A patra zi de FILIT: Întâlnirea cu noi înșine într-un periplu multicultural alături de Kamila Shamsie și Irina Teodorescu

La FILIT am observat că scriitorii născuți în altă parte sunt, parcă, mai bine priviți față de cei români și cred că asta vine din faptul că românii se simt mai mici, se simt inferiori. Îmi dau seama de asta comparându-i cu francezii, care se simt foarte mândri de cultura lor.(Irina Teodorescu)

Nu cred că pot să mă gândesc la o experiență măcar pe jumătate la fel de incredibilă ca cea de la începutul lunii octombrie din fiecare an: să te plimbi prin Piața Unirii și să te întâlnești întâmplător (sau nu!) cu scriitorii tăi preferați, să te pierzi printre mesele îngreunate de cărți de la Bookfest fără să te poți hotărî pe care o vrei mai mult, să mergi la „Întâlnirile Alecart” și să vezi atâția tineri cititori cu telefoanele pe care sunt lipite stickere FILIT, pe măsuțele din fața lor aflându-se volumele scriitorilor pe care așteaptă nerăbdători să îi cunoască. Astăzi, în a patra zi de Filit (a patra deja?! Nu se poate să fi trecut atât de repede…) au putut fi zărite, în sala Centrului de Limbi Moderne și Integrare Culturală, cărțile celor două invitate pe care aveam să le cunoaștem în sfârșit: Kartografie, de Kamila Shamsie și Blestemul tâlharului mustăcios, de Irina Teodorescu. Știind deja că nu noi ne alegem cărțile, ci cărțile ne aleg pe noi, întâlnirea a început cu gândurile celor doi redactori Alecart care abia așteptau să ne prezinte perspectiva lor asupra cărților și a personajelor în compania cărora și-au petrecut vara.

Amalia Carciuc a „cartografiat” imaginea prieteniei și a iubirii inedite din romanul Kamilei Shamsie, iubire așezată sub semnul încăpățânării de a pleca și de a te întoarce, de a nu renunța la o viață anterior visată. Amalia a rugat-o pe autoare să răspundă chiar ea la întrebarea- cheie a întregului roman, și anume: Când este mai puternică iubirea, când renunță sau când nu se dă bătută?, întrebare care a reverberat în inimile tuturor celor care s-au întâlnit cu personajele Raheen și Karim și care au simțit că se regăsesc într-o anumită măsură în dilemele lor. Trepidațiile provocate de răspunsul Kamilei Shamsie s-au putut simți în sala plină de cititorii care așteptau de atâta timp dezlegarea relației complexe dintre cei doi protagoniști, dar și a propriilor neliniști:

Atunci când construiești mai mult pe marginea unei întrebări descoperi că nu există un singur răspuns… Poate că uneori e mai bine să renunți atunci când lucrurile sunt lipsite de speranță. Dar întrebarea este dacă renunți pentru că este prea dificil să continui sau pentru că realizezi că nu mai este nimic ce poți face?

Cu această nouă întrebare încă în minte, am ascultat prezentarea Andradei Strugaru, care a lansat o provocare tuturor celor aflați în sală: Aș vrea să vă imaginați clipa în care întreaga viață v-ar trece prin fața ochilor. Care e imaginea cea mai pregnantă? Care e amintirea care v-ar rămâne în gând? (…) Odată cu Blestemul tâlharului mustăcios însă, nu vă mai aparține doar trecutul vostru, ci întreaga istorie a identității voastre. Cartea înfățișează imaginea recognoscibilă a spațiului românesc, însă a fost publicat în franceză, Irina Teodorescu trăind din 1998 la Paris, aspect care a determinat-o pe Andrada să o întrebe dacă romanul reprezintă o distanțare față de spațiul românesc sau, dimpotrivă, un elogiu adus acestuia. Irina Teodorescu a mărturisit că atunci când a scris cartea nu se gândea la spațiul românesc însă după aceea mi-am dat seama că imaginea acestuia a venit în carte prin inconștient. Este evident că e vorba despre el, aproape toate numele personajelor se termină în –escu și toată lumea știe că așa e în România. Nu am încercat să ascund acest spațiu românesc, dar nici nu am încercat să îl aduc în evidență.

Ambele cărți se află sub semnul destinului, al apropierii și, în același timp, al depărtării, al secretelor de familie și al istoriei ce se insinuează între faldurile prezentului, distanța dintre cele două spații culturale atât de diferite din care provin autoarele fiind, astfel, spulberată. Problemele ridicate de romanul Kamilei Shamsie sunt unele care s-au născut, la un moment dat, în inimile tuturor, literatura fiind adeseori transfigurată într-o modalitate de a lupta cu realitatea socială, politică sau religioasă ce are puterea de a schimba ceva în societate. Însă, așa cum a afirmat și autoarea, cea mai mare schimbare se produce în noi înșine:

Nu ar trebui să cerem prea mult de la literatură, dar, în același timp, să nu așteptăm nici prea puțin de la ea. Niciodată nu scriu un roman cu gândul că ar putea schimba o societate, ci cu certitudinea că mă schimbă pe mine și percepția mea asupra anumitor lucruri.

Cu toate că romanele precum acesta, s-au născut din tăcerea despre războiul civil din Pakistan, acolo au o mai mare influență, am aflat cu surpriză (și cu nemăsurată bucurie) poeziile, care înseamnă schimbare, speranță și revoluție.

Rămânând în sfera problemelor ce pot apărea într-o societate, Irina Teodorescu a fost întrebată care crede că este cel mai cumplit blestem ce poate plana asupra unei țări: Nu sunt tocmai expertă în blesteme… Dar cred că cel mai groaznic pentru o persoană – și pentru o națiune – este să nu se iubească pe ea însăși. De exemplu, la FILIT am observat că scriitorii născuți în altă parte sunt, parcă, mai bine priviți față de cei români și cred că asta vine din faptul că românii se simt mai mici, se simt inferiori. Îmi dau seama de asta comparându-i cu francezii, care se simt foarte mândri de cultura lor. Bineînțeles că acest răspuns ne-a amplificat curiozitatea de a ști cum se prezintă autoarea când trebuie să vorbească despre sine și am aflat că acest lucru depinde de fiecare situație: Decât să corectez de fiecare dată, mai bine profit de context. Dacă mă întreabă un prieten, îi răspund că sunt autoare de expresie franceză cu o gândire românească.

Dialogul de azi a fost configurat în jurul divergențelor dintre spațiile culturale și mentalitățile implicate de ele, divergențe ce pot fi uneori îmblânzite de sinceritatea dezarmantă a unor persoane, ca cea a Kamilei Shamsie atunci când a fost întrebată ce ar avea europenii de învățat de la pakistanezi:

Pakistanul este unul dintre cele mai ospitaliere locuri, cred că cei mai mulți oameni nu știu asta având în vedere că e prezentat mereu ca fiind doar foarte periculos. Acum 10 ani, când a fost un cutremur devastator în nordul Pakistanului, am făcut parte dintre voluntarii care s-au dus să ajute oamenii care pierduseră totul. Mergi într-un sat și vezi că acolo a mai rămas o singură găină. Stai cu oamenii și vorbești cu ei, iar peste ceva timp ți se servește o găină friptă și îți dai seama că, deși era ultimul lucru pe care îl mai aveau, ți l-au dat ție.

Despre condiția femeii scriitor în Pakistan Kamila Shamsie ne-a spus că, deși acum este mai ușor pentru femei să publice decât era altădată, s-a confruntat de multe ori cu misoginismul, termenul de female writer fiind asociat cu housewive… Totuși, domnia sa a afirmat că acestor prejudecăți li se opun mai multe poete ce dau dovadă de un curaj extraordinar, chiar dacă au mult de suferit din cauza asta, ajungând uneori să fie urmărite de poliție.

Dincolo de astfel de observații despre multiplele probleme contemporane, dialogul a avut, adesea, o nuanță ludică; de exemplu, Irina Teodorescu a fost provocată să spună ce s-ar fi întâmplat dacă blestemul tâlharului mustăcios s-ar fi întins până în anul 3000 și ce s-ar fi întâmplat cu personajele afectate de el în acel timp. Mărturisind că nu s-a gândit niciodată la acest aspect, scriitoarea a precizat zâmbind că, pentru a răspunde, ar trebui să scrie o nouă carte care să trateze această problemă. Un răspuns ideal, dacă asta înseamnă că în bibliotecile alecartienilor se va afla, în curând, un nou roman cu o continuare a istoriei inedite a familiei Marinescu. Apoi, Irina Teodorescu a fost rugată să aleagă un autor român pe care l-ar elimina din programa școlară, dacă ar putea. În sală se aud râsete și se văd sclipiri în ochii tinerilor care așteaptă demult un răspuns la această întrebare. Nu vă voi spune însă despre cine este vorba, îndemnându-vă astfel să nu ratați niciuna dintre „Întâlnirile Alecart”…, dacă doriți să vă aflați în miezul unui dialog incitant.

La finalul întâlnirii ambele autoare au mărturisit că ar fi încântate ca după romanele dumnealor să fie făcute filme, Irina Teodorescu spunându-ne că Blestemul tâlharului mustăcios a fost deja transpus într-o piesă de teatru. Totuși, Kamila Shamsie a subliniat că se confruntă cu o problemă legată de această posibilitate:

Nu știu dacă aș avea puterea să renunț la părți din romanul meu la care chiar țin…

Întâlnirea s-a terminat pe acorduri muzicale, Lidia Ivanov interpretând trei piese sensibile ce au demonstrat, încă o dată, faptul că literatura și muzica merg mână în mână.

Imaginea pe care o păstrez despre Kamila Shamsie și Irina Teodorescu presupune mai mult decât autografele primite azi de la acestea. Există momente și întâlniri impregnate de o umanitate și o conexiune prea puternice pentru a fi numite, momente în care realizezi că poate, până la urmă, suntem cu toții legați de ceva mai presus de cuvinte, ceva ce transcende orice prejudecată sau depărtare geografică. Astăzi am avut parte de o astfel de întâlnire care nu poate fi măsurată în cuvinte, ci în momentele memorabile.

(c) Foto: Andi Spot

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.