… pentru că trebuie întoarsă pagina și să privim spre viitor, fără învinși sau învingători.
În numele ei se moare. Pentru ea se suferă, se ucide, se comit atrocități, se populează suflete cu fantasme, se nasc ideologii. Pentru ea nimic nu e prea mult. Nu e o femeie, nicio femeie nu ar fi într-atât de dulce, de seducătoare, de crudă, niciuna nu ar putea arunca o vrajă atât de strânsă asupra unor suflete de bărbați. A atâtor mii, zeci de mii, milioane de bărbați. Din negurile timpului până azi. Nu e nici Dumnezeu. La el nu se poate ajunge, în brațele lui nu te poți odihni, pe pajiștile și în pădurile lui, în apele lui nu poți visa. Și atunci? E deopotrivă realitate și fantasmă, e identitate și sentimentul apartenenței. E chipul pe care-l asociem unei necesități mai mari decât sinele, colective. E monstrul cu nenumărate capete care devorează pentru că are nevoie de sânge, de stindarde, de ură. Mereu și mereu.
În numele ei, pentru o patrie care să coboare din vis în realitate, pe care să nu o împarți cu nimeni altcineva decât cu ai tăi (Dar cine sunt ai tăi, cum îi recunoști? Au aceeași limbă, același sânge, aceeași credință, aceleași tradiții? Nimeni nu a putut vreodată să spună precis) au existat victime și călăi. Și victimele s-au transformat în călăi. Iar aceștia au devenit victime. Oriîncotro ai privi, mai departe în timp sau foarte aproape, pentru o patrie se suferă și se moare, se asasinează și se speră. Ideea unei patrii sfâșie zilnic normalitatea, umanitatea, destramă familii și prietenii, face să supureze răni, cere sânge, cere sacrificiu. Pretinde și provoacă suferință. Multă, infinită suferință.
Romanul lui Fernando Aramburu (tradus de Marin Mălaicu-Hondrari) recuperează o bucată de istorie încă recentă: lupta bască pentru independență, atentatele ETA, zvârcolirile celor prinși în interiorul acestei realități, dramele lor, trădările și neputințele, răsfrângerile înăuntru și-n afară ale unui anumit context politic și social. O face fără a emite judecăți, fără a se situa de o parte sau de alta a baricadei, fără a privilegia vreo perspectivă, mutând accentul de pe ideologie și dimensiunea politică pe interioritatea unor personaje care au fost prinse în capcana istoriei, a propriilor suflete și justificări, a locului și a timpului în care au trăit. O face urmărind două generații: părinți și copii, două familii, într-un joc al temporalității narative în care trecutul mai apropiat cedează locul întâmplărilor mai îndepărtate și apoi prezentului, amestecând și devoalând totul; într-o succesiune de dezvăluiri căreia niciunul dintre personaje nu îi scapă și care conturează imagini caleidoscopice asupra caracterului fiecăruia: oaze de lumină, de bunătate, justificări, îndreptățiri și întunecimi, egoisme, instincte, nimicnicii, slăbiciuni, trădări. O face cu o nesfârșită înțelegere pentru aceste vieți sfărmate, însingurate, neputincioase în a fi altfel. Aproape cu convingerea că și fără Gora Euskadi askatuta! (Trăiască Țara Bascilor liberă!) și Gora ETA! (Trăiască ETA!) viețile lor ar fi fost la fel de mici. Cu siguranță, însă, nu la fel de triste, de schimonosite de resentimente, de ură, de regrete, de neputințe, toate justificate și justificabile. În fine, o face cu credința că doar timpul poate alina/vindeca răni, aduce înțelegere, că nevoia de a cere și de a putea ierta e singura măsură a umanității noastre. Dar pentru a se ajunge la ea e nevoie de purgatoriul pârjolitor al suferinței și de limbul unei bunătăți uneori greu de arătat.
Un basc, unul din sat, ca mine și ca tine […] Pentru mine n-a fost un om rău.
În drum spre casă o femeie mângâie scoarța unui copac, mulțumindu-i pentru omenie. Și repetă gestul cu zidul unei clădiri, cu un coș de gunoi, cu o bancă. De oameni nu vrea decât să se ferească. Să fie lăsată în pace. Dar oamenii nu o lasă. Silueta ei e dovada faptului că trecutul îi urmărește încă. O imagine a propriilor conștiințe, un rău sau o amenințare care îi bântuie. Trei bărbați cu cagule la televizor. Apoi dezgustul. Pe întuneric, și-a forțat ochii să scoată o lacrimă. Nimic. Uscați. Un bărbat în cimitir. Nu în cimitirul din satul în care a trăit, pentru că acolo nu și-ar fi găsit liniștea. Doi copii mari, cu probleme de oameni mari. El, bărbatul din cimitir, e soțul asasinat de ETA. Pe crucea lui e o dată falsificată pentru a nu aminti nimănui de atentat. Am mare nevoie să știu… Și n-o să mă oprească. Nimeni n-o să mă oprească. Ea e Bittori. Soția lui Txato. Nebuna. O mână de carne în care scurmă adânc un cancer și un pumn de voință oțelită de singurătate și de nevoia de a afla. Pentru a se împăca. Pentru a se liniști. Pentru a ierta. Nu însă în orice condiții. Peste drum, pentru Miren, e vorba despre încetarea definitivă a luptei armate. Nu a terorismului, cum zic ăștia, că fiul meu nu e un terorist. Două tinere, două prietene. Cele mai bune prietene. Pe punctul de a intra împreună la mănăstire, apoi îndrăgostindu-se de doi bărbați basci (dar pe cine interesa asta atunci? Deci, doar îndrăgostindu-se, iubind, făcând copii și crescându-i la un loc). Dar asta s-a întâmplat demult. Pentru că acum, cu Txato Bittori vorbește de pe o lespede de mormânt. Și acest lucru nu s-a întâmplat, ci ni s-a făcut.
Nu e vorba de oameni buni și oameni răi. E în joc viața unui popor. Suntem abertzales sau nu?
Incredibil cât de naive am fost! Naivitatea de a crede că o prietenie poate să dureze în orice condiții. Naivitatea de a crede că a intra în ETA nu transformă un copil într-un ucigaș cu sânge rece și apoi într-un copac găunos, într-un condamnat care are nevoie de mai bine de 17 ani pentru a înțelege că nu plăcerea unui corp care ți se dăruiește i s-a luat, ci bucuria de a fi, de a trăi pur și simplu. Liniștea lui era liniștea unui copac prăbușit. Căruia i se cere un gest de omenie. Mai există oare un suflet în el? Printre ani, ziduri, fire cărunte și păr tot mai rar, Joxe Mari înțelege că să te rogi de iertare cere mai mult curaj decât să tragi cu arma, decât să detonezi o bombă. Astea le poate face oricine. E suficient să fii tânăr, naiv și să ți se urce sângele la cap. Naivitatea de a spera că răspunzând șantajului, un bărbat încăpățânat își câștigă liniștea și că a fi basc te pune la adăpost de alți basci. De bascii luptători în ETA. Naivitatea de a crede că e posibil să fii neutru, să-ți iubești bicicleta și familia mai mult decât cauza. A lor, nu a ta. Naivitatea de a spera în normalitate. Șantaj, agresiune, hărțuire. Scrisori de amenințare. Mesaje jignitoare. Un cerc care se strânge tot mai puternic. Turnător, trădător, asupritor. Și tăcerea celorlalți. Lașitatea lor. Vidul care se mărește în jur. Singurătatea. Tăcerea cea mai dureroasă e cea a prietenului de o viață. Și odată cu ochii întorși ai lui Joxian, pierderea oricărei bucurii. Mai puțin a încăpățânării. Apoi, o noapte întunecoasă și silueta unui tânăr răsărind de niciunde. Un moment de spaimă, apoi ușurarea: e Joxe Mari, fiul celui care i-a fost prieten. Pe care-l privește în ochi în timp ce ploua peste amândoi și dalele trotuarului erau cenușii. Care nu-i poate răspunde la salut și care se retrage în noapte, lăsându-l pe Txato să-i povestească lui Bittori despre tânărul căruia cu doar câțiva ani înainte îi cumpăra, încă mic fiind, înghețată: dacă într-adevăr e din ETA, atunci, mama mă-sii, aș avea și eu pe cine să mă bazez. Peste doar câteva ore patru gloanțe răsunând. Încă o victimă a terorismului.
Ați ucis în numele unui popor fără să îi cereți părerea. // Unii dintre noi am auzit chemarea patriei.
20 de ani și o întâlnire: Bittori și Joxian. Ură? Neîncredere? Nu. De o parte, demnitatea unei femei transformate în fantomă, de cealaltă, o anumită rușine – ca o peliculă densă de mucegai. Câteva cuvinte: Vreau doar să știu, apoi plec. Îți promit. Ochii lui îmblânziți de nostalgie. Conștiința lașității. Ochii ei inexpresivi. O singură dorință: să afle dacă cel care a tras a fost chiar el, Joxe Mari. Acum, privind moartea în față are nevoie să știe adevărul. Și apoi poate ierta. Cel puțin așa crede. A fi patriot. Să ajungi terorist visând la un safari în Africa. Să renunți la handbal pentru o panoramă paradisiacă bazată pe socialism și independență, cu cele șapte teritorii ale Euskal Herria unite și fără clase sociale, unde până și iarba, pun pariu, va vorbi limba bască, să renunți la a planta meri, a crește găini, a-ți vedea de viață pentru ceea ce inițial părea un joc de prieteni, un sport și s-a transformat, sub ochii tăi acum neputincioși, într-o prăpastie. A fi patriot. Pentru o patrie care nu există, care se zvârcolește în convulsii. Pentru un avorton. Monstruos, care se hrănește cu ură, cu asasinate, cu lozinci. Care uită că, pentru celălalt, omul pe care urmează să-l ucizi e tată, e frate. O patrie ai cărei fii au tați care uneori cunosc doar două-trei cuvinte în limba bască. Fii care nu vorbesc la rândul lor prea corect limba bască. Dar care se înțeleg în limba fanatismului. Și în jurul acestor oameni, alți oameni. Fiecare cu vinile și neputințele proprii, fiecare încercând să se agațe de celălalt pentru a putea face suportabilă realitatea propriilor alegeri și dezamăgiri. Trupuri prea mici, dorințe prea mari. Minți captive în corpuri inutile. Corpuri și suflete atinse de boală, de ideologie, de egoism, de responsabilitatea împinsă până la limită.
E puțină lumină în acest roman al lui Fernando Aramburu. Dar cea care este e de o tulburătoare frumusețe. Prin ea se cern neliniști și se egalizează eșecuri, în interiorul ei există o forță vindecătoare. Și fiecare personaj în parte ajunge să înțeleagă, să accepte sau să se lase mângâiat, fie și pentru o clipă, de această lumină binefăcătoare. Căreia i se pot găsi multe nume, dar ele devin irelevante. E aceeași forță care îl determină pe Aramburu însuși să-și scrie romanul. Mărturia lui, atribuită unui personaj insignifiant, un scriitor basc invitat la o manifestare a Grupului Victimelor Terorismului din Țara Bascilor, e semnificativă pentru necesitatea de a căuta în fiecare nevoia de a înțelege și de a spune un adevăr uman dincolo de cel politic sau de discursul patetic al victimizării: Am scris fără ură împotriva limbajului urii, împotriva falsificării memoriei și împotriva uitării de care încearcă să se folosească toți cei ce vor să inventeze o istorie pusă în slujba proiectului lor și a convingerilor lor totalitare. E poate o parte din ceea ce are nevoie un om pentru a uita de fantasmele unei patrii și a porni nu în căutarea ei, ci în aventura de a-și trăi propria viață. Pentru că pentru o patrie și în numele ei a curs sânge pretutindeni. Prea mult timp și prea mult sânge.
*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași.
