Nu mai e nimic uman/omenesc în noi
Astăzi, la una dintre ultimele ore (online) din clasa a XI-a ale opționalului nostru de literatură & cinematografie, având ca pretext celebrul film al lui Stanley Kubrick, Paths of Glory (1957), am discutat aprins despre cum începem să ne temem de moarte abia în momentul în care ne agățăm de viață și despre multiplele forme (văzute sau nevăzute) pe care le pot îmbrăca frica, lașitatea, condamnarea. Cu alte cuvinte, despre cum începe să ne fie frică atunci când începem să trăim și despre cum trăim ca să ne fie frică. Am ajuns să ne întrebăm: oare care este mai dureroasă: condamnarea la moarte sau însăși condamnarea la viață? I am not a bull, General. I do not need a flag waved in front of me to get me to charge. Nu ne-am propus să ajungem la o concluzie (de altfel, pelicula cinematografică a lui Kubrick nu polarizează, nu oferă soluții, rămâne onestă și fidelă până la capăt realităților deopotrivă exterioare și interioare ale personajelor), însă am rămas cu resemnarea că în numele/umbra victoriei colective, umanitatea autentică va fi, mai devreme sau mai târziu, înfrântă. Iar singurii care nu se tem de moarte sunt, de fapt, cei care nu mai au nici măcar o ultimă rămășiță de omenie de pierdut.
Frica de lașitate devine forma supremă a cruzimii (Raisa Manolescu)
Mălina Curpăn ne-a mărturisit că în primă instanță fusese tentată să perceapă filmul ca fiind un documentar istoric (tonurile alb-negru, datele istorice precise, recognoscibile, ale Primului Război Mondial, cadența replicilor de la început− hello there, soldier/ready to kill more Germans?), însă impresia i s-a schimbat radical în momentul în care a realizat dimensiunea profund umană a personajelor. Ele nu rămân unilateral schițate, oferind spectatorului o poveste în sine netrucată despre loialitatea față de propriile principii, demnitate umană, forța de a nu te supune legilor nescrise și devastatoare ale războiului. Permițându-ne să extrapolăm, legilor animalice și nescrise ale întregii lumi. De altfel, Raisa atrăgea atenția asupra faptului că a-ți încuraja camarazii (prin expunerea datelor exacte ale morții) să se agațe în continuare (deși terorizați) de viață este ultima formă de anihilare a vitalității. Iar frica dublată de lașitate nu înseamnă decât o perpetuă amputare a sufletului, pe care majoritatea membrilor regimentului (reprezentați de generalul Mireau) și-o reprimă definitiv (sau preferă să creadă că sunt capabili să și-o anihileze) în permanenta luptă dintre om și glorie. Gloria care devine (doar) în aparență sinonimă cu corectitudinea și în numele căreia linia extrem de subțire dintre moralitate și depravare este (mult prea) ușor de îngropat.
Schițând la oră paralele între film și opere literare canonice, precum Pădurea Spânzuraților sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, am ajuns să vorbim despre lecția morții și despre Isus al meu al lui Gabriel Liiceanu, pornind de la ideea că, dacă într-o discuție despre Dumnezeu nu există adevăr, doar credință, într-o discuție despre război nu există credință, ci doar adevăr. Și amintindu-ne de orele de acum două săptămâni pe care le-am avut despre conflictul (sau, mai bine spus, interdependența) dintre adevăr și minciună, am căutat să găsim fațetele pe care le îmbracă adevărurile fiecăruia în contextul dezumanizant al războiului. Lidia Ivanov ne spunea că pentru ea Paths of Glory s-a împărțit între cei care conduc și cei care sunt conduși, prin urmare, nu a învinge sau a fi învins primează, ci echilibrul surpat al adevărurilor celor două tabere: lideri și supuși. Iar personajul principal, Colonelul Dax, singurul care reușește să scape de frică pentru că el este singurul care se preocupă de omenescul din fiecare, înfățișează tocmai această dureroasă conviețuire a compromisului de a trăi ca un învins cu o insignă de lider. Învins, pentru că oricât ar conștientiza nedreptatea, mizeria umană care îl înconjoară, nu poate face nimic pentru a salva pe nimeni din acest mecanism ruginit. Nici măcar pe el însuși.
The paths of glory lead but to the grave (Thomas Gray)
Personal, am perceput filmul ca expunând (&expulzând) două tipuri de frică: frica de a privi moartea în ochi poziționată antagonic față de frica de a nu fi prezent în propria moarte. Având ca reper scena plutonului de execuție (cel mai injust și nedemocratic proces) al celor trei victime ale excesului superiorilor de autoritate. Ce se întâmplă practic pe parcursul filmului reprezintă în sine punere sub lupă a pervertirii umane. Cei trei condamnați sunt aleși spre a fi executați ca să le dea o lecție celorlalți despre cât de dur trebuie pedepsită lașitatea. Însă cine este cu adevărat laș, cel condamnat sau cel care condamnă fără temei? Aș putea să spun că prin moartea lor superiorii nu fac decât să se amăgească că și-au înfrânt propria lașitate, însă în timpul războiului nu există timp pentru filosofie. Ce rămâne concret este faptul că unul dintre soldații condamnați imploră să i se pună eșarfa pe ochi înainte să fie împușcat, iar cel de lângă el refuză vehement orbirea. Astfel, avem pe de o parte pe cei care nu pot suporta să-și privească sfârșitul, ceea ce este perfect uman și necondamnabil, iar, de partea cealaltă, pe cei care se vor teme mai mult să moară nedemn decât de moarte în sine. Și mi-ar plăcea să cred că cei din urmă sunt cei care scriu istoria, însă mă tem că după vizionarea acestui film am rămas cu multe îndoieli.
Pe front se discută despre cifre/ procente & strategii, nu despre oameni
Asupra finalului am dezbătut îndelung, pentru că poate este printre cele mai dure și mai sensibile pe care le-am văzut vreodată. Raisa observa că, deși pe tot parcursul filmului se profită de soldați, se înfățișează toate umilințele, nedreptățile, greutățile prin care treapta de jos însumează binele și răul în slujba propriei țări, în final aceștia nu par cu nimic mai nobili decât superiorii lor. Este o scenă extrem de percutantă în acest sens – cea a aducerii fetei prizoniere germane în fața soldaților care o umilesc la rândul lor, îi caricaturizează suferința, o terorizează prin simpla arătare a evidentei lor intenții. Iar Raisa amintea de privirea colonelului Dax, care se află în afara geamului și analizează scârbit spectacolul grotesc și inuman al celor cărora încercase toată cariera să le protejeze onoarea. I can not believe that the noblest impulse of man, his compasion for another, can be completely dead here. Până la urmă, ne spunea ea, capacitatea de empatie și onestitatea față de adevăratele valori se află permanent la latitudinea puterii care îți este oferită.
There are times when I am ashamed to be a member of the human race
Frica nu poate fi domesticită, fiindcă în fața iminenței morții îți este imposibil să (mai) rămâi drept. Iar finalul în care cântecul prizonierei scoate la suprafață ultimele emoții înghesuite, reprimate din ei devine unul cu atât mai sfâșietor cu cât realizezi că așa arată încercarea omului de a învinge (chiar și pentru puțin timp) animalul din el. Nu întâmplător, cântecul fetei, încărcat de frică și durere, este unul în limba germană. Și nu întâmplător soldații încep să lăcrimeze. Fiindcă clipa în care ai reușit să empatizezi cu limba dușmanului împotriva căruia ai fost antrenat să lupți cu atâta înverșunare este chiar clipa în care înțelegi că nu există decât un singur război (și e cel mai sângeros dintre toate): războiul cu tine însuți. Cu propria frică, cu propria omenie, cu propria moarte.
Am încheiat ora fără să ne punem de acord în ce măsură reușește să-i salveze această (re)umanizare care devine cu atât mai clară odată cu vorbele colonelului, mai lasă-i puțin (cu alte cuvinte, am completat noi la oră, mai lasă-i puțin să fie oameni, nu au mai fost de mult). Raisa spunea că tocmai prin această iluzie a salvării și a asumării damnării, regizorul nu face decât să-i umanizeze, dar printr-o condamnare definitivă. Mie îmi place să cred, însă, că, dacă s-ar fi sălbătăcit iremediabil, nu ar fi putut fi capabili de emoție. Astfel că poate mai este o șansă. Războiul nu va putea fi câștigat de astfel de oameni, precum colonelul Dex, însă poate că umanitatea da. Și atunci aș afla că m-aș înșela. Când vorbim de război, este necesar să vorbim și (/mai ales) despre credință.
*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Sursa Foto: Deviant Art
