Ignoranța postcomunistă inzestrează omul cu o abilitate ciudată de a cere, de a vrea, „armonios” combinată cu abilitatea de a nu oferi nimic sau mai nimic. Nu este o chestiune generală, însă, dacă ceri cuiva servicii, înseamnă că nu ți le poți oferi singur, adică nu se află în domeniul tău profesional.
Deci prestatorul de servicii stabilește termenii acestui schimb între el și client, în sensul că el știe cât valorează munca lui, cât durează munca lui, cât de complicată este respectiva temă și așa mai departe. Când clientul te presează și cere un interes deosebit față de lucrarea lui, atunci nota de plată e normal să crească; ca o taxă de urgență cum ar fi, cum ar veni.
Pentru că, la un moment dat, nu mai ești acel studențaș bun de exploatat pe compensații de nimic. Când talentul te însărcinează cu ciubucuri prost plătite, e totuși împlinitor să le duci la capăt, făcând experiența primilor bani munciți; e frumos, te hotărăști prematur ce vei realiza și pe ce făgaș al viitoarei tale profesii sau poate omul mulțumit de tine (deși „mulțumirea” e interpretabilă) te prezintă altora și încep speranțele și vine și energia cu care ar trebui să îți termini studiile mai repede, să scapi, și să-ți vezi de treabă. Dar există riscul de a crește făcând ciubucuri și există riscul de a nu mai termina studiile alea.
Autosugestia unei persoane capabile ar putea să traducă lipsa asta de control într-o deținere a controlului, dimpotrivă, dar chiar și pe piața ciubucurilor, ele nu se mai numesc ciubucuri. Dacă nu se cunosc alternativele, această muncă interesantă de „mercenar descurcăreț” plătită cât să nu fie gratis e bună ca experiență într-adevăr, și poate te alegi cu niște reclamă, dar creează condiții exclusiv de supraviețuire; speranțele și energia se termină imediat, iar justificările boeme cu „trăiește clipa” nu știu în ce măsură țin cu adevărat în cazul persoanelor decente. De aceea, mulți indivizi cu potențial sunt predispuși la frustrări cu atât mai mult cu cât au… potențial (!).
Din păcate, eu nu vorbesc din poziția omului care deja face mai mult decât să supraviețuiască. Situația e chiar atât de ciudată, încât nici nu știu dacă am vreun hobby. Mă gândesc să-mi iau un arc cu săgeți din Decathlon, că airsoft-ul a devenit un joc scuuump. Călătoritul, mersul la munte periodic și terapeutic n-or fi un scop în sine, pentru că nu reușesc să strâng nici un leu. Dar privind în culisele realității de „working class”, mă simt câteodată in stare, și atunci mă simt și bine. Dacă e decât o perioadă, atunci trebuie să lucrez la răbdare.
Foto: Grafica Ionita Benea
