimbat îndelung privirile peste cărțile care acopereau pereții. S-a uitat la ele mult timp, cu seriozitate: comorile acelea strânse de el vorbeau toate în favoarea oamenilor, le luau apărarea, pledau pentru ei și îl implorau să nu își piardă curajul, să nu ajungă la disperare.
Jacques Rainier, bărbatul din povestirea care dă și titlul volumului, Păsările se duc să moară în Peru, este doar unul dintre personajele care continuă să creadă orbește și împotriva oricărei evidențe în umanitate, în capacitatea omului de a-și păstra candoarea, de a face binele sau măcar de a tinde spre el și spre ceea ce este frumos, de a refuza să cadă în mocirlă, de a nu-și urma instinctul rapace de prădător. Același crez e și al lui Karl Loewy, evreul neamț din Un umanist, care, trăind înconjurat de volumele lui Platon, Montaigne, Erasmus, Descartes, Heine, adăpându-se din gândirea unui lung șir de umaniști, refuză să vadă adevărul și devine până la sfârșitul vieții prizonierul celor doi soți ce îi fuseseră servitori și cărora le cedează totul după venirea la putere a lui Hitler, pentru a-l ascunde în subsol, unde rupe orice contact cu o realitate care l-a dezamăgit prin dezlănțuirea de ură și de brutalitate. Discutând cu ei filosofie și literatură, Loewy e orb la adevărul simplu al naturii umane și își sfârșește zilele la peste 15 ani de la încheierea războiului fără a ști că oroarea s-a terminat, convins că în cazul celor doi au triumfat generozitatea și bunătatea, nu egoismul și meschinăria. Acum, abia de mai putea vorbi, însă deseori ochii i se umpleau de lacrimi, iar privirea recunoscătoare i se așeza pe chipurile acelor oameni cumsecade, care știuseră atât de bine să susțină încrederea pe care și-o pusese în ei și în omenire în general; se simțea că avea să moară fericit, ținând în palme mâinile credincioșilor lui prieteni, cu satisfacția de a fi văzut totul corect. La fel, bărbatul din Locuitorii pământului face din tânăra pe care încearcă să o salveze redându-i privirea pierdută odată cu încrederea în oameni, după ce văzuse ce înseamnă oroarea războiului și cruzimea unor bărbați care profită de trupul ei tânăr, o victimă. Refuzând să înțeleagă ce s-a întâmplat chiar aproape de el, în noaptea plină de zăpadă, că tânăra fată a fost din nou supusă maltratării și că el nu e deloc nevinovat, se transformă într-un idiot doar pe jumătate candid și năuc, în realitate odios.
Niciunul dintre aceste personaje nu este un sfânt, niciunul, inocent. Dimpotrivă. Orbirea lor e tragică și, în egală măsură, monstruoasă. Ascunderea în turnul de fildeș al unei uriașe, de neclintit și, în final, cumplite încrederi în natura umană, în fibra ei nobilă îi face, fără de voie, părtași la rău. La un rău care se întinde pârjolitor luând forma unor gesturi de altruism, de apropiere, de tandrețe. Orbirea lor, refuzul sau incapacitatea de a vedea și de a înțelege nu îi face mai puțin vinovați. Niciunul dintre ei (poate, într-o mică măsură, doar Jacques Rainier) nu e un frumos nebun plecat să-și salveze Dulcinea. Toți sunt doar orbi și orbiți de credința în frumusețea spiritului, toți – niște inadecvați la realitate, niște ființe incapabile să discearnă între iluzia bunătății și manifestările concrete ale instinctualității. Iar refuzul de a accepta prezența răului înseamnă complicitate la rău.
Oamenii, domnule doctor, ha, ha, lăsați-mă să râd. Chiar aș vrea să-i văd: poate c-o să apară-ntr-o zi, grație progreselor medicinei, dar deocamdată, tot ce văd sunt doar niște creaturi diforme, da, domnule doctor, chiar așa, diforme moral și intelectual, nu există alt cuvânt.
Povestirile lui Romain Gary din acest volum sunt profund neliniștitoare, de o tulburătoare acuitate a percepției asupra a ceea ce este incert, atins de umbră și supus căderii, maculat de voluptatea grea a patimii, de resentimente și de cruzime în sufletul omenesc. Textele reunite aici sunt ca niște aparate de mare precizie care măsoară gradul de întuneric, de oroare, de mârșăvie din ceea ce pare liniar, corect, bun și de dorit în viața fiecăruia. Niște aparate extrem de performante cărora nimic nu le scapă, care scormonesc adânc și aduc la suprafață ceea ce se ascunde sub aparențe, sub nevoia fiecăruia de a-și apăra un statut, o imagine, de a-și astâmpăra o dorință. Este și cazul povestirii Lăuta, unde zidul de respectabilitate creat într-o viață se prăbușește brusc, lovit de tânjirea după altceva; după ceva ce rigiditatea și distincția funcției de ambasador, un mariaj menit să garanteze echilibrul familial, patru copii și ordinea unei vieți atent construite nu mai pot fi ținute în frâu, răceala autoimpusă cedând în fața ispitei frumuseții ascunse inițial în prețioasele obiecte de artă din souk-urile Istanbulului. Vulnerabilitatea ochiului, de fapt a sufletului, în fața perfecțiunii nu ascunde atât tânjirea unui artist ratat, cât lava incandescentă a pasiunii pentru ceva ce este imposibil în spațiul convențiilor sociale și morale pentru care optase personajul: patima dezlănțuită de sunetul oud-ului, de farmecul viu al unui obiect ce prinde viață în orele petrecute de ambasador alături de nepotul anticarului de la care l-a achiziționat. Remarcabil surprinsă este treptata translare între obiectul dorinței, voluptatea întrezărită și prezența vie a tânărului cântăreț. Între instrument și trupul viu ce îl face să vibreze, îi dă viață. Cu bărbatul prins la mijloc în dezlănțuirea de atingeri și sonorități. Totul sublimat de notele tânguitoare, totul în lumina incandescentă a unui sud care topește orice reticență. Totul în timp ce, într-o cameră alăturată, soția încearcă să păstreze aparențele, cântând ea însăși la instrumentul blestemat pe măsură ce tăcerea de alături umple dens casa de vraja malefică a unei altfel de frumuseți.
Aceeași ispită a frumuseții absolute stă și în centrul povestirii Falsul. Ochiul deprins să nu se înșele în a identifica o operă de artă contrafăcută, orgoliul celui ce nu poate accepta niciun compromis atunci când este vorba despre opera originală și valoarea ei autentică se lasă sedus de chipul de o stranie perfecțiune al unei tinere dintr-o familie scăpătată de aristocrați sicilieni fără a vedea falsul grosolan: o operație estetică. Odată demascat adevărul, capodopera își pierde valoarea, bărbatul nu poate trece peste înșelăciune, iubirea se transformă în resentiment, iar între tânăra soție și noua femeie descoperită în fața lui nu mai există niciun punct comun. În spatele acestei nevoi absolute de adevăr, de certificare a autenticității, de încredere deplină în propriul ochi și în propria alegere se află încă silueta micului lustragiu din Smirna de care bărbatul nu poate scăpa.
E, așadar, multă cruzime, dar și multă ipocrizie în toate aceste fragmente de realitate surprinse absolut remarcabil de Romain Gary, tablouri vivante în care binele și răul își dispută același teritoriu, luptă cu aceleași arme, iau uneori înfățișări identice și ceea ce pare cert sau nobil sau de dorit se dovedește doar latura mai puțin întunecată a unei realități și mai întunecate.
Veți asigura supraviețuirea, perenitatea, victoria definitivă, pe fundul apelor, a valorilor morale și spirituale pe care străbunii noștri vi le-au încredințat. Înainte, eroi ai noii frontiere umane! GLORIE ILUȘTRILOR NOȘTRI PIONIERI!
Aceste eșafodaje ale umbrelor, constructele multifațetate care ascund o realitate derizorie sunt cartografiate și în Totu-i bine pe Kilimanjaro, povestire în care cititorul descoperă cum o uriașă farsă a ajuns să se transforme în adevăr. E povestea unui explorator care nu a călătorit niciodată nicăieri, dar care și-a inventat o viață de dragul unei fete din Touchagues ce visa să se mărite doar cu un călător pe tărâmuri îndepărtate. Cel ce va fi cunoscut drept bardul provensal, cel a cărui statuie se înalță sfidător în mijlocul micii localități de provincie nu a navigat pe nicio mare a lumii, nu a urcat niciun munte, nu a cucerit nicio pădure virgină, doar i-a rugat pe marinarii întâlniți într-un port să-i pună din locurile prin care călătoresc vederi la poștă pentru tânăra de care era îndrăgostit și care abia la bătrânețe îi va mărturisi printr-o scrisoare trimisă la post-restant că s-a căsătorit de mult și că soțul i-a interzis să pună capăt acestei farse grotești căci îi plăceau la nebunie timbrele de pe vederile primite de soția lui de la aventurierul despre care nimeni nu a bănuit că a trăit oricum mai puțin asemenea unui explorator. Din această dublă farsă se naște însă o „istorie” pe care localnicii nu ezită să o documenteze și să o întrețină. Falia dintre ceea ce construim prin cuvinte, acel eșafodaj înălțător și sufocant de valori morale, și ceea ce implică directa confruntare cu realitatea, acolo unde se ivește doar instinctul animalic și nimic altceva, așadar, capacitatea infinită a omului de a transfigura, de a proiecta o imagine plină de noblețe, diferența dintre curajul autentic și curajul moral (care deși găunos, rezistă la nivel de discurs tocmai prin tăria imposturii) apar și în povestirea Vorbesc despre eroism. Dar cele mai terifiante analize ale mutațiilor interioare sunt cele care presupun stranii transformări la nivel de regn, amestecul sau metamorfoza absurdă între om și ființe aparținând altor specii. Ceea ce în Cetățeanul porumbel poate fi perceput sub semnul traumei și apoi al nebuniei personajului (Scriu aceste rânduri în clubul al cărui membru sunt. Au trecut aproape douăzeci de ani de la teribila aventură care, pentru noi, a fost începutul unei noi vieți. Rakkusen s-a cocoțat pe lustra de lângă mine și, după obiceiul lui, mă împiedică să lucrez. Soră, soră, vreți să-i spuneți blestematei ăsteia de păsări să-mi lase aripile-n pace? Încerc și eu să scriu ceva.), în ultima povestire a volumului, Glorie iluștrilor noștri pionieri ia forma unei macabre distopii, a unei absurde și grotești farse a evoluției, presupunând reîntoarcerea la forme de viață inferioare. O metamorfoză tulburătoare și ireversibilă, în sens invers, spre abisurile primitivității.
Nu trebuie nici să-ți pierzi încrederea, nici să te descurajezi; totuși, nu strica să își ia câteva precauții.
Scriitorul care a pledat permanent prin tot ceea ce a trăit și a scris pentru valorile umaniste își permite în acest volum de povestiri (tradus absolut remarcabil de Doru Mareș) să tragă un semnal de alarmă asupra contrafacerilor, asupra strălucirii fade a unor false constructe culturale, asupra a ceea ce este ridicol, derizoriu și întunecat, ambiguu, în sufletul omenesc și care, constant, iese la suprafață. Iar a acoperi aceste manifestări ale răului, a le cosmetiza, a le împodobi în cuvinte ce exaltă frumusețea absolută a spiritului și credința în om e cea mai mare greșeală pe care o putem face. Căci omul și umanitatea sa înseamnă deopotrivă cădere și capacitate de a se înălța, înseamnă instinctualitate și violență, dar și încredere și iubire necondiționată, înseamnă abjecție și candoare.
AICI puteți citi recenzii ale altor volume de Romain Gary!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
