Cu ce rămâne profesorul după olimpiadă? Dar elevul?

Fapt: 17 martie, afișarea rezultatelor Olimpiadei județene de limba română. Ioana Tătărușanu (clasa a X-a): 49,5 puncte.

Fapt: 19 martie, afișarea notelor la contestație. Ioana Tătărușanu: 100 de puncte.

Precizare 1: regulamentul nu permite (firesc) contestarea punctajelor altor concurenți, dar nici recorectarea tuturor tezelor care au un anumit punctaj (să spunem, cele cu peste 100 de puncte în condițiile acestei diferențe uriașe de perspectivă între corectori) într-un alt județ sau de către un grup de profesori universitari (Iașul are șansa de a fi un centru universitar de elită). Scopul unui astfel de demers? Nu restabilirea ierarhiei care propulsează doar elevul cu punctajul cel mai mare la faza națională a Olimpiadei de limba română. Elevul de pe prima poziție nu are nicio vină pentru modul în care au fost corectate fie și numai o parte dintre tezele la clasa a X-a. Și atunci? Atunci, singurul lucru care contează: recuperarea demnității profesorului în ochii elevului. Nu în ochii elevei Ioana Tătărușanu, ci ai Elevului împătimit de literatură, care crede încă (naiv, se pare) în șansa lui. Pentru a asigura obiectivitatea, corectitudinea și transparența actului evaluării, în condițiile în care, în urma faptului prezentat, orice elev poate rămâne cu semne de întrebare legate de maniera în care i-a fost punctată teza.

Precizare 2: nu a fost vorba despre o eroare (transcriere greșită de pe borderou, neatenție la afișarea rezultatului inițial). Realitatea: doi profesori evaluatori (teoretic, cf. regulamentului), cu experiență didactică (cf. aceluiași regulament), girați de rezultatele anterioare și de alegerea inspectorului de specialitate, aplică o grilă diferită de cea a profesorilor de la contestații. Excludem subiectivitatea inerentă aprecierii unei teze de literatură, pentru că orice subiectivitate este justificabilă în limita unei diferențe de 10 puncte (cf. aceluiași regulament).

Fapt: inflamarea unor colegi profesori în urma postării pe pagina Alecart a următoarei observații: „Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, și experiența Olimpiadei de limba română de anul acesta: punctajul înainte și după contestație, de la 49,50 la 100 de puncte.
Tinerețea iartă orice, mai puțin impostura. Neglijență? Rea-voință? Incompetență? Când profesorul se transformă în simplu funcționar/ mercenar, e de preferat să te plimbi singur prin literatură. Adio, olimpiadă!”.

Precizare: Orice profesor (nu doar cel de literatură) știe că o afirmație trebuie înțeleasă și interpretată în context, nu în afara lui. Nu e necesară niciun fel de analiză stilistică sau de altă natură pentru a avea convingerea că termenii „funcționar” și „mercenar” vizau strict profesorii care și-au pus semnătura pe teza Ioanei Tătărușanu.

Inflamarea și frontul comun împotriva acestei opinii (opinie pe care coordonatorii Alecart și-o asumă) naște însă niște semne de întrebare: De ce s-ar simți cineva vizat în condițiile în care are conștiința curată că a corectat onest tezele care i-au revenit? De ce între a recunoaște onest greșeala unui coleg și a continua să fii uimit de atitudinea unei adolescente și a profesorului de la clasă al acesteia (care așteaptă încă o explicație oficială și scuzele profesorilor care au corectat la prima mână) poziționarea este de partea celui dintâi? Cui i-e frică de o discuție deschisă despre olimpiadă? Cu ce rămâne elevul care a participat la olimpiadă în urma acestei experiențe, aflând cazul Ioanei Tătărușanu? Dar profesorul? Cine își asumă responsabilitatea pentru această situație, dacă se încearcă intimidarea oricărei atitudini de protest față de ceea ce s-a întâmplat?

Pentru profesori, cu dragoste:

Stimați profesori, chiar dacă ar fi vorba despre o situație singulară sau despre o nefericită eroare de apreciere, nu lăsați să se stingă pasiunea elevilor dumneavoastră pentru literatură, încrederea în frumusețe și în onestitate morală, luând partea celui care a greșit!

Când am decis să devin profesor, modelul meu au fost câțiva oameni pe care am avut șansa de a-i întâlni la catedră și care mi-au cultivat nu doar bucuria de a mă întâlni cu literatura, ci mi-au dăruit niște principii morale de la care, din admirație pentru ei, am decis să nu mă abat. M-au învățat că pot să greșesc, dar că e necesar să recunosc și să îmi îndrept greșeala; că pot fi subiectivă în aprecieri atâta timp cât subiectivitate nu înseamnă neglijență, rea-voință, dezinteres; că pot fi mereu mulți alții mai buni decât mine (și că asta-i include și pe elevii pe care am norocul să îi întâlnesc); că a fi profesor nu garantează nici superioritatea intelectuală, nici pe cea morală.

Pentru că am avut norocul de a întâlni acești oameni, pentru că încă mai cred că fără magiștri nu însemnăm nimic, pentru că încă mă pot bucura de uluirea și sclipirea din ochii unora dintre elevii mei atunci când se întâlnesc cu literatura, vă rog, stimați profesori, să credeți că gândul meu se îndreaptă către domniile voastre cu deferență și recunoștință. Ca profesori, nu reprezentăm rezultatul unui elev la olimpiadă, ci suma modelărilor și a amintirilor pe care cei care au fost sau nu la olimpiadă o au de la și despre noi după ce au absolvit și au ajuns, la rândul lor, oameni împliniți.

Dar din exact aceleași motive, nu voi renunța niciun moment la principiile pe care le asociez noțiunii de profesor. În cazul de față, rămân niște fapte obiective și multiple subiectivități. Rămâne, de asemenea, dezamăgirea unei adolescente care nu s-a jucat nici de-a literatura și nici de-a olimpiada. Rămân doi profesori care datorează o explicație acestui copil, chiar dacă asta nu se stipulează în niciun fel de regulament. Și, nu în ultimul rând, rămân  întrebările: alegeți să salvați un concept sau un om? Imaginea unei instituții sau „gândul” unui tânăr?

*Grafică de Ioniță Benea

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.