Periplu prin Iașul de altădată…

Multă cerneală a mai curs despre Iași, oraș al cărui nume pare să-i fi prevestit din fașă un destin croit pe măsura sa (dacă ar fi să dăm crezare celor ce au descoperit dincolo de numele târgului medieval înrudirea etimologică cu iazygii antici – „yash” însemnând „bună faimă”). Și astfel, ușor ușor, cerneala s-a transformat în cuvânt, vehicul al spiritului care i-a tot purtat amintirea, păstrând-o în pliurile răcoroase ale paginilor, fie ele îngălbenite de vreme și lectură, calde și proaspăt scoase de sub tipar sau, mai nou, de Internet. Dar până și cuvintele, ancore ale memoriei, au fost nevoite să lupte cu valurile învolburate ale uitării și istoriei, unele dintre ele răzbind la mal, altele eșuând pe câte un raft prăfuit dintr-o bibliobetcă sau dintr-o librărie. Totuși, din când în când, și parcă mai des în ultima vreme, se mai aventurează câte un pas nostalgic, câte un ochi curios, în căutarea acelor case de piatră și oameni de cerneală pe care o lectură sau o vorbă i-au invocat. Și atunci se trezește acest somnambul matusalemic, își scutură de pe umeri negura uitării și te invită parcă să-l întrebi, să-l descoperi, la început mai greu, căci nu se lasă ușor iscodit. Și la fiecare pas, el îți oferă o vorbă, bătrânul înțelept, iar glasul său molcom, tovarăș de drum, îți susură în ureche povești pe care râuri de cerneală le-au trecut în nemurire și pe care le-ai citit poate, în pauzele din scrisori, în albul dintre rânduri, în tușul din manuscrise.

Poveștile și le ascunde bine, în mantaua lui de cărămidă și praf, uneori atât de bine încât începi să te întrebi de câte ori ai trecut pe lângă ele și nu le-ai obervat, îngrămădite în cotloanele vreunei case pe care ai considerat-o neinteresantă. Ce-i drept, Iașul, acest oraș al lui „a fost odată”, este un loc pe care trebuie să-l privești cu toată puterea imaginației ca să-l vezi, și odată ce-l vezi poți trece de la a-l locui la a-l iubi. Și-așa începi, la pas, să-l citești, să-l asculți și să-l vezi, să discerni, clădire cu clădire, ultiță cu uliță, acele cărămizi şi acei pereţi ce zac ignoraţi, căci nimeni nu stă de vorba cu ei, să-i întrebe ce au văzut, și înveți să înțelegi că în locuri ce nu mai există dăinuie povești nemuritoare.

Aici, sub privirea lui solemnă de atâta viață și Istorie, s-au înfiripat și s-au curmat destine, s-au țesut povești cu parfum de liliac sau cu iz de tristețe, păstrate sau pierdute, fiecare după noroc, într-un cuvânt, o vorbă sau un gând. Și-așa a devenit Iașul, matcă a miriadelor de vieți ce s-au întrețesut într-o învolburare dulce-amară, personaj de poveste și povestea poveștilor, oraș-carte, oraș-panteon.

Dacă-l întrebi, îți va răspunde cu ton de oracol, și te va învăța nu să mergi, ci să te oprești, și să vezi dincolo de casele pe lângă care treci absent, oamenii care le-au locuit, deoarece acolo unde nu mai este omul a rămas casa care-i păstrează amintirea ascunsă bine, în așteptarea curioșilor care se aventurează din când în când în căutare de povești. Și din rătăciri plăcute ca acestea se nasc cele mai frumoase istorii, precum cea a vilei Mon Plaisir, zisă și Castelul cu Donjon, sub identitatea sa oficială de Casa Memorială Mihail Sadoveanu. Așadar putem începe a suprapune deja peste Copoul de astăzi, imaginea dealului împădurit de la 1800, rezervor cu oxigen al Iașului, Copoul lui Mitican pe care parcă-l și vezi, scos dintr-un roman și coborât în imaginația noastă, gata să fie povestit, cântat, pictat, cu bătăile lui cu flori, cu viile și cursele de cai, cu Jockey Club-ul de mai târziu, proiect al lui Asachi, în care pasionații de echitație se puteau bucura de măiestria culinară a cofetarului Richard Tuffli și de supeurile de la restaurantul lui Henry Launay. Iar dacă privim în zare, vedem cum, din orizontul văluros și verde al Copoului (pe atunci Podu Verde) împădurit, se ițesc acoperișurile de țiglă ale vreunei case boierești căreia cosmopolitismul burghez al locuitorilor i-a împrumutat numele de maison de repos.

Povestea noastră se țese astfel în pas de plimbare agale pe dealul Copoului, unde se întindeau odinioară păduri nesfârșite, loc de vânătoare cu copoi, înlocuite mai apoi de viile însorite ale Talienilor și Muntenilor, loc cu vălurimi umbroase de petrecere și promenadă. Acolo și-a cumpărat și aga Ilie Kogălniceanu teren împădurit, imagine a codrului de altădată, pe care, la 1842, Mihail fiul înalță casa pe care o știm astăzi.

Departe de oraș, în tihna Copoului, se ascunde așadar o vilă ciudată cu turn fantezist, din care, pe vreme bună, se putea vedea Ceahlăul, și care comunică, prin beciurile lui Kogălniceanu cu Conacul lui Adamachi, astăzi stațiune experimentală a Institutului de Agronomie. Faimoase sunt petrecerile cu jocuri de societate și artificii care aveau mai tot timpul loc și care au contribuit la farmecul vilei devenite punct de atracție, așadar nu-i de mirare că, atunci când Kogălniceanu o vinde, în 1867, își găsește imediat cumpărător. Și iată cum, din proprietar în proprietar, Castelul cu Donjon ajunge să-și lege destinul de cel al bancherului filantrop Jacob von Neuschotz, sub ocrotirea căruia construcția fantezistă a lui Kogălniceanu devine vila Mon Plaisir. Multe ar fi de spus și despre acest personaj nemuritor al basmului ieșean, născut la 1817, mai sus de Dorohoi, într-o familie săracă de evrei, ajuns la Iași, unde a locuit multă vreme în Palatul său din capătul fostei ulițe Golia, actualul Hotel Select. De numele său se leagă nenumărate acte de caritate în slujba culturii ieșene, și la vrerea sa se construiește la Iași templul Beth-Iacob, singurul lăcaș de rugăciune mozaic-reformat, amplasat, în urma refuzului edililor de a-l construi în altă parte, în curtea interioară a Palatului său. În ultima parte a vieții, Neuschotz se retrage în tihna verde a Copoului ce învăluie și vila lui Kogălniceanu, în care bancherul nostru filantrop îşi trăişte  ultimele clipe, urmând ca la moartea sa, în 1888, să treacă în grija Adelaidei von Neuschotz, soția acestuia.

Timpul se scurge, torcând neîncetat destine în care viața se împletește cu amintirea, iar Vila Mon Plaisir, văduvită de încă un stăpân, așteaptă noi locatari care să-i scrie povestea. Și-așa ajunge această casă de scriitori și mari oameni să-l aibă ca locatar pe nimeni altul decât George Enescu, care în vremea primului război modial își trăia aici, în taina Copoului și-n văzul multora, relația cu Maruca (Maria) Cantacuzino, care-i va deveni mai târizu soție. Pe-atunci timpul și Istoria încetaseră a mai curge molcom, revărsându-se în acest oraș, încă de la Unire vitregit, cu toată furia războiului. Așa s-a trezit Iașul din nou capitală, nefericit adăpost al exodului. Tot atunci, în primul an de zbucium al refugiului, Maria Cantacuzino închiriază vila al cărei aspect părea să oglindească toată nefericirea ce se pogorâse asupra orașului, în timp ce soțul său de atunci, Mihail Cantacuzino redevenea ministru de Justiție în guvernul lui I. C. Brătianu. Așa se face şi că amintirea a consemnat în cuvânt detaliile relației dintre Maruca și soțul său, care s-a stabilit undeva în Păcurari, în timp ce Casa cu Donjon de pe dealul împădurit a rămas martora unei alte povești de iubire cu parfum amar dintre Prințesă și Compozitor. Prezența lui Enescu în vila Kogălniceanu-Neuschotz a binecuvântat locul cu sublimele armonii ale compozițiilor proprii, însuflețind-o prin vizitele impromptue din care a luat naștere un salon muzical-literar cu oaspeți aleși , printre care istoria îi consemnează pe Cella Delavrancea, Florica Muzicescu, Matila Ghyka, Take Ionescu, şi mai ales Regina Maria şi familia sa regală.

Tot atunci, din mâinile dibace ale sorții s-a mai țesut un fir, iar Casa cu Donjon a ajuns să găzduiască povestea încă a unei vieți pe care a legat-o prin cuvânt și întru eternitate de-a sa. Căsuța tainică din ascunzișurile verzi ale Copoului a trecut sub ocrotirea unui alt stăpân ilustru, nemaichemându-se atunci nici Vila Mon Plaisir, nici Casa cu Donjon, ci Vila Sadoveanu, sau casa cu memorii, ale sale și ale tuturor celor dinaintea sa. Așa o știm noi astăzi, și ne-o putem imagina, în 1918, proaspăt cumpărată de frații Sadoveanu, Vasile inginer, şi Mihail, director încă din 1909 al frumosului Teatru Național ieșean. Primăvara anului 1919 îl vede pe Sadoveanu mutat definitiv în casa ce-i va moșteni și purta devotat numele, păstrându-i-l la loc de cinste în pâlcul tihnit de copaci dintr-o margine a Podului Verde, și tot atunci Iașul a putut vedea, printr-o mică firidă de timp curgător, trei mari nume trăindu-și timpul laolaltă, Sadoveanu, Enescu și Maria Cantacuzino. Au tot curs anii, până în `36, când scriitorul părăsește Copoul, pentru a prelua, în Capitală, direcția ziarelor Adevărul și Dimineața, lăsând în urmă o operă, un nume și-o casă, care-i păstrează încă amintirea serbărilor cu parfum de liliac. În anii ce s-au tors între mutare și plecare însă, casei Sadoveanu i-a fost dat, așa cum i-a prescris vreo Moiră, să fie plină de viață și cultură, iar pragul să-i fie trecut, atunci când seratele muzicale ale Compozitorului au fost înlocuite de serbările cu liliac ale Scriitorului, de nenumărații pași de du-te-vino ai întregii pleiade de scriitori ieșeni, printre care îi amintim pe Otilia Cazimir și George Topârceanu, pe Teodoreni și pe Ibrăileanu, care se bucurau, în curtea casei, de jocuri de șah, bridge sau taro. Iar casa tot muză a rămas, în felul său discret, dar primitor, căci în încăperea sa ocrotitoare concepe Mihail Sadoveanu o parte importantă a operei sale, el, la birou, ea privind cu ochi curioși cum se nasc din tușul peniței figurile Fraților Jderi.

Tot la pas se făurește istoria noastră din glasul molcom al orașului ce picură amintiri și-ncepe să susure basmul lui Ionel Teodoreanu și al Ștefanei Velisar, poveste cu halo solar ce se țese între două case din care au rămas doar cuvinte închinate copilăriei și un castan cu numele Teodorenilor.

Despre copilăria lui Ionel Hipolit aflăm din Iașul care nu mai este al lui Mitican și din cuvintele pe care al doilea născut al lui Osvald Teodoreanu și al Sofiei Muzicescu le închină uliței iubite și celor două case, poli ai unei copilării fericite. La numărul 7A din ulița Zlataust, la o aruncătură de băț de Beilic și de Curtea Domnească, se făurește acest loc de poveste pe care penița lui Hipolit îl trece în nemurire, locul unde a început a crește arborele familiei Teodoreanu, cu rădăcini două câte două, mai întâi bunicii – Alexandru T. Teodoreanu, consilier, primar, procuror și avocat, căsătorit din studenție cu Elencu, mamă a trei fii, dintre care Osvald Teodoreanu, tatăl lui Păstorel și al lui Ionel, căsătorit la rându-i cu talentata fiică a lui Gavriil Muzicescu, Sofia. Aici fac primii pași în copilărie cei trei fii ai familiei Teodoreanu, în umbra casei bunicilor, în parfum de turtă dulce și fericire, sub ochii albaștri ai bunicului, cu dulceața de caise a bunicii, în acordurile de pian ale mamei, în clipele fericite în care Osvald tatăl, „om de mare bunătate și gingășie sufletească”, sărbătorea procesele câștigate cu scofeturi de la băcănia lui Ermacov. N-a mai rămas nimic pentru ochiul care vrea să vadă: nici casele, nici felinarul, nici ulița, dar nu-i nimic, căci ele trăiesc nemuritor în Zlataustul copilăriei pe care Ionel Teodoreanu l-a păstrat ca pe acele case din bolurile de Crăciun, tăinuite de vitregiile vremii. Acolo regăsim ulița astfel: „E firavă și goală: numai pământ și pietre. Dau năvală celelalte ulițe și s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrepte departe, spre munți: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului și s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, a câtorva căsuțe liniștite, alături de căsuța bunicilor și de a noastră. Acolo a rămas.”.

Dar timpul, cu încăpățânarea sa de nestăvilit, merge mai departe, și alte două nume mari se întâlnesc, atunci când familia Teodoreanu se mută pe strada Kogălniceanu, într-o casă mai mare, fericită martoră a iubirii dintre Lily și Hipolit, încununată cu uniunea acestor două nume-simbol sub cel de Teodoreanu. Începuturile acestei povești nemuritoare le aflăm din cartea cu titlu grăitor, Ursitul, pe care soția cu nume de crin a lui Ionel Teodoreanu o publică sub pseudonimul Ștefana Velisar, și, apoi, în finele poemului pe care Lily îl închină ursitului, A fost odată Ionel…. De-aici aflăm și noi cum Lily, aflată în vizită la verișoarele sale, surorile Delavrancea, se lasă convinsă de Cella să petreacă ajunul în casă la Teodoreni, unde Hipolit îi fură privirea, și-așa începe dragostea a două suflete îngemănate, pe care moartea răvășitoare a lui Ionel în 1954 nu reușește s-o curme, căci penița Ștefanei Velisar va reimagina la nesfârșit acel Ajun cu parfum de gutui coapte în care cei doi și-au descoperit reciproc pasiunea de a scrie, „aceleași mirări, aceleași încântări, aceleași lucruri”. Între timp, proaspăta familie se mută iarăși, lăsând în urmă un castan care să-i amintească trecătorului grăbit de numele Teodoreanu.

Pe această hartă pe care numai destinul o știe, căci doar el a făurit-o, regăsim și două nume care au trecut pragul Vilei Sadoveanu și a căror poveste se croiește tot în jurul a două case pe care, de data aceasta, timpul le-a cruțat, pe care le vedem și astăzi, tupilate fiecare pe strada sa, două degetare pline de istorie. Așa aflăm povestea Otiliei Cazimir și-a lui George Topârceanu, ea în casa de pe strada care-i va păstra numele și care se-nrudea pe lungime cu strada Gheorghe Asachi, el pe Ralet, în pâlcul plin de pace și verdeață pe care strada îl forma alături de alte două, Kogălniceanu și Palade, într-o căsuță, reminiscență a vremurilor de vânătoare prin codrii înfrunziți ai Copoului, aflată în margine de pădure, de unde porneau boierii-vânători, și care-i servea pădurarului care se ocupa de vânat. Degetarul lui Topârceanu se-nvecinează mai jos cu vestigiul încă fermecător al micului Trianon ieșean, odinioară impozant palat încins de jur-împrejur cu un parc bogat, la al cărui farmec contribuia și sala de bal decorată cu oglinzi nesfârșite, și-n care a locuit, în vremi frumoase, Ioan Ralet, încredințându-și numele mai apoi străzii pe care îl găsim pe scriitorul nostru. Ardelean din naștere, moldovean din vrere, Topârceanu se lasă vrăjit de forfota seducătoare a vieții literare ieșene, stabilindu-se în târg deși avea familie în sud, iar numele său alăturându-se celor de la Viața Românească. Aici le este scris celor doi să se iubească, fiecare de la casa lui, separat și în afara oricărei uniuni, până la moartea lui Topârceanu în 1937. În urma scriitorului rămân o parte din manuscrise de care Otilia Cazimir se îngrijește, și brațe de flori cu care poeta, în funcție de anotimp, îi umple mormântul. Poveste cu parfum de liliac, ascunsă bine în cele două case pe care copiii par a le mai vizita încă, într-un ritual care amintește de zilele în care o poetă neconsolată primea doar copii în casa ei, pentru a le citi. Acolo a rămas Otilia Cazimir, cu toate încercările edililor de a demola casa în febra renovărilor, cu tot sprijinul ieșenilor, şi la locul lui a rămas şi degetarul îngemănat, la a cărui intrare te întâmpină bustul poetului de care s-a îngrijit și pe care l-a iubit.

Puțin mai încolo își trăia și ilustrul Caragiale decepția amoroasă pe urmele Leopoldinei Reinecke, dezmierdată Fridolina, într-un du-te-vino de-a lungul Copoului, între casa Reinecke din fundacul Veronica Micle și Casa Caudella de pe Nicolae Gane, unde găseai și casa Adelei Kogălniceanu.

Verișoară a inginerului-arhitect Iulius Reinecke, Leopoldina își împărțea timpul între casa acestuia și casa lui Eduard Caudella, a cărei fiică îi era prietenă bună, iar Caragiale, pe urmele de gheață ale frumoasei sale indiferente, nu rata nicio ocazie în vizitele sale la Iași de a trece pe la compozitor sau pe la arhitect, pentru a se confrunta cu aceeași privire rece a Fridolinei înamorată la rândul ei, dacă ar fi să ne luăm după spusele lui Mitican, de un maior. Tot de la Mitican aflăm că: „Mutat la Craiova, departe de Iași, spre a conduce gazeta junimistă ”Doljul”, îndrăgostitul suferea, distrus sufletește, scriind la toți amicii din Iași (P. Missir, N. Volenti, inginerul N. Gabrielescu, prietenul inginerului Reinecke), cu rugămintea disperării, să-l ajute și să intervină pentru el, căci altfel își face o seamă (”mă împușc”). Venit la Iași la finele lunii martie 1883, să-și stingă focul, pleca la București plângând „toată noaptea în vagon ca un mizerabil”, cum îi scria lui P. Missir (31 martie)”.

Aici am oprit și noi pentru moment pasul, întotdeauna cu gândul la poveștile ce vor urma, și-am revenit la o realitate resimțită nu ca o destrămare, ci ca un preambul. Iar el, bătrânul înțelept, s-a învelit iarăși în mantaua sa de cărămidă și praf, de parcă nu ar fi fost aici niciodată, ascuns sub straiele din ce în ce mai moderne ale unui oraș european, în așteptarea unui alt pas, a unei alte priviri curioase, care să-l scoată din letargia timpului și a uitării ce amenință să-l împietrească, în așteptarea acelor voci care să-l întrebe de sănătate și să asculte, cu răbdare, cum deapănă povești mai mici, mai mari, ale lui, ale noastre, ale tuturor.

 

*Ioana Lionte, colaboratoare Alecart, este doctorandă la Facultatea de Litere, Universitatea „Al.I.Cuza” Iași.

Foto: Robert Cucutianu

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.