Uneori mă întreb dacă am auzit noi lucruri neadevărate despre oamenii ăștia, dacă nu ne-au înșelat zvonurile, dar apoi îmi amintesc toate cruzimile pe care le-a făcut. Mă gândesc că oamenii sunt într-un fel la putere, și în alt fel atunci când cad.
O frescă a ultimilor ani înainte de definitiva destrămare a Imperiului otoman, a agoniei „Bolnavului Europei”, cum a fost acesta numit în presa occidentală a vremii, dar mai cu seamă, reconstituirea domniei și a personalității lui Abdul-Hamid II, una dintre cele mai fascinante și controversate figuri istorice ale sfârșitului de secol XIX și ale începutului de secol XX. După 33 de ani de domnie plină de convulsii și de fapte sângeroase, sultanul este exilat la Salonic, acolo unde va petrece trei ani și jumătate fără a ști ce se întâmplă în afara zidurilor vilei Allatini și având doar foarte puține contacte cu persoane din afara acesteia. Chiar acești trei ani sunt punctul de plecare al cărții lui Zülfü Livaneli (extraordinar tradusă de Maria Miu), care propune o ciocnire de perspective într-un roman istoric dens și foarte bine documentat. La fel de cutremurător, de nuanțat în construirea psihologiei umane și a „adevărurilor” pe care le păstrează istoria, dar și arhivele, la fel de inconfortabil cum au fost și volumele anterioare ale scriitorului turc traduse în limba română, Serenadă pentru Nadia și Neliniște, apărute tot în colecția Raftul Denisei.
Oare strămoșii voștri pretendenți la tron au fost asasinați? Frații voștri și-au pierdut mințile? Ați scăpat oare din vreun atentat cu bombă doar pentru că ați întârziat un minut când v-ați urcat în cupeul oficial? Unchiul vostru a fost ucis tăindu-i-se venele, pentru a părea sinucidere? Așa arată viața mea.
Dincolo de reconstituirea unei întregi epoci rămase în memoria colectivă deopotrivă ca întunecată și asociată unor încercări de a forța modernizarea imperiului, dincolo de recuperarea atmosferei și a cutumelor otomane, a evenimentelor ce au zguduit domnia lui Abdul-Hamid II, dar și a celor care au precedat-o (călătoria în Franța și în Anglia, la invitația lui Napoleon III, respectiv, a reginei Victoria, făcută de sultanul Abdul-Aziz, unchiul lui – în care, de altfel, l-a și însoțit alături de fratele său, Murad V, cel ce după doar trei luni de domnie va înnebuni și căruia îi va lua locul la tron), dar mai ales a luptelor intestine și a intereselor puterilor europene, a prăpastiei dintre încremenirea în lentoarea orientală, cultivând luxul și plăcerea și progresul științific al Europei, Pe spinarea tigrului e un roman despre putere. Nu un tratat cinic așa cum era Principele lui Machiavelli, ci o carte despre mecanismele acesteia. Despre relația dintre omul devenit captiv în mașinăria exercitării ei și ce rămâne după ce o pierde, despre constrângerile și tentațiile puterii, despre realități sociale, economice, politice, despre vremuri aflate sub semnul schimbării și transformările interioare pe care acestea le aduc. Așadar, despre nebunia ce vine odată cu puterea și ceea ce se află în imediata ei apropiere: jocuri de culise, trădări, necesitatea de a-ți lovi dușmanul (real sau doar imaginar), dar mai cu seamă despre teama de a nu o pierde și despre spaima cea mai cumplită – cea pentru propria viață. Transformată, în cazul lui Abdul-Hamid, în paranoia.
În seara aceea își dădu seama de însemnătatea a ceea ce făcea. Scria memoriile împăratului exilat.
Trei ani și jumătate petrece cel supranumit Sultanul Roșu în vila Allatini, rupt de viața din jur, în timp ce imperiul se face țăndări. Abdul-Hamid II e în acest timp un bătrân confruntându-se cu propria neputință, purtând pe umerii săi gloria de altădată, puterea și măreția a șase secole de dominație ce s-a întins asupra a trei continente. Un bătrân obosit, care se teme de moarte, lipsit de luxul palatelor imperiale, confruntat cu grija și responsabilitatea față de soții, fiice și fii, asaltat de amintiri, gârbovit de griji și de singurătate, cu trupul slăbit de cele mai omenești boli ale senectuții. Un bătrân al cărui singur vizitator din afară este medicul Atif Hüseyin, el însuși ofițer în Armata a Treia, convins, asemenea tuturor tovarășilor săi, de ideile Revoluției franceze și că Necredinciosul Roșu, Bufnița din Yildiz, bărbatul despre al cărui nas uriaș se dusese vestea pretutindeni, împuținat la trup și ușor cocoșat, era cauza tuturor relelor, sufocând țara într-un lințoliu negru. În cei trei ani și jumătate doctorul are misiunea de a veghea la sănătatea sultanului detronat și a familiei sale. Scriind seară de seară scrisori unei tinere de care e îndrăgostit, deși nu i-a vorbit niciodată – căci familia lui Nabizade Melahat a fost exilată în Cipru, deci rândurile sale sunt sortite a rămâne ascunse într-un sertar așteptând timpuri mai fericite, fiind doar o formă de a celebra suferințele inimii, frumusețea și fericirea inaccesibile, Atif Hüseyin se simte tot mai fascinat de ceea ce descoperă în lungile convorbiri cu Abdul-Hamid II și începe să consemneze într-un caiet aceste discuții. Conștient de pericolul la care se expune, dar și de valoarea a ceea ce treptat devin mărturisirile unui bătrân care pare foarte diferit de tiranul pe care toți tinerii ofițeri turci, buni cunoscători ai Occidentului european, cu sângele fierbând de dorința libertății și a progresului, dar lipsiți de experiență și de cunoașterea dedesubturilor politice îl urăsc.
Ori e legea statului, ori e legea junglei. Când ești pe spinarea tigrului, ești stăpân pe acea forță care îți ascultă fiecare poruncă, ești puternic, ești fericit. Dar, cum ai descălecat, tigrul te sfâșie fără ezitare, de parc-ai fi o gazelă. Singura modalitate de conviețuire cu tigrul este să îl stăpânești. Dacă nu-i poți fi stăpân, ești doar o altă victimă.
Între ceea ce știe, între realitățile trăite, mașinăria zvonurilor legate de atrocitățile săvârșite de Abdul-Hamid II și cealaltă față a tiranului – viziunea lui progresistă, pasiunea pentru muzică, pentru arta de a sculpta în lemn, pentru literatură, admirația față de Europa, în special față de englezi, luciditatea legată de interesele marilor puteri dispuse să facă orice pentru a-și spori influența, avântul mișcărilor de independență și pericolul reprezentat de domnia țarului Nicolae II pentru imperiul otoman, convingerea că dușmanii se află deopotrivă în interior și în afară – se construiește imaginea complexă a unui imperiu aflat în agonie și a unui bărbat care a ajuns prizonierul timpului și al uriașului mecanism în fruntea căruia a fost pus fără a-și fi dorit asta, printr-un joc al sorții ce l-a obligat ca din prințul orfan devenit un tânăr timid, dar gata să se bucure de viață să se transforme într-o figură sinistră, obsedată de intrigi, captiv al propriei puteri. Acest bătrân pe care doar moartea l-ar fi putut elibera de frica de ea – frică transformată în obsesie, frică ce își are originile nu doar în sabia, în firul de mătase din jurul grumazului sau în anii petrecuți între zidurile închisorii cu umbra călăului mereu planând asupra prinților ce ar fi putut ajunge la un moment dat să revendice tronul, ci și în venerația cu care toți cei din jur se apropiau de cel pe care îl considerau umbra lui Dumnezeu pe pământ, Califul credincioșilor, în adorația cu care vizirii și pașii sărutau ciucurele tronului sau se închinau în fața sultanului, în interdicția de a-l privi în ochi, în teroarea emanată de întruchiparea puterii absolute în el timp de aproape șase sute de ani – este cel prin care Zülfü Livaneli face istoria vie. Punând față în față omul și sultanul. Fricile omenești și orbirile puterii absolute. Gândul, simțirea și fapta. Integritatea și viclenia. Pe scurt, felul cum omul dispare devorat de mașinăria numită putere. Felul în care cel mai puternic e și cel mai nevolnic. Modul cum omul de stat nu mai e om, ci devine stat, rămânând om în măsura în care doar propriile frici sunt cele ce îl fac să acționeze.
Iată cât de îngemănate sunt gloria și decăderea. Puterea aduce moartea, puterea absolută aduce moartea absolută. Mai ales acolo, la noi.
Istoria păstrează numele învingătorilor. Abdul-Hamid II nu face parte dintre ei. Poate de aceea, figura lui a devenit atât de fascinantă. Căci prin el vorbește tot ceea ce e omenesc și inuman în momentul în care omul și puterea devin una. Într-o confruntare în care, deși omul dispare pentru un timp înghițit de funcția pe care o deține, marionetă a ei, tot el este cel care dă socoteală. Cine suntem în momentul în care pierdem privilegiile pe care le avem? În ce măsură faptele unui conducător sunt rezultatul unui crez, al istoriei pe care o duce în spate, al prezentului, al întâmplării, al voinței sau al lașităților lui? Mie, om care se abține de la războaie, de la pedeapsa cu moartea, mi-au spus Sultanul Roșu, iar Leopold era numit civilizat. Și țarului rus cum ar trebui să i se spună? Nu știe nimeni numărul celor uciși sau doar trimiși la moarte în Siberia. […] Singurul vinovat al acestui secol sunt eu pentru că am îndrăznit să mă opun puterilor care voiau să-mi facă țara bucăți. Scriitorul turc caută să ajungă la conștiința lui Abdul-Hamid. Dezbrăcat de prerogativele puterii, un bătrân singur și înspăimântat, dar păstrând reflexele celor 33 de ani de domnie, în el pulsează realitatea unui imperiu și slăbiciunile unui om ce nu mai știe cine este.
A nu rămâne la o singură perspectivă, a ciocni puncte de vedere, a relativiza, a prezenta contextul mai larg, a reconstrui o poveste în care binele și răul au multiple fețe este ceea ce face Zülfü Livaneli în acest roman. Căutând mereu acele puncte nevralgice, acele momente de cumpănă, acele noduri existențiale în care omul ce deține puterea e deopotrivă călău și victimă, așa cum biet om redevine, deși păstrează ceva din ceea ce a fost obligat să fie. În jocul acesta de oglinzi se perindă chipuri, gesturi, amintiri, se adună justificări, se amestecă luciditatea, perversitatea și neputința. Într-un roman în care se problematizează, se caută nuanțele și acuratețea psihologică, dar care se spune păstrând ritmul și forța de seducție a marilor povești orientale.
Știți ce uită oamenii când mă vorbesc pe la spate? Faptul că și eu sunt om. […] Ei nu văd omul, ei văd doar puterea.
Miza nu e justificarea și nici măcar dreptatea, ci eșafodajul contradictoriu de realități. Oare Abdul-Hamid și ceilalți sultani despre care vorbise chiar se gândiseră cu adevărat la problemele descrise, căutaseră soluții, încercaseră să-și dezvolte țara? Pentru că doar un June Turc care știa că sultanatul este pe drumul greșit ar fi putut face comparația est-vest pe care o ascultam de câteva zile. Ceea ce nu păstrează niciun document istoric (deși romanul are în spate o minuțioasă studiere a surselor, inclusiv a volumului lui Atif Hüseyin despre sultanul în slujba căruia s-a aflat, cel care și la Livaneli devine personajul „obligat” să confrunte mărturisirile bătrânului înspăimântat, amintirile despre copilul și tânărul prinț care a fost, așadar, ceea ce vede și aude în vila Allatini – vorbea atât de convingător, se purta atât de respectuos, încât tiranul și acest om nu puteau fi una și aceeași persoană – cu imaginea pe care o cunoaște despre tiranul ce a supraviețuit unui atentat, și-a eliminat dușmanii și a guvernat instituind frica și cenzura, obsedat de comploturi și trăind ca într-un roman cu Sherlock Holmes fără a înțelege că nu umbra acestuia, ci cea a lui Macbeth e cea care îl posedă) e tocmai această realitate interioară. În care sultanul și omul – puterea absolută și frica absolută coexistă. În care tentația puterii rămâne, făcând și mai tulbure zbaterea celui ce știe că nu o mai poate avea nicicând.
- CITEȘTE AICI CRONICA VOLUMULUI SERENADĂ PENTRU NADIA și AICI– CRONICA VOLUMULUI NELINIȘTE de Zülfü Livaneli
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
