Pata umană, de Philip Roth. Cartea săptămânii a 8-a

      despre negare

… felul în care îi înțelegem pe oameni este, obligatoriu, în cel mai bun caz puțin fals

Acuitatea observațiilor, ca marcă a scriiturii lui Philip Roth, este foarte aproape în acest roman de detașarea totală, de acea luciditate cu inflexiuni cinice de care autorul se folosește pentru a inciza adânc realitatea și a scoate la suprafață mecanismul de funcționare a uriașei și cameleonicei societăți americane. Visul american transformat în teribilă libertate individuală, în imaginea celei mai solide democrații e demontat și în spatele lui descoperim o lume profund tulburată, care trăiește pe nisipurile mișcătoare ale unei istorii sângeroase și segregaționiste, pudibonde și conservatoare. Suntem în 1998, într-o Americă ieșită din matcă, animată de scandalul din Biroul Oval, brusc scandalizată, revanșardă, invidiind jocurile erotice ale președintelui, dar cerând totodată sânge și scuturându-se de oroarea micului adevăr uman dezvăluit despre cel care ar fi trebuit să fie cel mai puternic om al lumii: era vara când […] viața, în întreaga și nerușinata ei lipsă de puritate, se abătea din nou asupra Americii.

Vestitul Ahile: alienat și înstrăinat de o pată pe onoarea proprie

Pare că Philip Roth vrea să plaseze în mijlocul acestui roman scandalul. Un scandal care a zguduit comunitatea de profesori și de studenți de la Colegiul Athena și care continuă să agite spiritele, transformând acuzația de rasism în una la fel de gravă: totala imoralitate a fostului decan Coleman Silk care, la doi ani de la demisia din facultate și după moartea soției, profită de o femeie de serviciu, de 34 de ani, analfabetă și căreia i-au murit doi copii, pentru a obține favoruri sexuale. Scandalul de la Washington reiterat la proporții mai mici, dar cu aceleași reacții compulsive într-un stat american liniștit, cu oameni decenți, oameni de bine, pentru care tot ceea ce a făcut profesorul Silk pentru comunitatea academică pălește în fața celor 71 de ani ai săi și a „descoperirilor” alimentate constant. Toată lumea știe, deși nimeni nu știe nimic precis. Dar, de vreme ce se știe, nimeni nu se mai întreabă care sunt faptele, care e adevărul. Cu atât mai puțin ce simt, ce înseamnă viața celor doi implicați în această legătură. E legea care guvernează lumea dintotdeauna. Scandalul demolase viața profesorului ce altădată, franc și neacademic, adusese zeii, eroii și miturile grecești printre studenți, care reformase îmbătrânitul colegiu american, care angajase primul profesor de culoare și pledase pentru o elită a spiritului. Așadar, nu doar literatura europeană, cum observa la începutul fiecărui an Coleman, începe cu un scandal, cu o ceartă brutală pentru trupul tânăr al unei femei și plăcerile rapacității sexuale, ci viața dintotdeauna e alimentată de același mecanism al inflamării, al judecății publice, al înfruntării și confruntării.

Tipologiile, reacțiile, micile meschinării cotidiene, orgoliile și jocurile de putere din spațiul academic sunt surprinse și devoalate în întregul lor ridicol, fără a le minimaliza consecințele monstruoase. E o lume pe care o cunoșteam deja din romanele lui David Lodge, transplantată acum peste Ocean. O situație oricând posibilă devenită cap de acuzare într-o societate în care apologia corectitudinii politice a transformat neputința în arma unora, incompetența în instrument de obținere a unor privilegii și ierarhia valorilor în una a interpretărilor contextuale – singura condiție pentru a beneficia de „avantajele” acestei ultra corectitudini este să aparții rasei/clasei/comunității potrivite la momentul potrivit. O întrebare legată de absența constantă a unor studente la curs (Există sau sunt doar niște fantome?) face din profesorul Coleman Silk un om care ajunge să se zbată ca trupul unei găini căreia i s-a tăiat capul, un om căruia i s-au amputat prezentul și viitorul, un om definitiv stigmatizat. Vina reală: nu atât acuzația de rasism, cât absența răbdării de a i se ierta totul, ieșirea din joc.

Profesorul pare prins într-o încleștare care se situează între o vânătoare de vrăjitoare și procesul lui Josef K.: acuzațiile, negările și contra-acuzațiile, obtuzitatea, ignoranța și cinismul, interpretările evident și deliberat eronate, explicațiile laborioase și repetate, întrebările inchizitoriale – și mereu, permanent, sentimentul atotprezent al irealului. Lașitatea, interesele personale sau de grup, polițele plătite tardiv – toate acestea constituie realitatea mediului universitar din America anului 1998. Nimeni nu dorise o decizie drastică, cu atât mai puțin o moarte; doar o umilință, o corecție în și cu public. Colegiul Athena e locul în care principiile nu își au locul.

Când subiectul execuției se retrage de bunăvoie din joc, dându-și demisia, trebuie reinventat jocul. Iar când același subiect întreține, chiar dacă nu are nici cea mai mică intenție de a o face, dilemele morale ale comunității, jocul poate să înceapă din nou. Pentru că libertatea e o iluzie: ea nu poate exista în afara celorlalți. Nu ești liber ca la 71 de ani să te apropii de o femeie de două ori mai tânără decât tine care ține sub pat cenușa celor doi copii morți pentru că nu știe ce poate face cu ea și nici să descoperi încântarea, să eliberezi fiara care a fost ținută în cușcă de responsabilitate atâta timp. Nu poți. Fiindcă au grijă ceilalți să-ți spună cum trebuie să trăiești, cum se cuvine să acționezi, cum e necesar să te simți vinovat, acuzat. Libertatea lor, bunătatea și bunăvoința lor, intenția de a fi oameni corecți prejudiciază libertatea ta.

Când scriu despre mine însumi, nu pot să introduc distanțarea creatoare.

La fel ca în Pastorala americană, Coleman e convins că dacă altcineva, un scriitor, va spune povestea lui, aceasta va fi percepută ca adevărată. Refuzul lui Nathan Zuckerman, vecinul peste care intră brusc imediat după moartea soției să-i ceară să scrie adevărul, conduce nu doar la apropierea pentru un timp între cei doi bărbați (fiecare în felul lui înstrăinat de lume, refuzat de ea, ostracizat), ci și la o subtilă rețea de considerații despre realitatea trăită și cea povestită, despre posibilitatea distanțării și a înțelegerii adevărului despre celălalt, despre realitatea „reală” și adevărurile subiective. Coleman decide să-și scrie el însuși memoriile, însă, terminând Fantomele, nu doar că se eliberează de ceea ce a trăit, intuind imposibilitatea de a spune (tardiv) ceea ce este și ceea ce a decis să trăiască, ci înțelege și că violența scriiturii, în ciuda adevărului ei, provoacă dezgust. În afara existenței unui filtru exterior, viața spusă de tine însuți devine o parodie la niște memorii autojustificatoare. Explicația fără speranță. Când scrii, nu adevărul interesează, ci obiectivitatea. Coleman descoperă că subiectivitatea nu poate concura obiectivitatea, iar aceasta nu se află în interiorul niciunei vieți. Nici măcar a celei mai „controlate”. Și astfel, în afara accesului la confesiunea refuzată, Zuckerman va ajunge la rândul său la adevăr, însă la un adevăr posibil – umplând goluri, intuind, punând cap la cap observațiile personale cu frânturi de scene la care a fost martor, bucăți de mărturisire, perspective trunchiate. Nu scandalul provocat de fostul decan de la Athena se află în miezul cărții. Acuzația de rasism e deja „clasată”, iar relația cu Faunia Farley se termină cu moartea celor doi, cunoscută de la început. Zuckerman livrează sec în prima treime a romanului această informație ca cititorul să nu-și facă iluzii. Chiar adevărul despre Coleman Silk e acolo de la început: profesorul considerat de toți evreu, la moartea căruia fiul cel mic intonează kadișul și se împacă tardiv cu tatăl vinovat pentru dorința de a avea mereu dreptate și incapacitatea de a-și cere iertare, nu e nici pe departe evreu, nu a fost niciodată. În sângele lui moștenirea neagră e la fel de puternică precum a oricărui alt negru a cărui piele nu e însă la fel de albă ca a lui. Repudierea acestei identități, înlocuirea ei cu o alta fără ca dezicerea să producă vreo fisură, nu acesta e secretul lui Coleman, ci ceea ce a provocat această opțiune la un tânăr pentru care faptul că era negru nu reprezenta o problemă, deși a fi alb, a fi negru, a fi evreu, italian, mexican, chinez nu a fost întotdeauna același lucru, iar visul american s-a scris diferit pentru fiecare în parte. Dat afară dintr-un stabiliment din Norfolk pentru că eram negru, dat afară de la colegiul Athena pentru că sunt alb nu e decât una dintre infinitele posibilități prin care ironia de a trăi în America se manifestă. Căci adevărul despre noi este nesfârșit. La fel și minciunile. Așadar, fără a exclude ironia față de diverse –isme, față de sofisticare, structuralism, formalism, obsesia modernității, Philip Roth vorbește în acest roman inclusiv despre cum se naște povestea în spațiul public. Cu cât aceasta e mai fantezistă, mai scabroasă, mai sinistră, așadar, mai incredibilă, mai imposibilă în realitate, cu atât e mai ușor adoptată și dusă mai departe. La fel cum condamnarea lui pentru un cuvânt pe care nu ar fi putut niciodată să îl folosească cu sensul care i-a fost atribuit (nu doar pentru că el era în afara întregii moșteniri genetice, de educație și de opțiune pe care el o are) e banalizarea unui întreg – a minciunii elaborate minuțios ca un mecanism de ceas, a înșelătoriei, a întregii structuri care a fost viața lui.

Nimic nu durează, dar nici nu trece. Și nimic nu trece pentru că nimic nu durează.

Aș spune că Pata umană e un roman despre negare și despre ceea ce rămâne în urma ei. Despre umbra sau pata pe care o lasă sustragerea din ceea ce ai fi putut să fii, dacă ai fi rămas înăuntru. În cazul lui Coleman Silk, șef de promoție și star sportiv, este vorba despre negarea rasei, a acelui „noi” care nu îl lasă pe „eu” să fie întru totul liber: Tot ceea ce-și dorise vreodată, încă de când era copil, era să fie liber: nici negru, nici măcar alb – doar să fie liber și să-și aparțină. Că „eu” nu e niciodată liber știe foarte bine și Silky Silk, doar că ceea ce ajunge să vrea el este să își exercite puterea de a acționa singur. Nu împotriva celorlalți, ci singur, ca o voință independentă. Pentru Faunia e vorba despre negarea a ceea ce ar fi putut deveni, dacă ar fi ales să lupte. Negăsind însă pentru ce să trăiască, mulțumirea ei este să accepte prezentul. Analfabetismul și-l asumă nesilită de nimeni pentru a-și sublinia disprețul față de lume, față de barbaria ei și față de convențiile sociale. E forma sa de a scuipa pe obrazul celor care au permis mutilarea inocenței unei fete de 10 ani. Pentru Less Farley, fostul soț al Fauniei, e negarea realității în afara războiului și a traumei provocate de Vietnam. Pentru el, ca și pentru cei care s-au întors și nu fac parte din cei 58 209 de soldați al căror nume se află pe un zid al plângerii la care se caută încă iertare, sindromul posttraumatic e forma prin care își duce în continuare bătăliile, continuând asaltul mutilărilor îndreptat acum nu împotriva vietnamezilor, ci a propriilor demoni, a propriilor familii, a propriilor vieți. În fine, pentru Delphine Roux, tânăra profesoară de origine franceză cu o ascensiune fulminantă la Athena, negarea se îndreaptă împotriva convențiilor unei familii în care tradiția impune succesul. De asta, acel voi pleca în America și voi deveni autoarea propriei mele vieți e mai mult decât o decizie, e sursa tuturor contorsionărilor și mutilărilor interioare pe care nu le va accepta niciodată ca fiind sinonime cu eșecul.

Negând, toate aceste personaje trădează și se trădează (nu întâmplător, al doilea prenume al lui Coleman Silk este Brutus), voința fiind pentru ei în același timp apanajul forței și al slăbiciunii. Dincolo de asta, pata este tot ceea ce rămâne după ce încerci să ștergi, să faci să dispară ceea ce la un moment dat a fost. Urma la care avem acces și care ne reamintește de o realitate percepută ca rușinoasă, inconfortabilă, înjositoare, neconformă cu dorințele sau cu sinele nostru. Pata amintește că nu există scăpare, că toate încercările tale de a evada te vor duce înapoi de unde ai venit. Cu atât mai mult cu cât ea supraviețuiește, neatinsă de timp și de efortul de a o îndepărta.

*În fiecare săptămână de izolare, Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart și profesoară la Colegiul Național Iași, vă propune un „jurnal de lectură”.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!