Patria care cu un ochi plânge sau Recviem pentru o țară pierdută, de Nichita Danilov

La granița dintre disperare și speranță, obscuritate și văpaie, adormire și conștiență deplină și, nu în ultimul rând, la granița dintre lucruri și umbre se plasează poezia lui Nichita Danilov. Aceasta, granița, pe alocuri foarte bine definită, dar de cele mai multe ori fragilă, creează un cadru prielnic omogenizării unor lumi diametral opuse. Exteriorul devine interior atunci când cel din urmă nu mai este privit, ci trăit, iar singularitatea, indivizibilitatea nasc multitudini. În acest cadru în care totul pare să fie nimic, în care elemente sunt peste tot și nicăieri, se conturează o poveste, pe cât de abstractă, pe atât de incontestabilă.

Atmosfera sumbră, întunecimea descrierilor nu lipsesc, căci, să nu uităm, asistăm la un recviem, la un Recviem pentru o țară pierdută.

Acest ceremonial, în maniera în care este construit, marchează, de-a lungul întregului volum, existența a două lumi, una a lucrurilor, alta a umbrelor. Cea dintâi reprezintă deci prezentul – foarte bine determinat, palpabil și maleabil – care există exclusiv prin obiecte fizice predispuse prin natura lor schimbării, respectiv, trecutul – cel ce și-a pierdut în negura timpului contururile, dar continuă să fie purtat de fiecare dintre noi și, mai ales, cel care poate fi privit, simțit, dar nicidecum modificat, el fiind prins în simbolul umbrei intangibile.

Elementele fizice sunt folosite aproape obsesiv (mai ales în titluri) devenind instrumente cu care se construiesc tablouri și stări (în Ferestre, Orașul, Lucarnă). Paradoxal este că exactitatea vizuală a titlului se difuzează rapid în amalgamul de imagini care se țese în jurul lui. Această dizolvare continuă până la dispariția oricărei entități fizice în conștiința lectorului, lucru ce are drept consecință apariția abstractului, a emoțiilor, moment ce marchează apogeul oricărei creații. Această trecere succesivă de la o poveste despre lucruri la una a trans-obiectului este surprinsă foarte bine în poezia Orașul: Orașul ne apărea/ ca un lanț uriaș/ prins din loc în loc cu lacăte grele / În fiece fereastră,/ în fiece balcon/ bărbați și femei,/ bătrâni și copii/ ne arătau mâinile/ prinse-n cătușe ruginite de lanțuri;/ Fiecare casă ne apărea/ ca un lacăt pe care/ norii negri ce se perindau pe cer/ căutau să-l deschidă. […] Trecând pe străzi, ne-am zis:/ timpul nostru se sfârșește aici,/ cu fiecare pas pe care îl facem/ ne eliberăm de moarte. […] Da, ne ridicam ochii/ și pumnii în gol/ spre spărtura/ prin care se întrevedea patria noastră din cer/ patria noastră eternă.

Acest poem, asemenea multora, este încununat de invocarea țării de vis, a țării (veșnic) pierdute. Interesant este că nu avem nicio imagine reprezentativă pentru această țară, ceea ce ne forțează să o căutăm noi înșine înăuntrul nostru. Astfel, se evidențiază un nou element definitoriu pentru poeziile din acest volum: căutarea continuă (chiar dacă zadarnică) a țării pierdute – dacă rămânem la o interpretare directă. Dar dacă utilizăm teoria sus enunțată și traducem conform paradigmei propuse metafora celor două universuri, observăm că așa cum lucrurile, ca entități fizice, nu reușesc să domine, căci se dispersează sub presiunea umbrelor, nici prezentul (corespondent al lucrurilor) nu guvernează asupra acțiunii. Mai degrabă vorbim de un trecut ca protagonist, ce-și caută continuitatea în prezent, un trecut zbuciumat ce-și revendică liniștea și echilibrul în timpurile actuale, toate prin intermediul imaginii țării pierdute.

Dincolo de aceste semnificații și teorii, poezia lui Nichita Danilov are o tușă care  plasează volumul cât de aproape posibil de realitate, fie ea imediată sau mediată. Această poezie este pur și simplu – umană. Ea nu doar că vizează condiția individului cu toate nevoile, dorințele și durerile sale, dar reușește să umanizeze fără să exploateze excesiv trăsăturile definitorii ale omului. Aici dragostea de patrie, dorința recuperării paradisului pierdut, dezamăgirea conștientizării cruzimii realității nu se citesc, dar indubitabil se simt.

Și dacă tot am ajuns într-o zonă pragmatică a cărții, găsesc de cuviință să scot în evidență realitatea pe care poeziile volumul o înfățișează, lucru poate mai important decât tot ce e enunțat mai sus.

 Într-o atmosferă sumbră și pe alocuri înfricoșător de tenebroasă facem cunoștință, aș zice eu, cu indiferența prezentului în fața dramei trecutului.

Aproape scandaloasă este atitudinea oamenilor față de umbre. Conștienți că nu pot scăpa de ele, ajung să le poarte adormiți fiind. Or, tratându-le mereu cu ochii închiși e ca și cum le-ai nega existența: Clipesc de trei ori și-mi scutur/ cu durere somnul de pe pleoape/și adorm iar pornind încet/ încet pe urmele tuturor adormiților/ care trecând încolonați pe străzi/ își leagănă scâncind umbrele-n brațe. (Păpuși de ceară) Cam așa ne tratăm noi trecutul: îl purtăm cu noi, îl scâncim în cel mai fericit caz, dar doar atât. Rămânem pasivi la ororile prezentului, orori ce se petrec, spre deosebire de cele ale trecutului, fără lupte și sânge, lucru care le face și mai terifiante.

Altă poezie, o altă tipologie de oameni – cei care par interesați de ale lor umbre – dar grija pentru acestea se intensifică doar în societate, în afară, fiind una superficială, căci ea pălește imediat în fața problemelor personale: Mi se perindă prin față oameni care țin/ ca pe o statuetă de plastilină/ propriul lor suflet în buzunar/ și atunci când se întâlnesc cu alți oameni/ în lift, pe stradă sau în piață,/ în timp ce vorbesc în general, în mod cât se poate de pașnic,/ despre lucruri cât se poate de banale/ mogâldețele ascunse în buzunare/ încep să se agite, să se umfle/ în pene, astfel încât buzunarele rămân neîncăpătoare. La scurt timp, însă, statuetele postate în fața mea se dezumflă/ scad în dimensiuni/ și în timp ce scad o iau la goană/ nechezând pe străzi. (Statuete de plastilină în adormire).

În această multitudine de atitudini diforme, într-o societate în care până și ceea ce poartă semnul divinității este călcat în picioare (Drumul până la pragul casei tale/ l-am pavat cu versete din Dante,/ dar și cu cele zece porunci,/ precum și cu alte percepte morale/ pe care iată, acum,/ învârtind un set de chei între degete,/ ca pe un șirag de mătănii, le călcăm în picioare.Prag) este loc totuși și pentru cei ai căror pași sunt îndeajuns de demni spre a fi urmați. Idolul este poezia care ilustrează cu profunzime sentimentul de admirație, respectiv cum acesta prinde contur în acțiunile omului. Poezia este un tribut pentru toți creatorii care au propovăduit prin opera lor dragostea de limbă, de țară și de neam, fără măcar a scrie despre ele, ci pur și simplu prin faptul că au creat frumos. Ei reprezintă, așadar, singurul liant care mai unește lucrurile și umbrele, speranța regăsirii țării pierdute și, în fond, a regăsirii sinelui rătăcit printre nimicuri și orice.

Din punctul meu de vedere, nu exista o variantă mai bună de încheiere a unui volum ce pare a lupta împotriva nepăsării decât o poezie ce vizează direct poeți ca Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Mihai Ursachi și indirect toți ceilalți eroi ai trecutului ce au folosit cuvântul drept pecete pe coala nesfârșită a timpului. Ei fiind exponenți ai unui trecut tumultos, dar valoros, poemul încununează îndemnul subiacent tuturor celorlalte poezii de a ne prețui trecutul, de a-l înțelege și de a-l căuta încontinuu, chiar și atunci când pare dezvăluit, căci țara pierdută va fi mereu acolo undeva, ascunsă. Și ea nu trebuie plânsă, trebuie doar căutată, dorită, visată.

*Articolul Tamarei Bivol (elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași) este preluat din Suplimentul de poezie Alecart ce va fi lansat duminică, 9 iulie, la Festivalul de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.