Gustul ce nu se uită: Pelinul negru de Ioana Nicolaie

Într-o lume schimbată iremediabil de acțiunile din trecut, ce îți rămâne de făcut decât să speri la o zi mai bună, la o zi de mâine în care să fii la fel ca toți ceilalți care nu au simțit pe pielea lor urmările unei tragedii, care trăiesc într-un prezent rupt de tot ce a fost?

 

Prin romanul său – Pelinul negru – scriitoarea Ioana Nicolaie readuce în prim-plan un aspect marcant pentru o țară care s-a autoeducat să își uite trecutul și să se îndrepte orbește spre viitor nesigur. Stăpâni ai unei mentalități ucigătoare, ne plimbăm braț la braț cu indiferența, căutăm soluții pentru probleme care poate nu există, închidem ochii, ignorăm adevărații vinovați și suntem orbiți de frică, de neștiință, de aroganță. Cum am  evoluat? Cu ce suntem mai buni azi? Cernobîlul a distrus o parte din noi, o parte semnificativă, dar am învățat ceva din tragedie, din durere și chin? Se pare că nimic. Sau prea puțin, ceea ce e același lucru. Acum, ca și atunci, suntem prizonieri în nepăsare. Experiența ne-a schimbat, dar nu destul încât să avem puterea să ne ridicăm.

Romanul tratează o temă cu un puternic impact asupra noastră ca popor și anume explozia din 26 aprilie 1986 a celui de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl la 01:23 noaptea. Un joc al destinului ce a frânt iluzii, dorințe, emoții. O încercare ce a atârnat greu pe umerii unor oameni, în sufletul lor. O bombă cu ceas care nu a pierdut nicio secundă și care nu a ezitat să pună capăt unei lumi, urmându-și numărătoare inversă: 3…2…1… praf, chin, amărăciune… pelin. Astfel, Cernobîlul devine un tărâm al pelinului negru: „nimeni nu răspunde pentru marile catastrofe”, dar cine răspunde pentru victime?

Personajul principal Agustina, o fetiță ce a avut nenorocul să se nască într-o astfel de lume, resimte acut consecințele unei drame fără vinovați. Venită pe lume la câteva luni după tragedie, supraviețuiește miraculos unor complicații, deși nimeni nu-i oferea nicio șansă. Primii ani de viață trec anevoios, dar soarta îi surâde purtând-o pe un făgaș normal, ca mai apoi să o transforme într-un pion veritabil, într-o victimă. Astfel, într-o familie așezată, normală, ea este singura care pare să fie plămădită dintr-un alt aluat: ea este drugă. Mai exact, protagonista este elevă în clasa întâi trei ani la rând. Acum apar efectele Pelinului negru, iar Agustina, care nu se consideră decât o jucătoare execrabilă a vieții, va simți pentru multă vreme aroma pregnantă de pelin ce va deveni ușor-ușor parte din ea și va imprima un gust amar fiecărei trăirii și acțiuni plasate pe culmile suferinței.

Atunci când nu te poți deprinde cu literele, când nu le poți da formă, când ele nu îți definesc existența, ci dimpotrivă alcătuiesc o piedică spre regăsirea unui eu pierdut, ce cale ar trebui să urmezi? Încotro să te îndrepți când aripile ți-au fost tăiate chiar dinainte ca tu să înveți ce înseamnă zborul?

Talentul există, dăinuie în interiorul ființei, dar capacitatea de a extrage seva lipsește. Nu e vorba de încăpățânare. Agustina este incapabilă să învețe să citească, ajungând o neadaptată și o intrusă într-un spațiu care capătă, adeseori, proporții prea mari pentru ea. Cum să continui cu hotărâre atunci când spațiul protector, stâlpul făpturii tale devine un cuib de intrigi și suferințe greu de dus pe spinarea unei păsări cu aripi rupte?

Protagonista nu doar că simte o teamă constantă de eșec, ci la aceasta se adaugă și influența unui tată violent, permanent nemulțumit de acțiunile fraților și în special de cele ale mamei. Nesimțind durerea pe propria piele, dar imaginându-și-o din spatele ușilor închise ale dulapului ce începuse să fie leagănul copilăriei ei, Agustina este marcată de tabloul coșmaresc al unei realități mult prea crude. Lupul rău din poveste capătă chipul celui care ar fi trebuit să îi ofere căldură, înțelegere și în special iubire. Insultele din partea colegilor sunt diminuate de protecția fratelui său mai mic, Sever, ce își apără sora în orice circumstanță, înfruntând orice pedeapsă de dragul ei, dar ce se întâmplă acasă e mai dureros decât orice. Dintre toți frații, Sever este cel de care fata se simte cel mai atașată, între ei existând o legătură ce depășește orice înțelegere a celorlalți: E soră-mea! Și nu e proastă! strigă Sever cu fața schimonosită de ură. E chemarea sângelui pe care puțini o pot auzi în vacarmul ce îi înconjoară și care e pe punctul de a-i înghiți.

La îndemnul celei de-a treia învățătoare, Agustina începe cursurile unei școli speciale din Buzău, departe de casă, lipsindu-se de glasul mamei, dar simțindu-se pentru prima oară în viața sa tutuană. După ani de chin și de insulte, devine încrezătoare când ajunge în clasa a doua, acel prag la care doar visa când se află în locurile natale. Însă în spatele ușilor bine păzite se întâmplă lucruri mult mai cutremurătoare decât ar putea cuprinde mintea omenească. Agustina suferă acum schimbări bruște, transformându-se într-o elevă apreciată de toți ceilalți. Într-o școală a spiritelor aproape moarte, stoarse de bucurie, speranță sau noroc, ea se integrează perfect și ajunge să îndrăgească locul, fiind superioară celorlalți datorită capacităților ei intelectuale. Dragostea de care are fata nevoie vine acum din partea Marianei, profesoara care încearcă să-i salveze, să-i familiarizeze cu normalitatea, să-i instaureze în ea.

Groază, dor, ranchiună, frustrare, suferință… Toate acestea o însoțesc și aici, lovindu-se de ele la orice pas. Toate ajung să constituie o a doua piele de care ea nu se poate desprinde: Aștepți acolo, neclintită, oricum vine cineva cu batjocura, încă de la început n-a fost nici un loc la care să fii la adăpost.

O școală a ororilor devine locul de interacțiune unde fata învață cum să se detașeze de cei pe care îi iubea pentru a oferi o mică parte din căldura ei și altora. Nadia, suferind de probleme psihice, în căutarea unei mame căreia să îi jertfească întreaga sa ființă și care să fie dispusă să o accepte, dar și Crucișa, cu defectele sale de vedere, sunt singurele prietene ale Agustinei, în ciuda prejudecăților acestui loc: Uite că totuși suntem în stare de prietenie la școala specială, chiar și așa, nebune de legat. Dar liniștea nu este deplină sub amenințarea Diliei care, în cele din urmă, își găsește un final tragic adus de temerile interioare care o domină în ciuda aparențelor. Schimbarea Agustinei este evidentă și întâmplarea face ca ea să nu își mai dorească să plece departe de casă la finalul primul an școlar. Neînțeleasă, copila își găsește un prieten care nu ar putea să îi conteste nicicând părerile, Guițu, porcul familiei.

Toamna îi aduce acum în suflet o aromă și mai pătrunzătoare de pelin, revenind în spațiul din care ar vrea să evadeze. Finalul pune în lumină o Agustina înfricoșată, terifiată, când simte că ființa de care se atașase, Guițu, ar putea dispărea fără urmă din viața sa. Natura firească este contrazisă, iar protagonista luptă pentru viața acestuia asemeni unei fiare rănite: Durerea nu mă poate opri. Și astfel, imaginea de final îi surprinde pe amândoi pregătiți pentru un nou început.

Ioana Nicolaie conturează cu franchețe și delicatețe o realitate ce ne aparține multora, dacă avem răbdare să ne gândim la noi nu în litera, ci în spiritul a ceea ce ne propune autoarea. Nu, nu facem parte toți din același mediu în care trăiește Agustina, dar traume există în fiecare dintre noi. Pelinul negru a reprezentat pentru mine mai mult decât o simplă călătorie într-o realitate despre care știam prea puțin; este o carte a trăirilor, a magiei (lucru ușor de remarcat din primele rânduri), o carte a trecutului, dar și a prezentului, o carte a noastră, a tuturor celor care nu au aflat sau se îndoiesc încă de puterea Pelinului.

 

*Ioana-Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, secția Filologie, la Colegiul Național Iași.

**Articol preluat din Alecart 18

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.