Paterson „Poezia este tot ceea ce rămâne din viață după/în timp ce o trăiești.” (după Robert Șerban)

Pentru a scrie poezie trebuie să am singurătatea insectei după închiderea insectarului, singurătatea conținutului de sulf față de cea a carbonului dintr-o pată de motorină lăsată pe asfalt.

Am crezut mult timp că postarea aceasta anonimă de pe instagram definește aproape perfect aspirațiile oricui încearcă să scrie poezie și e cu atât mai valabilă pentru poezia contemporană. Că există ceva magnetizant în solitudine, care acutizează simțurile unui poet după ce își încheie, de exemplu, tura zilnică de șofat sau după ce își scutură scrumul de țigară de pe haină. Dar după vizionarea peliculei lui Jim Jarmusch m-am convins că nu există nimic excepțional în viața unui poet, cel puțin nimic palpabil, niciun element exterior care să întregească persoana respectivă în afara creațiilor lui. Și uneori poate fi esențial să nu existe. Pentru că poezia sinceră se naște din absență& intimitate, din hipersensibilitatea lăuntrică cu care percepi ciocnirile dintre lumea exterioară și propriul sine. Iar aceste contacte cu realitatea cognitivă în interiorul căreia trăiești nu trebuie să fie obligatoriu penetrabile, nu trebuie să lase urme adânci sau întrebări existențiale pentru a naște în tine conștiința actului creator.

Filmul Paterson propune o realitate universal accesibilă (care însă rămâne, cred, cumva suspendată pentru cei care gonesc nebunește, uitând&ajungând să urască să aștepte), în care niciun element nu pare a fi în plus și niciunul în minus, în care se conturează o imaculată lume de sticlă atât la nivel individual, cât și macro. Cu o acuratețe desăvârșită pentru detalii, pentru indicii subtile care relevă că nimic nu poate fi întâmplător, nici măcar într-un univers imperturbabil în echilibrul său, pelicula nominalizată la Premiul Gotham pentru cel mai bun film în 2016 (ne) arată că nu doar frumusețea constă în micile detalii, ci că însăși esența vieții (care pare de multe ori indispusă să aștepte, acaparând tot cu efervescența și spontaneitatea ei) își extrage seva din banalitate și monotonie. Sau, mai bine spus, se hrănește cu pauzele noastre de respiro.

When you are a child/you learn there are three dimensions/height, width and depth/like a shoe box/then later you hear there is a fourth dimension/Time

Întregul film este structurat ca un poem contemporan în mărime naturală, care îți poate crea ușor iluzia captivității într-o cutie de carton. Prins într-o existență fixă și prestabilită, Paterson (șoferul de autobuz care cochetează cu poezia), interpretat admirabil de Adam Driver, își duce existența simplă, aproape lipsită de orice fel de evenimente, cu satisfacție și seninătate. A-ți plimba câinele în fiecare zi, la aceeași oră, pe aceeași stradă, a privi zilnic aceeași cutie de chibrituri (în aparență nesemnificativă), a te culca mereu pe aceeași parte par niște reflexe atât de bine asumate, încât își pierd în aparență orice urmă de vitalitate. Asta până când realizezi că Paterson are mai multă libertate decât oricare dintre cei pe care îi cunoști și nu existența lui este întemnițată într-o shoe box, ci perspectiva ta (până atunci) opacă de a te raporta la viața unui om pentru care există literalmente o a cincea dimensiune. Poezia.

Tot ceea ce rămâne fixat în noi după o zi așteaptă cuminte să prindă rădăcini și a rămâne devine un act mai dureros decât a te desprinde. Cel mai uzat clișeu pe care l-am auzit cu toții de-a lungul timpului (și despre care am discutat aprins la ultima întâlnire a alecartienilor cu un autor mult îndrăgit de noi, Marin Mălaicu-Hondrari) mizează pe naivitatea, inconștiența cu care artiștii privesc viața, trăind adeseori cu capul în nori. Filmul lui Jim Jarmusch mi-a întărit convingerea că cei care nu au capacitatea de a înțelege că poetul (sau artistul, în genere) este predispus unei ancorări în realitatea obiectivă mult mai puternice decât omul care nu are vreo tangență cu arta nu vor putea vreodată să se apropie de literatură. Ceea ce trezește acest film în fiecare dintre cei care îl privim este conștiința neutralizării oricărui fel de așteptări, conștiința necesității de a te lăsa absorbit de infinitezimalul care te înconjoară.

Without love what reason is there for anything?

Ceea ce m-a fascinat în povestea lui Paterson a fost ritmicitatea ei. Fiindcă filmul reușește nu doar să-ți creeze acea stare interioară indispensabilă introspecției, ci și să nască un ritm unic, autentic, înăuntrul căruia cele câteva personaje existente vibrează neperturbat. Personajul principal nu rămâne schematizat, el se construiește secundă cu secundă din situații absurde, din instantanee, din crâmpeie ale conversațiilor pasagerilor săi, din versuri. Cel care nu părea individualizat în vreun fel de restul cetățenilor orașului Paterson (inclusiv alegerea de a avea același nume ca orașul căruia îi aparține pare a-l dezindividualiza complet) ajunge până în final să înțeleagă pe deplin ceva ce doar intuise până atunci: faptul că poezia, în cazul lui, nu reprezintă o evadare din cotidian sau vreo sursă de energie exorbitantă, ci ea este însăși materia din care este alcătuit, însăși rutina în care el se învârte și pe care nu lasă impresia vreun moment că ar dori să o schimbe. Iar pentru el a scrie, ca și a iubi, devin mecanisme interioare indispensabile trăirii.

Laura (Golshifteh Farahani, actriță pe care nu ai cum să nu o îndrăgești în acest rol spumos) este singura admiratoare fidelă a soțului ei, pe care îl încurajează permanent să-și publice poeziile. Your poetry is really good. And some day you might let the world read it. You are a great poet. Ceea ce îl împiedică însă pe Paterson nu vine din autosuficiență sau dintr-o lipsă completă de ambiție; ceea ce îl determină să amâne constant momentul în care își va arăta creațiile provine din conștiința că el nu scrie și nu a scris niciodată pentru ceilalți, ci exclusiv pentru acea parte din el care observă și înmagazinează percepții, sunete, mirosuri, stări. Inclusiv poemele de dragoste pentru Laura au fost scrise mai întâi pentru conservarea propriilor trăiri. Iar asta nu trebuie interpretat nicidecum ca un act egoist, ci ca un fapt necesar transformării amalgamului exterior în imagini decupate din sine și prinse de pânza subțire a lumii de afară. Nimic nu mai este un corp străin substanței poeziei: cutia de chibrituri, celulele și micro-celulele, timpul, autobuzul, străinul care îl amenință cu un pistol de jucărie, Laura care își îndeplinește visul de a deveni cântăreață, cafeaua băută dimineața, ceasul deșteptător, câinele care îi distruge caietul cu poezii. Firescul are modalitățile lui ciudate prin care se transformă în artă.

A bus driver in Paterson. This is very poetic.

În momentul distrugerii poeziilor, Laura este cea care pare cea mai afectată, încercând să recupereze și să reîntregească ceea ce știa că îi este indispensabil lui Paterson. În schimb el, deși vizibil tulburat, nu face niciun gest impulsiv, nu se lamentează, suferința lui este o dramă care se consumă mocnit. Existența sa continuă la fel de echilibrat ca și până atunci, lăsând impresia că nimic nu s-a schimbat. Iar acest lucru se întâmplă pentru că el nu simte dorința de a recupera ceva ce a lăsat demult liber. Odată scrise (și finisate cu o meticuloasă atenție), poeziile sale capătă un suflu propriu, o autonomie a lor, el știe că nu le mai poate recupera sau constrânge. Astfel că pierderea se simte pentru Paterson ca regretul pierderii unei prietenii vechi. În așteptarea cicatrizării rănii parcă nu îndrăznești să sfidezi din nou fragila legătură dintre tine și miezul lumii.

Întâlnirea cu japonezul îi oferă nu doar șansa unui alt început, ci și conștiința reală a asumării actului creator. Imprevizibila întâlnire (deși consumându-se la fel de precaut ca tot restul filmului) îi relevă lui Paterson identitatea de poet în toate circumstanțele sale, lăsându-i libertatea să caute noi stări, alte emoții și fâșii de realitate care merită distorsionate, să le revalorizeze și să le transforme în poezie. Paterson rămâne pentru mine nu doar un veritabil film despre nașterea plăpândului din brutalitate, a culorii din cenușiu, a frumosului din absurd (pe scurt, a poeziei din viață), ci și o lecție despre libertatea de a-ți asuma o identitate într-o lume în care pare a nu conta să ai o voce.

AICI puteți citi o altă cronică a filmului Paterson.

 

(*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.