Dacă nu mai vorbește nimeni despre seara aia, poți spune ușor că totu-i doar o poveste, nu? Dacă n-ai martori, e mai ușor să-i convingi pe alții.
Proaspăt apărut la editura Polirom, Pe unde înoată urechinii e un roman cu adevărat cutremurător. El începe cu o tragedie (a unui copil) și se termină cu o alta (a unei întregi comunități). Între, e – fără rest – istoria urii. A transformării unui fapt în opusul lui, a metamorfozei unor oameni în neoameni. Un roman despre nebunie. Despre intransigență, despre radicalizare. O „rinocerizare” care nu are însă nimic de-a face cu teatrul absurdului, ci cu cele mai obișnuite forme de a fi în lume. Pentru că ceea ce se petrece în romanul lui Lucian Dan Teodorovici s-a întâmplat deja – în multiple forme – și încă se întâmplă. A fost consemnat, analizat, niciodată însă eradicat. E ca bacilul ciumei camusiene: pândește din întuneric și așteaptă doar momentul potrivit să pună iarăși stăpânire peste noi. Pe unde înoată urechinii e un roman despre „noi” și despre „ei” – despre cei pe care ajungem să-i privim ca diferiți de noi: despre cei care nu sunt ca noi, nu sunt NOI. Despre ceilalți.
Aici, cei din deal, cele câteva familii de romi dintr-un sat de oameni gospodari, născut, cum consemnează hârtia îngălbenită, scrisă frumos, cu litere bisericești, din norii care au coborât spre pământ, peste care, în veacuri, s-au așezat rânduri-rânduri de praf de unde s-au ivit ierburi și copaci, iar apoi, o Mână uriașă venită de dincolo de norii rămași pe cer a presărat niște semințe. Evident, nu niște semințe obișnuite, ci semințe de familii. Din care se trag gospodarii de azi. Aceasta este o legendă. Nimic neobișnuit: multe locuri își au poveștile lor, care să le confere o aură fabuloasă, să le valideze. Aici e vorba despre o ivire miraculoasă, binecuvântată și care ține de o altă ordine: cea divină. Cât legenda își păstrează caracterul de narațiune de sorginte mitică, ea nu are legătură directă cu realitate.
Dar când „urechinizarea” pune stăpânire peste sat, ea devine relevantă. Pentru că subliniază diferența dintre noi și ceilalți. Pentru că pulsează undeva în subconștientul nostru, validând, în acest caz, ideea de care sătenii ajung să fie subjugați, alimentând prejudecățile, nedreptatea, intoleranța. Chiar dacă nimeni nu este pe deplin conștient de influența ei, totuși ea e spusă cu un soi de mândrie nepotului de către bunică, poate fi citită de toți pe foaia de pe peretele bisericii și are rolul ei. Legenda e nevinovată, conștiința omului, nu.
Ce te uiți așa la mine? Asta faceți voi dintotdeauna. // Eu? // Nu tu, bă. Ce naiba? Ai voștri, da` alții. // Da, am dat eu din cap. Alții, da.
Romanul lui Lucian Dan Teodorovici vorbește, așadar, despre un mecanism cunoscut, vechi de când lumea, dar atât de pervers și imposibil de controlat: cum intră ura în lume. Ceea ce este extraordinar în acest volum e, pe de o parte, claritatea, limpezimea povestirii. Acea capacitate rară de a stăpâni povestea. De a ști să o spui. Pentru că totul e de la bun început acolo: în pata de sânge cu cocoloașe pe care băiatul de opt ani, Dani, o privește în ciuda interdicției bunicii de a pleca de lângă ea, în curiozitatea copiilor legată de ceea ce s-a întâmplat, în șoaptele adulților. În uluirea și în tensiunea, în tăcerea, în așteptarea tuturor. Adevărul e evident: un copil a murit ca urmare a unui accident provocat în noaptea de Înviere de un altul. Numai că cel mort era al celor din deal, venit nu să vadă jocul celor mari de-a pocnitul pistoalelor, ci, cu siguranță, la cerșit. Iar celălalt e fiul familiei Baraban, cu stare și respectată în tot satul. Mai întâi se dorește mușamalizarea cazului. Motivele sunt cele evidente și ele fac parte (ne place sau nu) din fibra noastră: există privilegiați și există paria. Există cei peste care se revarsă pronia cerească (aici prin cuvântul preotului Boga) și ceilalți, cei care stau cu mâna întinsă – în curtea bisericii sau în cea a vieții. Există cei ce pot și își permit și restul. Oropsiții. Adevărul va rămâne mereu acolo, în trupul însângerat al unui copil din deal, luat apoi și ținut șapte zile la morgă, îngropat cu sicriul închis pentru a nu i se vedea fața deformată de cusături. Un copil rom.
Romanul lui Lucian Dan Teodorovici vorbește despre cum adevărul se transformă în opusul său. Despre cum, schimbând doar puțin perspectiva și modificând-o treptat, adevărul dobândește semn schimbat. […] beat-criță fiind, preotul se lăudase la botez că el însuși, cu mâna lui, îi adusese pe părinții mortului laolaltă cu familia Baraban în biserică. Și că i-a pus pe ăia din deal să jure cu mâna pe Biblie că, dacă iau banii, nu se mai întorc în sat niciodată și nu mai fac scandal că le-a omorât cineva copilul. Iar pentru că ăia boceau și nu erau chiar siguri, părintele Augustin le-a zis că nu știu ei ce scrie în Biblie? Morții cu morții, iar viii cu viii! Și că doar știu că n-au cum să câștige vreun proces sau ceva, deci, nu mai bine se aleg măcar cu niște bani? […] A zis că, după ce ăia au luat banii, el nu mai e așa sigur că băiatul Barabanilor l-a omorât pe copil. Că nu știm noi cum fac ăștia? Le rup picioarele la copii ca să poată să cerșească, unii chiar cică-i pun la tren ca să le taie picioarele, ca să câștige cât mai mult de pe urma lor. Și-acuma, să fim serioși, că doar n-a vorbit cu păcat părintele Augustin, chiar știm asta. – De unde? s-a mirat bunica. Acest adevăr cu semn schimbat naște frica, naște rușinea. Care, la rândul lor, îmbracă forma intoleranței. Se transformă în ură. Imposibil de controlat, tot mai feroce, mai vorace, mai amenințătoare. Convinsă de dreptatea ei. Luându-i cu asalt pe tot mai mulți. Astfel, ajungem la celălalt aspect absolut extraordinar în acest roman: felul în care Lucian Dan Teodorovici pune în scenă (și descompune, adică face vizibile) mecanismele prin care o tragedie – care ar trebui să apropie oamenii – alimentează o tragedie și mai mare. Mecanismele prin care ceea ce e cunoscut de toți devine de nerecunoscut.
Pentru că, în fapt, Pe unde înoată urechinii e un roman despre zvonuri, deformare, despre orbire și despre manipulare. Despre putere. Despre alterarea adevărului și instigarea la ură. Un roman al nebuniei, al scoaterii din normalitate a unei comunități și al transformării ei într-un sistem monstruos (cu atât mai monstruos cu cât pare nevinovat și se instaurează „firesc”, protejat de autoritatea bisericii și de cea a statului – așa, șchioape și cunoscute ca fiind atinse de cele omenești), care ajunge să dea naștere, să întrețină și apoi să creadă într-o minciună. Propria minciună – o formă de halucinație aproape colectivă, devenită mai puternică decât adevărul – văzut, știut, consemnat. Din care se propagă intoleranța, violența, care conduce la anihilarea celuilalt – devenit pe neașteptate cel diferit, cel străin, cel demonizat, cel care îți vrea răul (deși tu ești cel care face propriu-zis răul), cel care trebuie izgonit, definitiv îndepărtat. Cel văzut ca o amenințare. Cel care merită să moară. (Asta or să facă! N-or să se lase până nu ne fugăresc pe toți, până la ultimul, din satul nostru! C-atâta vor, să ne dea afară de-aici, să ne ia pământurile, să ne ia casele, să ne ia dracului totul! Să rămână numai ei pe-aici!).
În surprinderea felului în care se naște și se propagă acest uriaș mecanism excelează Lucian Dan Teodorovici. Iar meritul lui este că nu lucrează cu evenimente istorice majore, nu consemnează pogromuri și nu reconstituie teribile tragedii ale urii ce au zguduit ultimul secol și continuă să o facă. Nu, materia romanului său e un fapt aparent banal. Petrecut într-un sat ca oricare altul. În ultimii ani de comunism românesc. Într-un loc așezat, cu oameni gospodari, cu frică de Dumnezeu. Unii cu zel în a îndeplini sarcinile de partid. Cei mai mulți, cu necazuri și viața lor obișnuită. Un sat care poate fi oricare altul. Cu oameni care pot fi oricare alții. Cu întâmplări ce se pot petrece oricând. Atunci. Mai înainte. Acum. Mâine. Fiindcă răul e în noi. Fiindcă e nevoie de foarte puțin pentru a surpa temeliile adevărului. Și, implicit, ceea ce e corect, bine și uman în noi. Fiindcă mereu și pretutindeni există un noi și un celălalt perceput ca diferit. Stigmatizat.
Și-ți mai zic una și gata, a adăugat Pilu. Îs oare mai de crezut ăia din deal, despre care știm că se ocupă cu minciuni, cu hoții și cu-alte cele, ori mai degrabă niște oameni din satul nostru, pe care-i cunoaștem bine de-atâta timp?
În Palatul viselor, Kadare imaginează un infern ce se naște în spatele zidurilor labirintice ale unei instituții în care totul este controlat. Mai întâi analizat, apoi atent reașezat pe temelii diferite. Ajustat, refăcut, inventat și readus în lume pentru a instaura o altă realitate. Un adevăr diferit. O muncă sisifică, ce ajunge să te împingă pe marginile prăpastiei și ale nebuniei. În care absurdul și spaimele vorbesc despre un mecanism demonic care înghite totul. Lucian Dan Teodorovici nu apelează însă la instrumentele metaforei și ale simbolului. La el, lumea cea mai concretă/realitatea „cea mai reală”, cea de lângă noi ajunge să iasă din țâțâni. E o realitate în care ce știi nu mai contează în relație cu ce vrei să crezi. Pe unde înoată urechinii este cartea celui care dintr-odată e perceput ca diferit, anatemizat (Că doar ăia-s mai colorați, așa, nu-s chiar oameni ca toți oamenii, nu?), dar care păstrează în ea suflul inocenței. Care salvează ceva din privirea candidă, deși tulburată de tot ceea ce se întâmplă în jur, de toate adevărurile și poveștile ce se desfășoară în imediata apropiere.
Pentru că cel ce spune povestea e un copil. Care o trăiește și o zice așa cum o înțelege el. Cu privirea necontaminată de prostia, de ura, de josnicia, de intoleranța celor din jur. Protejat de prezența bunicului și a bunicii, chiar dacă între cei doi soți apar tensiuni și dispute. Un copil la mijloc de Rău și Bun, înregistrând totul fără a înțelege pe deplin, dar în care există zvâcniri ale unei conștiințe și o bunătate candidă pe care toți ceilalți o pierd treptat. Dani rămâne în lumea prieteniei și a legăturilor ce inițial par ferite de nebunia din jur. Există și între copii tensiuni, există certuri, dar ele nu au la început forța de a periclita echilibrul, chiar fragil dintre ei. Ceea ce îi salvează e o curiozitate de altă natură decât a celor mari. În fața unui rău fără nume, ei au jocurile și o anumită loialitate, o ierarhie care are la bază altceva decât ceea ce simt și văd la cei mari.
Totuși, zvonurile, tăcerile, transformarea în altceva a ceea ce știu sau descoperă treptat se infiltrează rapid și printre ei, făcându-i să revină cu gândul la ce s-a întâmplat și să fie atenți la ceea ce se petrece în jur ca la ceva ce simt că le zguduie imaginea despre lumea pe care credeau că o știu. Ba chiar cea despre ei și despre prietenia lor. Mai devreme sau mai târziu, gașca din jurul lui Dani ajunge să preia „poveștile” adulților. Numai că acum e o poveste care se întinde înspăimântător, recreând realitatea (Uite, a vorbit în cele din urmă Pilu, pe-un ton calm, maică-mea zice așa: că știe de la părintele Augustin că n-a fost cum s-a spus la început. Iar el era acolo, de față, mă gândesc că știe cel mai bine, nu? […] Asta zice maică-mea. Și-acum aflu de la tine că exact asta zic și martorii că s-a întâmplat. […] Dacă de fapt abia acum spun cu toții adevărul?).
Orice om știe să mintă.
Nu e un roman al îndoielilor, ci al nevoii oamenilor de a se apăra de cei deveniți brusc ceilalți, de a-și proteja lumea – cea din care familia lui Mihnea Baraban face parte. Al zvonurile, al rumorii, al mascării și al deformării până la anihilarea adevărului și la înlocuirea cu altceva acceptabil. Copiii văd fisurile, însă intervine apoi ceva ce ține de instinctul lor de a crede în continuare în autoritatea celor mari, de a nu le pune la îndoială discernământul și cuvântul. O autoritate pervertită și care pervertește la rândul ei. Pe Dinu, apoi pe Pilu și pe vărul Gil. Doar Dani nu pare atins de nebunia tuturor. El e cel care, atras de frumusețea unui fluier, s-a făcut întâmplător frate de cruce cu unul de-al lor. El e cel care va refuza fie și un război închipuit, fie și o aventură. El, cel mai mic din gașcă, încercând să-i trezească pe ceilalți la realitate (Ești nebun! Toți sunteți nebuni!).
În lumea copiilor, un timp încă există posibilitatea de a rămâne uniți. Imuni. În picioare. Unul lângă celălalt. Chiar dacă nu toți. Fiindcă și printre ei există dezertori. Chiar dacă ai un genunchi julit și hainele numai găuri. Apoi văru-meu a dat din mână a nepăsare, a venit către mine, s-a așezat alături și m-a cuprins pe după umeri. N-a zis să-l iert ori altceva de genul acesta, n-a zis că-i pare rău, de fapt, n-a zis absolut nimic. Doar m-a cuprins așa pe după umeri, iar eu am strâns din dinți de credeam c-o să-mi crape câțiva dintre ei. Însă a trebuit să fac asta, căci altfel aș fi plâns și-aș fi stricat totul. E doar un intermezzo. Între la început aparent nevinovata încercare de a pune sub semnul îndoielii o realitate și transformarea ei în opusul a ceea ce s-a petrecut și intransigența care se manifestă prin violență, amenințare, demonizare a celor din deal. Între cuvinte, narațiunea ce manipulează și nedreptate, apoi dezlănțuirea violenței. Un intermezzo până la gestul din final al unor săteni scoși din minți. Cuprinși de ură și de răzbunare. Împotriva celui nevinovat. A celui slab. A celui contra căruia se revarsă toate spaimele și toate neputințele lor. Orbirea lor întreagă.
Pățisem cam la fel și cu rechinii, cărora le spusesem o vreme urechini, pentru că-n mintea mea numele acela părea să vină cumva de la ureche. […] pe unde înoată urechinii, cumva și pe la noi prin râu? Că doar știe orice prost, prin mări și oceane înoată numai rechini, pe când urechinii ăștia pot fi peste tot. Iar dacă-înoată și pe la noi prin râu, atunci măcar să știm exact unde, ca să pună Consiliul Popular niște panouri dintr-alea cu „Atenție, aici sunt urechini!”, căci par ai dracului de periculoși și e bine să ne ferim de ei.
Finalul nu poate să nu amintească de Valul (2008), în regia lui Dennis Ganzel, filmul care îl are în prim-plan pe profesorul Rainer Wegner și „experimentul” lui ce ar fi trebuit să demonstreze că nicio formă de autocrație nu mai e posibilă în Germania de după Al Doilea Război Mondial. Acolo este vorba despre niște tineri. Aici, despre o întreagă comunitate. După evenimentele din noaptea dinaintea plecării lui Dani cu părinții la mare, părintele Augustin e un alt om. Arăta sfrijit ca vai de el și-aproape la fel de speriat ca mine. Cât despre băiat, el alege să rămână cu speranța că unul dintre trupurile acoperite de cearșafuri și aduse în curtea bisericii nu e al fratelui său de cruce. Nu e al puștiului al cărui nume nici măcar nu-l știe, cu care s-a întâlnit de câteva ori și a schimbat doar câteva vorbe, dar care l-a făcut să înțeleagă mai mult despre lume decât toți prietenii lui.
Da, se poate spune că spargerea găștii e o formă de pășire într-o altă vârstă. De maturizare. Dar adevărul este că niciunul dintre cei ce au trăit acele câteva săptămâni dintre o întâmplare tragică și o tragedie voită, pusă la cale conștient nu va mai fi același. Fără ca asta să însemne că tragedia nu e repetabilă. Nu poți să nu te gândești la pelicula lui Thomas Vinterberg, Vânătoarea (2012) și la felul în care, într-un orășel de provincie, un bărbat ajunge să fie ostracizat și un adevăr să se transforme într-o poveste cu consecințe la fel de grave. Pentru că întotdeauna va exista o poveste care să justifice. Pentru care nu e nevoie de dovezi. Fanatismul e, uneori, la o poveste distanță de noi.
Când s-a oprit, mi-am dat seama că știam acum de ce am plâns în seara aia de Paște în grădină. Nu atât povestea mă făcuse să bocesc, că într-o măsură o știam deja, cât modul în care o zicea Doru Diliul, cu exact același ton cu care spunea cum îl băteau ăia cu funii la cămin și cum îl legau de calorifer, dar chestia aia nu era chiar nesuferită iarna, că din când în când caloriferele mai dădeau căldură. Adică, zicea așa, că na, ce să-i faci?, asta este, se-ntâmplă lucruri în viața asta, nu-i mare scofală. Și felul acesta al lui de a pune problema îmi apăsa cumva pieptul […].
Pe unde înoată urechinii e un roman despre fanatism. Dar nu doar atât. Sunt multe straturi și multe realități în el. Din câteva detalii se conturează povești de viață (ca cea a lui Doru Diliul, băiatul fugit de la Casa de copii, cu mâna lui ridicată ca un semn de pace îndreptat către viață, în fapt, consecința atrocităților la care a fost supus – „nebunul” care nu vrea să abdice de la ceea ce știe și a văzut, cu mintea mai întreagă decât a tuturor celorlalți și care trebuie să dispară pentru a nu periclita noua realitate construită cu atenție de părintele Boga și de cei doi milițieni sau cea a lui Moșneguțul, și el alungat, căci vine din deal, ca cea a tatălui lui Dinu Avrămescu, turnătorul bunicului), se surprind chipuri și adevăruri amare. Abia întrevăzute de privirea lui Dani, dar nu mai puțin palpabile.
Între inocență și expulzarea din ea, între normalitate și instaurarea urii ca nouă „normalitate”, între exercitarea puterii și consecințele nebuniei se află liniile de forță ale romanului lui Lucian Dan Teodorovici. O poveste cu și despre oameni. Urechinizați pentru un timp. Deveniți neoameni. Vulnerabili la manipulare. La rău. Și despre un copil care plânge pentru că simte că lumea nu e așa cum o credea. Care plânge pentru suferința ce l-a atins pe altul, pentru felul în care nedreptatea e acceptată ca fiind un dat. Contra căruia nu poți să-ți pui zăbrele la suflet.
Lucian Dan Teodorovici, la o Întâlnire Alecart din 2017, când lansam volumul Cel care cheamă câinii.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
