Path of glory. Când gloria se măsoară în centimetri

Se încheie un an al celebrărilor. Cu festivism sau dezamăgiri, un astfel de an te obligă la reevaluări. E ușor să spui că războiul aduce suferință, dezumanizare, moarte și ură. E un adevăr care îmbracă mai curând aura unui pleonasm. Unde își mai are loc, în acest context, idealul și care mai este semnificația sa?

 

În 1916, după doi ani de război în tranșee ucigătoare, linia de luptă se modifica cu foarte puțin. Reușita atacurilor se măsura în centimetri, cu prețul a mii de vieți omenești. Așa începe filmul regizat de Stanley Kubrick. Un fel de expozițiune și, totuși, ceva mai mult. În câteva enunțuri scurte, pline de pragmatism și clarviziune, se anticipează, de fapt, esența întregului film. E un film despre oameni și despre umanitate, despre alegeri și despre caracter; nu atât un film despre război, cât unul despre luptă, care ne spune clar că nu situațiile limită sunt cele care lucrează în noi, ci propriile noastre carențe. Un film care, cum poate nu au înțeles contemporanii săi, nu impune nimic, dar care problematizează totul. Idei, atitudini, conflicte, poziții ori gânduri, toate sunt descompuse rând pe rând în direcții de interpretare diverse într-o producție cinematografică complexă (fără a fi complicată), rotundă și coerentă în toate detaliile sale.

Lansat în 1957, an de o importanță majoră atât pentru reconcilierea franco-germană, cât și pentru construcția europeană ulterioară, Cărările Gloriei (Path of glory) nu își propune să readucă în prim-plan imaginea dureroasă a Primului Război Mondial, ci imaginea războiului în genere, cu toate tenebrele și atrocitățile sale.

Cadrele de luptă surprinse în alb-negru se succed rapid și categoric parcă pentru a face loc cât mai multor morți, mersul greoi, înaintarea plină de apăsare a soldaților pe pământ minat, exploziile, nămolul, cerul, tot acest peisaj mișcător și adânc este, de fapt, punctul zero al bătăliei altora. Scenele de război par că evoluează mereu ascendent, fie de jos în sus, fie de la stânga la dreapta, mereu într-un sens și într-o direcție care ar sugera victoria. Când sensul se schimbă, când privirea începe a se deplasa de la dreapta la stânga și nu invers, când soldații rămași vii aleg, impropriu spus, să se întoarcă, să se oprească și să trăiască, dar doar atunci când reușita se arată a fi de neobținut, vina se răsfrânge în mod categoric asupra tuturor, iar calificative precum lașitatea, incompetența ori lipsa spiritului de sacrificiu sunt aruncate (dureros pentru privitor) doar dintr-o prea grăbită obișnuință. Din acest punct, poate începe o analiză îndreptată asupra construcției filmului.

Două tipologii antagonice – Colonelul Dax & Generalul Mireau

Cele două tipologii propuse (pe de o parte, cea a generalului fundamentalist și, pe de cealaltă parte, cea a colonelului devotat oamenilor săi) nu sunt deloc o alegere surprinzătoare. Le întâlnim pretutindeni, în diferite forme. Surprinzător este modul în care filmul reușește să le pună în oglindă, stabilind între cele două un raport de interdependență.

Generalul Mireau hotărăște un atac asupra poziției germane, chiar dacă, încă din acea clipă, mișcarea se arăta a fi un eșec lamentabil. Misiunea de ocupare a poziției germane îi revine subalternului său, colonelul Dax, care înțelege absurditatea unei lupte pierdute încă dinainte de a fi fost începută, dar care este obligat să își scoată soldații în afara tranșeelor. Colonelul Dax (Kirk Douglas) poate recepta direct drama individuală, pentru el fiecare viață este o existență care trebuie protejată, el nu este omul care câștigă războaie, ci omul pentru care onestitatea și integritatea umană sunt atributele ce stau mai presus de oricare altă calitate organizatorică. După cum vom putea observa în scena procesului militar, colonelul Dax este omul dreptății, dreptate care izvorăște, însă, din empatie, și nu dintr-un spirit justițiar.

În aceeași linie discordantă, generalul Mireau se conturează, încă din primele scene ale filmului, sub forma omului supus cutumelor. Vizita soldaților în tranșee (și, impropriu spus, încurajarea acestora) face parte dintr-un  ritual prestabilit, în care statutul joacă un rol elementar: din poziția de lider, de ocrotitor, de privilegiat și de osândit, generalul are datoria de a ridica moralul soldaților, iar soldații, din poziția celor care, prin definiție, sunt inferiori și execută, au datoria de a satisface intențiile de dirijor ale liderului. Pentru Mireau, totul gravitează în jurul datoriei imuabile, orice mișcare inițiată de el fiind îndreptată înspre îndeplinirea unei idei triumfale. Se poate vorbi în film și despre o a treia tipologie de lider, cea a generalului George Broulard, nu foarte complexă ori incitantă, dar care completează antagonismul creat de celelalte două. El este omul care nu reușește (sau, mai potrivit aici, care nu vrea) să analizeze niciodată profunzimea faptelor, este omul oportunist și schimbător.

Scena procesului

Atacul de ieri nu pătează cu nimic onoarea Franței decât cu faptul că îi expune dizgrației pe soldații acestei țări. Iar această curte marțială este o un lucru dizgrațios. Acuzarea acestor oameni face confuză orice noțiune de justiție umană.

Pentru a oferi o lecție celorlalți soldați, trei dintre cei care au luptat trebuie pedepsiți. Soldații condamnați sunt aleși pe criterii deloc principiale – tragerea la sorți ori relația tensionată cu superiorii. Colonelul Dax intervine și își asumă postura avocatului celor trei în tribunalul militar. Contururile deciziei, însă, erau trasate încă de dinaintea începerii ședinței. În această scenă, colonelul nu se confruntă nici cu procurorul, nici cu judecătorul și nici cu declarațiile false, ci cu ipocrizia umană, căci procesul nu se arată a fi nimic altceva decât o simplă și înjositoare formalitate. Ceea ce se dovedește cel mai cutremurător e modul în care cei trei soldați sunt obligați de superiorii lor să lupte pentru o ultimă șansă la existență, în ciuda faptului că moartea lor era deja decisă. Viziunea idealizată asupra morții, ca sacrificiu închinat victoriei, este respinsă. E necesar de amintit și modul în care sunt conturate personalitățile celor trei soldați, unul fiind sfidător, altul temător și un altul pragmatic, dar cu toții vulnerabili în fața propriei morții.

Scena finală închide în mod ciclic construcția filmului. Este surprinsă imaginea soldaților fără grad și fără nume, soldați care, în ciuda dorinței încrâncenate a generalului Mireau, nu au combativitatea implantată în sânge, bărbați care plâng în fața unui cântec și care își plâng, de fapt, propria soartă. Replica colonelului Dax, Mai lasă-i câteva minute, nu este, oare, o reiterare a frazelor de la început? În 1916, după doi ani de război în tranșee ucigătoare, linia de luptă se modifica cu foarte puțin. Reușita atacurilor se măsura în centimetri, cu prețul a mii de vieți omenești. Căci totul s-a petrecut într-o singură zi, iar războiul, la fel ca viața, își continuă mersul din punctul în care s-a poticnit.

 

(Anul acesta, elevii clasei a XI-a, filologie, de la Colegiul Național Iași, mulți dintre ei redactori „Alecart”, au un curs opțional intitulat „Literatura și filmul de artă”. Cele mai bune cronici ale filmelor discutate la oră vor fi postate aici sau/și vor fi publicate în numărul 22 al revistei.)

*Viviana Gheorghian este redactor Alecart.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.