Soarta mea e chiar soarta Basarabiei.
Un bărbat stă și privește în gol. Lângă ceea ce vom afla că a fost cândva o fântână. Cu apă limpede, cu apă vindecătoare. În picioarele goale, singur după devastarea unei lumi – a unei familii, a unui sat, a unei bucăți de pământ. Așteptând să spună povestea unei răni. O poveste care se întinde pe aproape două secole. O poveste despre rânduială și vicisitudinile istoriei. O poveste despre demnitate și suferință. O poveste despre ceea ce omul durează și despre ceea ce alți oameni distrug. Despre ciocnirea atroce dintre încrâncenarea de a rămâne în picioare și oroare. E povestea neamului din care acest om se trage. E povestea Bisericuței. E povestea Basarabiei. O poveste despre istoria care ne macină destinele – cuvinte proiectate, ca un avertisment, la începutul spectacolului pe ecran. Pentru cei care (încă) poate nu știu. Pentru cei care știu, dar nu vor să vadă. Pentru cei care refuză să accepte.
E ușor a profeți viitorul. E mai greu a desluși trecutul.
S-a aplaudat îndelung la sfârșitul spectacolului regizat de Luminița Țâcu (realizat după romanul omonim scris de Val Butnaru) jucat de actorii Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău pe scena Naționalului ieșean pe 24 Ianuarie. E singura formă prin care poți spune: știm și nu e niciodată de ajuns să ni se amintească din nou și din nou. S-a aplaudat pentru că am fost martorii acestei povești-document despre o familie și o bucată de pământ. Pentru că am devenit părtași ai pătimirilor și ai patimii lor, trăind cu acuitate senzația că vântul înghețat al istoriei se revarsă nu doar peste oamenii din sudul Basarabiei a căror poveste s-a spus în fața noastră, ci și peste noi. Astăzi nu e nevoie să îți lipești urechea de pământ ca să auzi tropotele cailor tătarilor. Noii tătari călăresc tancuri, folosesc drone, manipulează, mânați fiind de aceeași ideologie a crimei. Pot părea pentru un timp adormiți, dar prezența le rămâne amenințătoare, exact ca bacilul ciumei din romanul lui Camus, așteptând un moment prielnic. O spune clar Mitru, nepotul stră-străbunicului Ioan Iov, la sfârșitul spectacolului. Au simțit-o oamenii din Bisericuța. Înțelegem noi ascultându-le povestea. E suficient să deschizi ochii. Totuși, printre spectatori, am auzit și cuvântul „propagandă”. Am auzit murmure revoltate și am văzut oameni plecând. Da, există încă persoane (aș vrea să cred puține, dar nu sunt convinsă că am dreptate) care nu s-au dezmeticit din mrejele visului stacojiu. Care, oricâte mărturii le-ai aduce, nu vor să vadă. Și despre astfel de oameni e vorba în Patimile după Iov. Și despre ei, pentru că lumea încă stabilă, înscrisă în durata demnității și a unui timp răbdător a lui Ioan Iov a fost sfârtecată și peste ea a trecut cu cruzime o istorie amară. Crucificând-o. Punând-o la încercare. Născând oameni precum Pintilie Pur-și-Simplu. Precum Alexie devenit Alexei/Alioșa Iovv, precum Tinca transformată în Catia, în omul nou sovietic, alegând să uite. Oameni care purtau în ei răul sau care au fost atinși de el și care nu au știut cum să supraviețuiască altfel. Oameni care au învățat să facă rău. Oameni care au fost nevoiți să se adapteze. Orbiți de ură și de dorința de răzbunare sau purtați de lașitate – marionete în mâinile unor păpușari demonici -, cuprinși de visuri și nemulțumiri sau, pur și simplu, obosiți și prea slabi să facă altceva decât să viețuiască.
Și totul părea să meargă bine.
Când cercurile istoriei se strâng ca o chingă, nu toți pot răbda ca veterotestamentarul Iov. Când lumea s-a prăbușit din Carte în istorie, Dumnezeu s-a retras și a lăsat-o de izbeliște. Clopotele ce veghează Bisericuța, al căror sunet se revarsă peste oameni vor dispărea la un moment dat, rămânând doar sforile groase, atârnând neputincioase spre pământ. Niște funii prevestind un timp sinistru, un timp de restriște sau așteptând un trup care să le transforme în ștreang precum cel al Sofiei. Neamul Iovilor îndură fără crâcnire, dar și printre ei sunt dintre cei purtați ca pleava departe, dintre cei fără rădăcini. Iov din Vechiul Testament știe că Dumnezeu îl iubește și acceptă totul fără să crâcnească: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”. Iovii (Ioan, Dimitri, Toma, chiar Mitru) din Bisericuța știu că nu sunt iubiți, că peste lumea lor s-a dezlănțuit o urgie care nu oferă zăbavă și le ia totul. Iovii rabdă, dar în răbdarea lor e suferința celui nedreptățit, a celui jefuit, a celui ce nu i s-a dat, dar i s-a luat. E revoltă, e bocet, e trup oropsit, suflet înspăimântat – mereu rană deschisă. Și hotărârea neclintită de a rămâne, de a se întoarce, de a duce mai departe ceea ce-i leagă de curtea lor, de bucata lor de pământ. Chiar când aceasta le-a fost luată. Chiar dacă peste ei trece istoria sfâșiindu-i, chiar dacă trăiesc dezastre, deportări, foametea. Pătimirile lor nu vin de sus, ci sunt pătimiri ce se abat asupra unui loc aflat la răscruce, bătut de vânturile aspre ale unei istorii cumplite. În care omul e mereu lovit. În care tot el, omul, e instrumentul prin care se propagă răul. Și bunătatea, și demnitatea, și dragostea, și statornicia deopotrivă.
Să nu permiți nimănui să ia ce-i al tău. Să te împotrivești cu toate forțele tale.
Spectacolul regizat de Luminița Țâcu e o lecție de istorie. În care povestea este spusă și trăită, căci în spatele ei vezi mereu adevărul istoric documentat și oamenii, bieții oameni. Destinul familiei Iovilor înseamnă viața stră-străbunicului Ioan, rămas în conștiința tuturor ca Ioan „Unirea Principatelor”, fiindcă în 1859 votează pentru unire – cel care a abătut blestemul asupra lui și a familiei neascultând de înțelepciunea bătrânilor, încălcând interdicția de a nu călca pe fâșia celor două ceasuri; înseamnă suferința lui Dimitri, bărbatul îndrăgostit și apoi năruit de patima lui pentru Stefana, bulgăroaica ce l-a prins de mână în biserica satului și, după ce i-a născut trei copii, a fugit într-o dimineață crezându-se o nouă Emma Bovary ca să-și trăiască visul la Chișinău lângă un ofițer al armatei ruse; înseamnă viața zdrobită a unui bărbat silit să lupte în război pentru o țară străină după ce-l lovește aprig pe bețivul satului, încercând să-și îngroape umilința de soț părăsit; simțind că gloanțele nu au etnie, nici mamă și sfârșind ucis pe o străduță din Chișinău fiindcă ia apărarea unei femei sărmane, fără a ști că ura împotriva Iovilor nu va avea sfârșit. E viața lui Toma, fiul cel mare al lui Dimitri, cel care vede amenințarea puterii sovietelor și năruirea a ceea ce a zidit o viață sub presiunea unei istorii rapace, cel care privește într-o seară de septembrie secetos înălțându-se o lună roșie, semn al timpurilor sângeroase ce stau să se prăvale, a cărui viață va resimți undele de șoc ale revoltei țărănești armate de inspirație bolșevică de la Tatarbunar din Bugeac, apoi rusificarea Basarabiei, care va ajunge în lagărul sovietic de la Karaganda și apoi va fi deportat în Siberia unde va cumpăra unui copil un acordeon pentru a face suportabil insuportabilul. Cel care va vedea, dar nu va putea crede, transformarea lui Alexie, trădarea fratelui mai întâi constrâns, apoi aproape convins de necesitatea sovietizării, dezmeticit târziu și împușcat după ce își reîntâlnește fratele în lagăr, după îmbrățișarea pe care lumina reflectorului o transformă în act de nesupunere. Toma se va întoarce și va muri pe prispa unei case care nu e a lui, iar tristețea și înfrângerea i se vor scurge în viața lui Sebastian, irosită în băutură și revoltă mocnită, sfârșită sub roțile unui tren, în destinul frânt al lui Petre, în existența lui Mitru trimițându-și reportajele despre războiul din Transnistria la München. Mitru, revenit pe ghizdul fântânii acum secate din satul care odată se numea Bisericuța. Satul pârjolit de istorie, satul cu morțile și cu patimile lui, satul cu poveștile Petrei despre un prinț și istoria lui ieroglifică, despre cărți care uneori tac fiindcă răspunsurile sunt prea dureroase ca să ajungă la urechile celor mulți, despre cărți cu paginile cărora te hrănești, supraviețuind foametei, despre întrebări fără leac.
Acum peste tot în lume e front.
E o poveste largă ce leagă Bisericuța și oamenii ei de povestea amară a Basarabiei. De pietrele de moară ale istoriei, de loviturile ei, de rănile niciodată vindecate. O poveste care revine mereu la începuturi, care se spune în buclă, care se face auzită când pe o singură voce, când pe multiple glasuri, o istorie la care omul e martor, care trece prin curtea lui și îi despică viața, transformându-l în copac cu rădăcini bine înfipte sau în pleavă bătută de vânt. O istorie atroce, recuperată prin proiectarea unor fotografii de epocă, în care bărbați și femei cu chipuri brăzdate de riduri, cu ochi aproape goi din cauza suferinței, cu mâini cuminte împreunate depun mărturie pentru ce-a fost: pentru viața în colhoz, pentru deportări, pentru sărăcie, așa cum altele prezintă un Chișinău în ruină după bombardamente, clădiri demolate – un oraș în care totul devine cenușiu, mort. O istorie atent documentată. O istorie care tresaltă în doinele cântate de oamenii din Bisericuța, în sunetul de toacă pe înserat, în cântecele de prohod, dar și în tangou-ul lui Stravinsky de care e sedusă Stefana, în ritmurile unei melodii a formației Noroc înființate de Mihai Dolgan (copilul de altădată din lagărul siberian căruia Toma îi cumpărase un acordeon). O istorie pe care o simți palpitând viu și dureros în final prin vocea lui Ion Aldea Teodorovici. Care e reflectată în vestimentația sobră, preponderent în alb-negru a actorilor, în chipurile devenite măști, vopsite în alb, când omul a fost transformat în umbra celui de până atunci. O istorie care uniformizează, călcând totul în picioare, transpusă prin mișcările sacadate ale brațelor și ale umerilor, prin coregrafia ce alternează mișcarea în grup cu tensiunea interacțiunii dintre două personaje și privilegierea prim-planului. Grup statuar sau surprins în dinamică, satul cu oamenii lui e mereu prezent, martor și comentator al întâmplărilor ce alcătuiesc saga Iovilor. Vocile se ridică în cor, lasă loc unor tonalități diferite, analizează, compătimesc deplângând sau sunt ironic detașate. Decorul minimal (cu accent pe funcționalitate) nu este lipsit de poezie și semnificație. Dimitri cară, cu un alt Sisif, bolovanii suferinței, din morile de vânt de odinioară nu a rămas decât o uriașă roată fără rost, o lună roșie se mișcă sângerând pe deasupra curții Iovilor, gardul de nuiele pare a se transforma în țepe ce străpung gol cerul, ramurile copacului se întind peste ferestrele casei lui Toma, tremurând și parcă încercând zadarnic să protejeze o lume în agonie. E o poezie a vizualului ce dublează permanentul schimb de replici dintre personaje, o frumusețe în tensiune cu viața călcată în picioare a acestor oameni. Povestea are ritmul ei, așa cum și spectacolul îl dobândește pe al lui. Durata concretă se circumscrie uneia mai largi, mereu cutremurătoare, în care omul și timpul, omul și istoria, omul și alți oameni, cu patimile și pătimirile lor, se ciocnesc, se înfruntă, se pleacă sau rezistă.
De ce mă frământă toate acestea?
Sâmbătă seara pe scena ieșeană s-a spus, așadar, o poveste. O poveste cumplită ca toate poveștile adevărate. Într-un spectacol excepțional, al cărui ritm și a cărui forță nu au trenat niciun moment. Cu o scenografie impecabil construită, cu un decor de o mare simplitate, dar extrem de percutant, cu niște actori care nu au interpretat un rol, ci au vorbit despre ceea ce oamenii de acasă, din Basarabia, au trăit. Chiar dacă uitarea se așterne și uneori istoria poate fi pervertită. Povestea Basarabiei trebuie spusă tocmai pentru că ea e o poveste în care omul, sub vremi, rabdă și continuă să fie. Plecându-se adânc în brazdă și ascultând pământul ca să vadă cât de aproape e ciocnirea devastatoare cu istoria.
Patimile după Iov (după Val Butnaru)
regie: Luminița Țâcu
Scenografie: Irina Gurin
Proiecție-video: Rena Botezatu
Coloană sonoră: Vlad Adajuc
Distribuția: Dimitrie – Mihai Zubcu; Stefana – Diana Decuseară; Toma – Alexandru Pleșca; Alexie – Sergiu Vîzdoagă; Petra – Olga Triboi; Vocea satului – Doriana Zubcu-Marginean; Andrei/Pintilie Pur-și-Simplu – Iurie Focșa; Măriuca – Mihaela Strâmbeanu; Galina Kudrina – Ana TkacenKo, Sofia/Ruslan/Tinca – Corina Rotaru; Dochița – Renata Țurcan; Sebastian – Nicu Ciumașu; Anca – Cătălina Varaniță; Petre – Petru Marginean; Mitru – Ilie Pârlog; Alexei Iovv – Valentin Zorilă
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai. A publicat volumul Poetica teatrului modern.)
sursa foto -Teatrul „Mihai Eminescu” -Chișinău
