un sentiment probează o realitate/ cam așa cum ceasul de aur te face/ mare baștan – sorin despoT
Dimineața zilei de sâmbătă a început cu poezii proaste.
Prima provocare lansată de Sorin Despot în cadrul atelierului de scriere creativă de la Festivalul Internațional „poezia e la bistrița” a fost să scriem o poezie proastă. Pe cât de dificil a părut, pe atât de ușor era. Trebuia doar să citesc o poezie obișnuită scrisă de mine. E drept, nu ar fi avut cuvinte „deranjante” (și asta era parte din „cerință”), cum ar fi „șaorma” sau „calculator” sau „mozol” sau „Facebook”, diminutive și neologisme, dar ar fi fost o poezie proastă. După ce ne-am delectat cu o grămadă de poezii „proaste”, fiecare lectură fiind urmată de ironia lui Despot („ce prost ai scris!”), am ales un vers „frumos”, percutant, cu care să intrăm în dialog prin alte versuri, de data asta ale noastre. Condiția era ca acestea să conțină o afirmație ilustrată prin cât mai multe imagini. Astfel, am învățat să renunțăm la instinctul de a explica poezia, înlocuind versurile seci cu imagini puternice.
Sinagoga răsuna de poeme ingenioase, amuzante, complexe din punct de vedere al sonorității și al imaginilor create. Am rămas profund impresionată de abilitatea adolescenților bistritzeni de a se apropia de poezie, de a crea și de a respira poezie, fapt ce mi-a dovedit că, într-adevăr, POEZIA E LA BISTRIȚA și noi am venit pentru a aduce la Iași o parte din ea. (Ioana Popa)
Ioana Nicolaie: Poezia e cea mai frumoasă dintre arte. Are în ea ceva eroic.
Pe harta fragmentată a inimii, acasă este universul unde nu există loc de incertitudine, de frică sau de insuficient. Acasă este epicentrul bucuriei pe care o păstrezi cu drag în amintire în momentele în care îți pierzi speranța în umanitate. Acasă devine de multe ori un sentiment provocat de fericirea de a aparține unei mulțimi de elemente miraculoase, înălțătoare. De ani de zile, Bistrița a devenit acasă al alecartienilor, locul spiritual în care râvnim să ne întoarcem în fiecare vară pentru a ne da întâlnire cu sinele nostru potopit de sentimente și cucerit de frumos. Dar în momentul în care acasă își capătă înțelesul propriu-zis, știi că povestea în care urmează să pătrunzi este cu atât mai intimă, mai sinceră și mai frumoasă. Ioana Nicolaie s-a întors astăzi acasă și ne-a primit în spațiul intim delimitat de granițele drumului spre soare-răsare, ale miezului inimii sau ale cerului din burtă. Când poeții invită un prozator, știi că acesta urmează să fie sincer, deci autentic și vulnerabil. Exact așa a fost Ioana Nicolaie. Delicatețea ei s-a împletit imediat cu ritmul suav al poeziei de la Bistrița și a învăluit a treia dimineață din cadrul festivalului în frecvențe de frumusețe, de melancolie, de povești (din și despre viață). În curtea Muzeului Județean, întâlnirea moderată de Nicoleta Munteanu a servit drept pretext al validării unui spațiu intim al familiei, al traumelor comunismului sau al suferinței acute cauzate de obligația de a retrăi dureri trecute. Ioana Nicolaie ne invită în universul literaturii sale invocând povestea orientală a fetei foarte frumoase care trece cărarea strâmtă cu ajutorul maestrului ce o așază cu grijă la capătul drumului de unde poate pleca singură mai departe. Discipolul care-l urmează pe maestru vede în gestul acestuia ceva necuvenit. De ce a atins fata așa de frumoasă? De ce și-a permis să interacționeze cu ea și să o ajute? Ceea ce face maestrul este, de fapt, să-i atragă tânărului atenția că adevărata greșeală e săvârșită chiar de el, întrucât în gândurile sale nu-i permite acesteia să plece, ținându-se strâns de ea ca de o amintire ce nu trebuie uitată. Dacă fata frumoasă este biografia, viața, ceea ce ni se dă de bun, atunci Ioana Nicolaie ne spune că preferă să se identifice cu discipolul ce nu o poate lăsa pe tânără să plece, nu o poate uita și nu-i poate accepta trecerea ireversibilă. Iar soluția pe care o găsește Ioana Nicolaie este una cu atât mai relevantă. Fata frumoasă a vieții este salvată mereu în amintire prin literatură. Această formă de intensitate sentimentală oferă un diagnostic și un tratament tuturor afecțiunilor unei inimi ce a tremurat în fața dictaturii, a pierderii mamei sau a fratelui, a emoției maternității și a îndepărtării de miezul ființei. Ioana Nicolaie reușește să recupereze și să salveze prin poveste, consemnând mereu trecutul celorlalți, dar și trecutul colectiv ce vine la pachet cu suita de suferințe care nu trebuie uitate. Proza ei este o mărturie a „verosimilului, a eroismului de zi cu zi și a dragostei infinite pentru cei ce dau măsura ființei noastre”, iar acest fapt a fost confirmat de decernarea Premiului pentru Literatură al orașului Bistrița. După o laudatio de excepție adusă de Ioana Bot, sunt sigură ca nu a mai existat niciun fel de îndoială despre locul pe care Ioana Nicolaie îl are în „arhitectura” bibliotecilor noastre. Atât prin poezie, cât și prin proză, Ioana Nicolaie educă și antrenează, definește și completează, salvează și vindecă. Ioana Nicolaie scrie o literatură a reflectărilor sociale pe care le îmbină cu propria critică, propria poveste și propria documentare. Nu există niciun detaliu semnificativ în fresca socială a comunismului care să-i scape Ioanei Nicolaie, motiv pentru care față de proza ei îți este foarte greu să rămâi indiferent. Pentru că Ioana Nicolaie este, așa cum o numește Ioana Bot, o scriitoare completă. (Maria Roșca)
În ce măsură ne putem îmblânzi amintirile?
Din întâlnirea cu Ioana Nicolaie am aflat că amintirile pot fi îmblânzite doar de datoria morală de a le împărtăși cu ceilalți, de a depune o mărturie a lumilor de care a aparținut, transformându-și viața, fata frumoasă, în universuri literare puternice, uneori incomode. Treptat, discuția a ajuns și la Drumul spre Soare Răsare, romanul lui Radu Maxim Niculai, al unui bărbat lovit de întâmplările vieții în România înainte și după Revoluție, care a intrat într-un tunel din care nu a mai putut ieși – o altă carte care s-a cerut scrisă, o altă datorie față de o viață și niște adevăruri istorice necesar de spus. Întrebată despre momentul în care viața acestuia s-a fracturat și despre iubire, Ioana Nicolaie a spus că suferința personajului ei nu a venit din apartamentul mizer în care locuia, din economiile pierdute la Caritas, ci din dragostea neîmplinită pentru Helga, tânăra săsoaică vândută de statul român (ca atâtea alte familii de sași Republicii Federale Germania), bani plătiți pentru libertate. Fiindcă sunt oameni, asemenea lui Radu Maxim Niculai, care poartă mereu în suflet cicatricea unei iubiri pierdute – o dragoste neîmplinită se cristalizează în sufletul nostru și ni se agață de destinul ca o căpușă. Rămâne la latitudinea noastră dacă reușim să conviețuim cu ea, să o îmblânzim astfel încât să nu fie o piedică sau dacă o lăsăm să ne distrugă, așa cum Radu a purtat „fata frumoasă” în gând până la moarte. (Ioana Popa)
Mircea Ardeleanu și Irina Rădulescu (I)
Dacă muzica nu ar fi o altfel de poezie, atunci nu am mai asculta muzică. Și nu, nu mă refer la versuri, ci la instrumentele ce dau concretețe la tot ceea ce înseamnă poezia – ritm, sonoritate, imagine, profunzime.
Pentru a face o scurtă (dar eficientă) încălzire premergătoare ultimei seri de lecturi din cadrul festivalului Poezia e la Bistrița, Mircea Ardeleanu și Irina Rădulescu ne-au făcut să intrăm într-o altfel de poveste. Un spectacol total, viu, acaparant, în care au prezentat percuția în rol de… poezie.
Mereu am avut o fascinație față de sunetele-ecou produse de marimbă, un instrument care se remarcă prin sunete scurte, ritmice (ceea ce o încadrează la categoria instrumentelor de percuție), dar, odată îmbinate cu măiestrie, melodioase în ciuda disonanței pe care o creează notele singulare ale marimbei, ceea ce mă determină să o asociez cu poezia – imagini singulare, strălucind de o aparentă simplitate, care transmit emoții dificil de numit, complexe, pe care cu toții le-am trăit, dar nu am știut să le transformăm în perle. (Ioana Popa)
Đorđe Ivković: dragostea este un aparat de espresso / dar eu nici nu beau espresso
Poezia este despre a aduce vocile împreună. Când te afli pe teritoriul poeziei, granițele geografice sunt coborâte și simți că frontiera nu este nimic altceva decât limba poetului, un instrument stilistic ce duce mai departe ideea și gândul. Đorđe Ivković își dedică poezia citită pe scena Palatului Culturii protestelor din Serbia și o ridică împotriva actelor de violență și a arestărilor abuzive care minimalizează vocile oamenilor, motiv pentru care poetul ne invită să intrăm în spațiul său poetic ca într-o țară universală unde să putem amplifica durerea nerostită a vecinilor noștri geografici. Acest lucru s-a dovedit a fi mai simplu decât ne-am fi așteptat, pentru că poezia lui Đorđe Ivković are în ea un adevăr universal, specific oricărei inimi ce-și poate găsi cu ușurință casa oriunde s-ar afla. 28-ul din versurile poetului sârb – care are oprire în grădina botanică – devine autobuzul nostru ieșean, Mariupolul și Constantinopolul devin centre de conflict istoric ce se revarsă asupra prezentului în orice punct al lumii, părculețul de pe strada doctorului Velimirovici se rezumă la orice spațiu al întoarcerii și al începuturilor, iar bulevardele se metamorfozează în paranteze spațiale menite să ofere odihnă sufletului. Mai mult decât atât, carnavalul de imagini ce ia naștere în poezia lui Đorđe Ivković construiește o metropolă a ritmurilor vieții sârbe, o viață aruncată în mijlocul insulei Brač unde un călugăr călărește o girafă atât de înaltă, încât i-a fost tăiat gâtul de multe ori: acelei girafe i-au tăiat capul, mai precis / i-au tăiat capul de atâtea ori / și în atâtea locuri / pentru că a avut gâtul atât de lung, iar oamenii primesc o răsplată dacă scriu despre animale, război sau dragoste. Astfel, poezia lui Đorđe Ivković devine un album de fotografii polaroid, un album visceral care se construiește pe coloana vertebrală a unei melancolii colective nevindecate. (Maria Roșca)
Dani Blanariu: gânduri străine/mintea impulsivă/ascunde melancolia/cutia toracică efemeră/inima solitară/modelez oase rămase/prind de gleznă realitatea/imit gesturi/aștept dimineața
Poemele lui Dani Blanariu par să provină dintr-un spațiu deosebit de intim, care încearcă să măsoare cât de multă emoție poate să fie concentrată în cât mai puține cuvinte. Cu toate acestea, dimensiunea sintetică a poeziilor sale se disipează odată cu o privire mai atentă în povestea pe care o creează nu numai opera luată în sine, ci și ansamblul mai multor poeme care, în succesiune, se omogenizează unul în celălalt precum celule individuale ale unui întreg țesut multi-facial. Din perspectiva unei priviri de ansamblu, poetul pretinde un fel de comparație a universului personal, izolat, cu atmosfera monotonă, unidimensională a lumii sociale, a interacțiunii care pare să aplatizeze omul, să îl reducă la o înșiruire inevitabilă de comportamente, un flux cotidian ce nu trebuie să fie niciodată confundat cu nevoile înfrânate, inconștiente. Am avut ocazia de a purta o conversație foarte plăcută cu Dani Blanariu în urma căreia aș îndrăzni să presupun că această punere în oglindă (deliberată sau nu) reflectă mai degrabă o tandră și nesurprinzătoare dezamăgire decât o critică la adresa societății – cu toate că temele sociale ale poeziei sale, venite aproape accidental, sunt nelipsite. Repetitivitatea contemporană pare să fie una dintre temele favorite ale noului val, tratând atât variațiunile sale din spațiul personal, cât și cele din spațiul colectiv; însă acum ne confruntăm cu versuri care își doresc să ajungă la un altfel de fundament. Îmbină realitățile specifice erei noastre cu lucrurile atemporale societății și umanului, ce și-au pus amprenta asupra modului în care funcționăm și creăm comunități. Poetul, pasionat de filosofie, percepe spațiul literar drept un spațiu gri, după spusele sale – „non-moral”, unde critica încă își are locul, unde corectitudinea sau incorectitudinea pot rămâne abstracte sau pot să fie definite fără nevoia de a le încadra mai apoi în „bine” sau în „rău”. Versurile sale îmbină cotidianul vizual cu elementul abstract, specific cuvântului, diferențiind-o astfel de poezia cu care ne-am întâlnit până acum prin prioritizarea teoriei în fața imaginii, atunci când vine vorba de concertat, procesat și transmis emoție.
s-au privit în ochi &/descoperit empatia/s-au unit/în societăți/urmașii lor ajung pe marte/îmbrățisările necunoscute
În poezie găsim aproape întotdeauna senzația unei existențe dospind în spatele versurilor, componenta aceea emoțională, chiar energetică ce dă naștere nevoii de a scrie poezie. Esența difuză din jurul nostru ce împinge artiștii la provocarea de a îi oferi o formă – lucrul pe care încercăm să îl îmblânzim, să îl captăm să îl redăm în limbaj. Discutând cu Dani Blanariu, am aflat că perspectiva lui asupra poeziei și lucrul pe care încearcă să îl capteze în scris este tensiunea.
cactusul din cap moare/și când este udat/crește fără voia ta/cobori dealul/plantezi o întreagă grădină/de care nu te vei ocupa
Un fel de tensiune pe cât de electrică, pe atât de ontologică ce are nevoie să fie înmagazinată într-un spațiu cât mai mic pentru a lovi cu o forță cât mai mare. Precum zeci de litri de apă înghesuiți într-un butoi micuț, versurile stau să „explodeze”, acumulând un plus de intensitate emoțională care nu este, totuși, eliberată din cuvinte. Ea rămâne întotdeauna acolo – o forță care pune presiune pe capacul butoiului. La fel ca forța lăuntrică punând presiune din interior asupra ființei unui poet ce, după propria mărturie, caută în poezie o profundă implicare emoțională. (Luiza Sfîcă)
Abel A. Murcia Soriano: reușesc să descifrez mâzgăliturile/de pe zidurile ungherului/ec culori au numele lucrurilor/ce gust are tăcerea nopților/cum sună atingerea absenței/ce miros are distanța în timpul zilei/ce simte pielea noastră când nu este atinsă
Abel A. Murcia Soriano închide suita de poeme spaniole care au prins viață aici, pe scena de la Bistrița, prin ultimul „recital” în spaniolă de la ediția de anul acesta. Dacă mi se permite adăugarea unei note încă și mai personale decât cele din articolele anterioare, țin să pun în valoare impactul pe care l-am resimțit la contactul cu poezia spaniolă și diferențele pe care le-am sesizat între aceasta și poemele contemporane din spațiul românesc. Cred că lirica spaniolă cu care ne-am întâlnit anul acesta tratează trăirile cotidiene în așa fel încât atenția să cadă asupra laturii ontologice, profund sufletești a lucrurilor cu care ne confruntăm, camuflată drept o succesiune de tablouri croite prin imagini percutante, familiare. Simt că poezia română (dar și cea maghiară, cea sârbă, cea croată – cea din Europa de Sud-Est) e impregnată de o anumită revoltă, neliniște, melancolie tulbure sau amăreală, în timp ce versurile spaniole au creat o conexiune cu lumina care s-ar putea afla dincolo de pelicula noastră de tristețe existențială. Este îmbibată de o privire curioasă și are un mai puternic impuls de a reprezenta omul prin ceea ce îl înconjoară decât prin ceea ce este.
deja ziua e mai lungă/universul e întunecat, negru,/și eu, tu, noi toți, bieți ostatici/ai luminii furate de orizont
Poezia lui Murcia-Soriano este un joc introspectiv de lumini și de nuanțe cromatice, folosit pentru a scoate în evidență atmosfera poemelor în care poetul pare să se deconecteze de la propria existență, să o depășească, să se afunde înapoi în ea și să găsească toate cauzele dincolo de aparențele ce o fac să se simtă ca un labirint amplificat de umbre sau de soare. Versurile nu se concentrează asupra imaginii de ansamblu a sentimentului, ci prind contur datorită microscopiei lumii redate și a detaliilor sale. Astfel, asumarea poeziei de acest tip devine pentru cititor asemănătoare contemplării unei fotografii care prinde viață numai prin surprinderea detaliilor și care, în lipsa lor, nu ar fi decât un cadru static, lipsit de ființă. În spirit similar, Murcia-Sorino creează poezie captând potențialitatea limbajului de a părea spontan, transformându-le în fotografii instantanee ale esenței: Orele astea/animale rătăcitoare/depate de apă. (Luiza Sfîcă)
Mircea Cărtărescu: aș vrea să uit / tot ce știu despre poezie și să scriu altfel
Ceea ce este bun în viață i se oferă omului de cele mai multe ori cu o porție atent măsurată – o linguriță incompletă de sentiment tranchilizant. Omului simplu nu-i este niciodată îngăduit să aibă esența sentimentului injectată direct în suflet printr-o doză completă, plină de intensitate. Iar fericirea se numără printre acele substanțe aproape interzise care se oferă cu o rație bine stabilită. În poemul „bătrân” (40 + ani) al lui Mircea Cărtărescu, O zi fericită din viața mea, fericirea ia forma unei funcții logaritmice ce crește lent, subtil și silențios înspre punctul de extremă al stării. Construind poemul în 12 etape ale procesului de atingere a congruenței cu fericirea, Mircea Cărtărescu reformează poezia sub forma unei enciclopedii atent studiate ce este menită să documenteze comportamentul uman în fața fărâmelor de sentiment. „Enciclopedia” debutează cu sentimentul curiozității și nevoia de cunoaștere care te fac să realizezi rapid că fericirea nu se reduce la eliberarea simțită în momentul în care ciocanul nu-ți zdrobește degetele, ci la buchetul de frumusețe atent cules de-a lungul unei zile ca oricare alta. Astfel, funcția fericirii pornește din punctul 0 al graficului, punct ce unește toate drumurile vieții, ascunzând bălțile cu pojghiță de ulei, șosele în lucru, electricienii, femeile cu pardesiu și eșarfe sau cerul de culoarea șofranului umed. Urcând în grafic, funcția crește deasupra axei abscisei și intersectează fericirea în punctele parcului ghica-tei unde copacii se pictau în roșu-închis, în punctele stațiilor autobuzelor galbene sau în punctele centrelor de pâine. Până aici, corpul deja începe să se obișnuiască cu altitudinea graficului fericirii și își dă voie să simtă bucuria chiar și în frig: totul te făcea, dacă nu fericit / căci era totuși frig / cel puțin dispus să ierți multe lumi în care trăiai / și să-i mai dai vreun secol de viață. Intersecția cu lumea exterioară este inevitabilă. O variabilă precum krishnamurti te obligă să-ți pui întrebări cu privire la umanitate și la degenerarea acesteia. Dar asta este doar o altă etapă din procesul de adunare a fericirii. Ea continuă cu nevoia de uitare, nevoia de reformă, nevoia de distrugere, nevoia de a-i implementa ființei umane noi funcții ce ar conduce la simulări menite să fabrice scântei de emoție: pot în schimb face ca ființa umană / să meargă în două labe / să fie de două sexe / (…) să nu știe să fie fericit / iar dacă e fericit / să nu știe la ce e bună fericirea. Fericirea nu este însă despre reformă și schimbare radicală. Fericirea este despre poezia întâlnită pe drumul nostru zilnic. Fericirea este norul albastru ce plutește peste uzinile cu geamuri zăbrălite, tutungeria de la colțul străzii sau camioanele și mașinile ce trec pe șosea. Ceea ce reușește Mircea Cărtărescu să demonstreze, în final, este că fericirea nu este nimic altceva decât poezie. (Maria Roșca)
Maria Ivanov: pentru că / aici chiar nu ai pe cine / te baza
Poezia Mariei Ivanov se sprijină pe sentimentul instabil de frică și de nesiguranță, ascunzând în versurile sale o continuă stare de alertă ce te scutură și-ți deschide ochii înspre ororile care au loc atât de aproape de tine. În poezia Mariei Ivanov durerea își găsește definiția în imaginile inimilor sfâșiate și a celor în proces de dezlipire. În momentul crunt în care sufletul tremură de unul singur și încearcă să se încălzească de la fâșiile subțiri de speranță, poezia pare să fie singura pe care te poți baza. Nu pe vocile incomplete ce șoptesc declarații de dragoste, nu pe poveștile născute de imaginația speriată și nu pe fotografia tatălui ce-și părăsește copilul și soția pentru a pleca din Ucraina. Atunci când umanul din tine este amenințat, inima ta nu-și poate pune baza în nicio formă a palpabilului, ci doar în metafizicul poeziei. Așa se nasc versurile Mariei Ivanov care se înarmează cu picturile Alexandrei, cactuși, ursuleți de pluș și tablouri și încearcă să-și păstreze integritatea în fața catastrofelor. Ascultând poezia Mariei Ivanov, cazi pradă durerii și devii victima șoaptelor de speranță ce îți promit că te poți încrede în bărbatul de la cafea, în prietenul pictor sau în deșertăciunea pozitivității. Cu toate acestea, deznodământul vieții ia mereu forma unei gropi foarte adânci care înghite orice formă de speranță și lasă în urmă un trup speriat, tăcut, ce nu se poate încrede în nimeni. Asta este poezia Mariei Ivanov, un tratat al umanității ce se pierde pe sine pe zi ce trece, un tratat al fricilor fundamentale și al războaielor trăite în fiecare locuiță. (Maria Roșca)
Noémi László: să rămână în adânc e sfârșitul,/ să răzbată la suprafață, te ia cu draci
Unde pleci când nu știi de unde ai plecat? Până și o pasăre migratoare are o „acasă”.
Zborul către Shanghai, ore sufocante ale unei păsări migratoare care, odată ajunsă acolo, observă că țara în care s-a născut e neînsemnată și că, fie unguroaică, fie româncă, tot din Europa vine. Ipostaza de străin e mai ușor de digerat când știi că acasă nu ești un străin, când știi că numele tău nu contrazice limba pe care o vorbești, orașul în care locuiești.
Poezia lui Noémi László ne invită în sufletul unei persoane care trăiește conflictul Est-European prin excluderea din ambele lumi din care face parte. Versurile sale vorbesc despre escapade și terțe părți ce distrag de la adevărata întrebare: Eu cine sunt?
trăiești în limba ta,/ te denumești potrivit limbii tale,/ cauți cuvinte într-o limbă străină/ pentru a-ți exprima dubla înstrăinare
Londra, un spațiu atât de străin unui locuitor al Peninsulei Balcanice, dar atât de comod, căci limba sa le împacă pe toate, iar pentru cei veniți din capătul de lume despre care vorbește Noémi László reprezintă o a treia identitate. Când ești un străin la tine acasă, acasă poate fi doar un loc plin de străini. (Ioana Popa)
Livia Ștefan: am scris constituții, am instaurat drepturi: dreptul de a fi văzuți de mine, dreptul de a fi atinși de mine. dreptul de a nu avea dreptul la drepturile lor
Pe măsură ce lectura din poezia Liviei Ștefan se apropia de încheiere, ne pregăteam și noi, la rândul nostru, să spunem că poezia a fost la Bistrița. Versurile Liviei Ștefan au marcat un sfârșit cutremurător al recitalurilor de poezie din cadrul festivalului. O poezie de o putere colosală, care vrea să elibereze angoasa, să arunce în obrazul ipocriziei chiar ipocrizia, rolurile, bătăliile impuse, adevărurile stânjenitoare. O forță de trezire la realitate. O forță care corodează normalul, dirijată de o dorință arzătoare de a lua în mâini tot ce este mai tulbure în lume, de a-l blama și distruge. Cuvintele deschid noi zgârieturi în scoarța acestei lumi murdare. „Personajele principale” ale poemelor Liviei Ștefan se află în fiecare dintre noi. Contrar unei societăți a cărei temelie rămâne, biblic, iubirea, în poezie se expun lumi unde omul devine un recipient pentru ură, omul redus la un gest de revoltă. O întreagă societate de marginali, de respinși, reunindu-se în versurile puternice, ce strigă pentru a eradica orice urmă falsă a fericirii sau a senzației de bine care ar putea pluti, înșelător, în aer. Poezia devine inconfortabilă (însă rămâne foarte asumată) deoarece selectează fragmente ale unui rău insidios și le expune ca într-o oglindă. Prin poeziile Liviei Ștefan, Bistrița ne-a pus față în față cu noi înșine și ne-a lăsat, în final, cu cel mai valoros dar: cel al introspecției.
Mulțumim, Poezia e la Bistrița! (Luiza Sfîcă)
Mircea Ardeleanu și Irina Rădulescu (II)
Finalul celei de-a treia zile de festival a constat în revenirea pe scenă a ritmului percuției.
Cei doi artiști au intrat în dialog, creând muzică din atingerea a diverselor obiecte (castroane, tobe în miniatură, bucăți de lemn sau de piatră) cu bețe de metal. Cele două colaje de sunete păreau total diferite, dar creau un limbaj lichid, o altfel de poezie.
La un moment dat, am intrat și noi, spectatorii, în dialogul ritmat al sunetelor, acompaniindu-l pe Mircea Ardeleanu ca o orchestră ce valorifică soprana. Așa s-a încheiat ziua de sâmbătă a festivalului, printr-un joc muzical la care au luat parte chiar și cei mai lipsiți de talent muzical îndrăgostiți de poezie, printr-o feerie sonoră, un spectacol electrizant, provocator, neobișnuit. (Ioana Popa)
*Maria Roșca, redactor-șef Alecart, Luiza Sfîcă și Ioana Popa sunt eleve la Colegiul Național Iași.
