Un film care reprezintă un elogiu adus poeziei și care poate fi „citit” ca un poem ce reverberează o întreagă lume de sensuri dintr-un nucleu minimal. Un film non-evenimențial, analizând nașterea din cele mai comune experiențe de viață a stării care generează poezia. Un film despre banalitatea care se transformă în emoție. Pe scurt, Paterson, regizat de Jim Jarmusch.
Șapte zile și o suită de cadre care definesc o existență ale cărei coordonate sunt trezirea alături de femeia iubită, tandrețea gesturilor mărunte, plimbarea câinelui pe străzile unui cartier cenușiu, o halbă de bere, șofatul. Nimic spectaculos în rutina fiecărei zile, dar acest nimic se transformă treptat în conștiința faptului de a fi, de a putea transcende imediatul, decantându-l în poezie. Structurile repetitive pe care mizează regizorul se coagulează într-o realitate de tip secund care înseamnă chiar ieșirea din monotonie. Personajul „citește” lumea și o transpune apoi în imagini care se dovedesc a fi fragmente poematice, versuri pulsând, sclipind, interogând, căutându-și propria viață.
Pelicula, nominalizată în 2016 să concureze în cadrul Festivalului de Film de la Cannes, unde a câștigat distincția „Palm D’or Award”, ilustrează o săptămână din viața șoferului de autobuz Paterson, un poet aspirant din orașul cu același nume. Suntem introduși treptat în existența personajului, dezvăluindu-ni-se din ce în ce mai multe despre el și despre viața pe care o duce, acțiunea desfășurându-se în adâncime mai mult decât pe orizontală.
Deși aceasta se derulează doar pe parcursul unei săptămâni, se poate afirma că filmul spune integral povestea acestui poet, plasând săptămâna sub semnul ciclicității (trama începe și se încheie într-o luni). Astfel, încă din primele cadre se conturează viziunea artistică a personajului, când, în timpul micului dejun, privește pierdut cutia de chibrituri de pe bufet. În câteva secunde, curge pe ecran un flux de cuvinte, care, în același timp, sunt recitate de personaj. Aflându-se chiar la început, scena devine reprezentativă, ilustrând felul în care realitatea brută, cu elementele ei banale, ce fac parte din rutina zilnică, este percepută de poet și transfigurată. Acțiunea nu este consistentă, monotonia fiind reliefată prin cadrele repetitive expuse: fiecare zi începe cu aceeași imagine, cu Paterson trezindu-se dimineața alături de soția sa, verificându-și ceasul; este înfățișat apoi drumul către garajul de autobuze, urmat de aceeași conversație și întâlnire stânjenitoare cu un personaj șters, copleșit de problemele cotidiene. Păstrând substratul ciclic, diferențele apar în varietatea persoanelor ale căror conversații sunt auzite în autobuz – lucruri care, de altfel, îl îndeamnă să mediteze asupra a numeroase aspecte ale vieții. Tocmai aceste diferențe fac ca fiecare zi să se distingă prin ceva anume: cunoașterea unui rapper amator, a unei micuțe poete sau o defecțiune a autobuzului, un incident în barul pe care îl frecventează, evenimente care îi testează capacitatea de a reacționa în situații de criză. Fiecare reflex al vieții devine o imagine poetică.
Se observă că sunt doar anumite locuri în care acesta își așterne gândurile pe hârtie: dimineața, pe volanul autobuzului înainte de a-și începe tura, în pauza de prânz, în fața cascadei, locul lui preferat, și seara, în subsolul casei. Paterson își păstrează poeziile într-un caiet, pe care, la insistențele iubitei sale, promite că îl va copia în weekend. Totuși, înainte de a reuși să facă acest lucru, câinele cuplului, Marvin, distruge carnetul. Odată cu el, aparent și spațiul de refugiu al personajului este spulberat, doar pentru a-l lăsa să descopere că dimensiunea poetică este intangibilă pentru ceea ce ține de materia primă, fapt ce o face să devină insuprimabilă, sălășluind și izvorând etern din interiorul său.
„I look down at the glass and feel glad”
Paterson este plasat sub semnul echilibrului, fiind mulțumit cu existența pe care o duce: este fericit alături de soția sa, Laura, satisfăcut de meseria pe care o practică, interiorizându-și într-o oarecare măsură ipostaza poetică. Această inhibare a sa aduce în atenție existența unui anumit impediment, care nu îi permite să își urmeze visul – aspect cu care mulți artiști se confruntă. În mod simbolic, obstacolul este întruchipat chiar de câinele cuplului, Marvin, cel care distruge carnetul cu poezii.
Atât personajul, cât și partenera sa emană o anumită inocență întâlnită din ce în ce mai rar în operele cinematografice americane. Cei doi se completează în aceeași măsură în care și contrastează, fiind uniți de sensibilitatea artistică de care amândoi dispun. Deși inițial Laura pare să își copleșească soțul prin modul în care își exprimă afecțiunea și prin numeroasele feluri în care își manifestă talentul (picturile, brioșele pe care le gătește, visul de a deveni cântăreață de muzică country), se dezvăluie de-a lungul filmului că, de fapt, ea este cea care îl face pe Paterson să fie poetul care este. Ideea este transmisă prin imagini nu atât percutante, cât vii: prezența Laurei face ca totul să devină artă, așa cum ea, pictând, transformă interiorul casei într-un spațiu care aproape capătă un aer mistic, învăluit în modele mai mult sau mai puțin regulate de cercuri, spirale, linii drepte și frânte în alb și negru – interiorul devenind astfel o metaforă a dimensiunii lăuntrice a lui Paterson.
„My legs run up the stairs/ And out the door/ My top half here writing”
Cadrele surprinse sunt pline de simboluri și metafore, regizorul alegând să expună în acest mod viziunea și personalitatea personajului. De exemplu, odată ce filmul începe cu visul Laurei despre gemeni, pe parcursul întregii pelicule apar cadre cu gemeni de diferite vârste, în contexte variate, sugerând că Paterson are o percepție aparte asupra realității, fiind caracterizat de o anumită receptivitate la lumea înconjurătoare. Universul îi transmite semne în aceeași măsură în care el este capabil să le transforme în poezie, transpunându-se totodată pe sine în ceea ce creează. Asumându-și această condiție, Paterson se plasează undeva la mijlocul distanței dintre realitate și poezie, fiind un intermediar. El percepe atât existența exactă, cât și starea, în care tot ceea ce se leagă de materia palpabilă dobândește un aspect fugitiv. Aceasta idee e reprezentată metaforic de traseul pe care îl face zilnic între casa sa – dimensiunea poetică – și capătul liniei de autobuz – realitatea.
Mi s-a părut că Andrew Driver se transpune excelent în pielea lui Paterson, reușind să confere personajului acea atitudine calmă a visătorului care nu renunță totuși la realism nici măcar pentru o secundă. Deși dă impresia de absență, transmite emoție, conducându-ne pe un traseu al asumării propriei meniri. Driver reușește astfel să sugereze în mod subtil scânteia și tumultul lăuntric al personajului, conferindu-i o aură calmă, aparent de neclintit. El inspiră atât avântul și curajul unui tânăr, chiar al unui adolescent, cât și înțelepciunea unui om matur, care a înțeles existența, întruchipând astfel ipostaza poetului. În unele momente, tulburător de inexpresiv, de insipid, Driver adoptă această atitudine pentru a reliefa calitatea lui Paterson de mijlocitor, transformând realitatea tangibilă în emoție, în versuri. El ilustrează calitatea poetică ca pe o trăsătură ce ține exclusiv de dimensiunea lăuntrică a ființei, asemenea unui miez, a unui nucleu cald, imperceptibil, ascuns sub o multitudine de straturi de scoarță.
„I breathe poetry”
Concluzia nu poate fi redată mai bine decât o face însuși regizorul în scena din final, când Paterson, știind că întreaga lui creație este distrusă, simte că viața e lipsită de sens. Atunci întâlnește un japonez, iubitor de poezie, care îl pune față în față cu cea mai mare temere resimțită de protagonist în acele momente: asumarea condiției de poet. Japonezul îi oferă înainte de a pleca un caiet gol, iar Paterson își admite vocația, recitând noi versuri, în timp ce se întoarce către casă.
Filmul lui Jim Jarmusch este, în esență, un poem, în care protagonistul poartă „cititorul” pe un traseu prestabilit, păstrând însă acea atitudine absentă, care lasă loc interpretării. De la simetria cadrelor și structura repetitivă a „strofelor” sale și până la faptul că alege obiecte și imagini pentru a exprima metafore, Paterson induce privitorului impresia că asistă la nașterea poeziei moderne, când, de fapt, filmul în sine devine un poem contemporan.
*Andrada Strugaru este elevă în clasa a X-a, Filologie, la Colegiul Național Iași. Anul trecut a obținut Premiul I & Premiul Special la faza națională a Olimpiadei de Limba latină.
** Articol preluat din Alecart 19.
