Persona: Apocalipsa tăcerii, decăderea Cuvântului

Înțesat de adevăruri despre spațiul afectiv și din ce în ce mai psihotic în care viața noastră curge ca o frază lungă căreia îi pierzi sensul, creația cinematografică a lui Ingmar Bergman oferă, încă din primele minute, una dintre numeroasele căi de edificare a sensului global. Explicația teoretică a cuvântului persona a fost, pentru mine, singurul „derapaj” prea facil al vocii „narative”, dar care m-a îndepărtat cu atât mai mult de inevitabilul și comodul unghi al alterității, al schimbului de identități, nevoi, existențe și personalități în care aș fi putut să mă situez imobilă până la căderea cortinei. Pentru că întotdeauna imaginea, sunetul și emoția vor vrea să exprime, exploziv și neîndoios, mai mult decât cuvântul (pe care e bine mai mereu să nu-l crezi pe cuvânt.)

Prologul mut, compus din imagini fulgurante și grăitoare vizual, apropie deja de spectator liniștea unei rugăciuni și tăcerea senzației că vreo entitate divină urmează să apară și că îți va răspunde. Însă aici sunt prezente două mâini de femeie, aranjate imagistic ca în scena biblică a răstignirii, în care două cuie se înfig dintr-o zvâcnire și, cu o altă zvâcnire, mâinile se descleștează și degetele ușurează calea sângelui din căuș. Apoi, ochii de animal mort, copilul cu ochelari rotunzi care citește pe burtă și pipăie bâjbâit cu palma un chip imaginat de femeie tânără care se întâmplă să fie mama lui. Omul cu masca (Persona) sunt și Alma și Elisabeth, pe rând și împreună, iar dilema existenței lor și a nebuniei pe care o împart trece de ordinul patologicului, al înțelegerii și numirii sale doctoricești. Actrița Elisabeth muțește inexplicabil pe scenă, în timpul unei reprezentații și este reținută de un medic care pretinde că îi pătrunde enigma, că îi poate elucida și numi sănătatea mintală. Pentru aceasta, femeia își transcende aproape inevitabil rolul de medic și pare a înțelege că menirea ei nu mai este de a numi o boală, ci de a asista la traseul descendent al unei ființe umane care alege tăcerea ca formă ultimă de revoltă împotriva suferinței, a propriei persoane și a faptului de a fi om. Acesta este, de altfel, visul fără speranță al Ființei, al cărei scop trebuie să fie a nu deveni nu ireală, ci vie. Adevărul pe care cuvintele îl poartă nu va putea vreodată fi la fel de ucigător și straniu ca minciuna lor. Poți să stai nemișcată și tăcută. Măcar așa nu minți. Afirmația se subînțelege, până la finalul filmului, ca fiind aproape tautologică, pentru că delirul lui Elisabeth și inocența inițială a infirmierei se pierd una în îmbrățișarea seducătoare și păcălitoare a celeilalte. Senzația Almei (în suedeză, suflet) după ce privește o peliculă cu Elisabeth că aș putea chiar să mă transform… să intru în pielea ta devine mai mult decât o percepție și procesul ei de transformare este cu atât mai complex cu cât este guvernat de tăcerea imperturbabilă a femeii. Grăitoare până la iluzia copleșirii ipostazei de muțenie a personajului feminin sunt scenele în care cadrele îi înfățișează acesteia buzele, întredeschise și mustind a gânduri, însă nimic, până în minutele ultime ale filmului, nu o poate determina pe Elisabeth să revină la ceea ce am îngrădit cu atâta înverșunare a fi exponentul fundamental al comunicării. Cuvântul.

Imaginându-ne o clasificare aproximativă și speculantă a tăcerii, am putea-o cu ușurință regăsi în ipostaze firești (unele inconștiente, altele abuzate de afluența cotidianului și a rutinei) ale existenței noastre. Sunt tăcerile mistice, divine, de rugăciune și expectativă, cele care preferă această formă goală a cuvântului nu ca pe o lipsă a sa, ci ca pe o alternativă care poartă cu ea consistențe mult mai cuprinzătoare. Apoi tăcerile revoltătoare, comutate în făgașul radical al unui fel de-a trăi, tăcerile gândite, migălite, construite pe eroziuni profunde. Postura neputincioasă a cuvântului se ivește tocmai atunci când cele două femei, infirmiera și pacienta, locuiesc împreună, într-o casă pe malul mării. Aici câștigarea și pierderea unilaterale ale încrederii (Alma este cea care povestește, își populează singură diegeza) sunt întreținute de revelația unui suflet cel puțin la fel de chinuit, chircit și dezamăgit ca cel al Elisabethei. Însă dacă aceasta din urmă refuză exemplar cuvântul, în toate stările și tranzițiile emoționale pe care le parcurge alături de Alma, limitele de înțelegere ale infirmierei ating cotele exasperării, ale dorinței de răzbunare. Inadaptate și gustând sentimentul nutritiv al izolării, cele două femei își au dramele lor distincte, iar la intersecția aproximativă și deloc rectilinie dintre cele două nu e nimic altceva decât o și mai mare liniște. Elisabeth îi poate insufla Almei vocația tăcerii prin exemplul său, însă Alma nu îi poate împrumuta celeilalte amploarea pe care ea o simte în cuvânt, iar acest lucru se petrece tocmai pentru că nevoile celor două se despart vertiginos. Elisabeth se refugiază în tăcere, debarasându-se de responsabilități, de amploarea vreunui sentiment, dar mai ales de trecut, iar Alma se destăinuiește pacientei sale într-o foame de dialog care o conduce către exasperarea negăsirii vreunui răspuns.

Viața pătrunde în toate. Lipsa cuvintelor nu o poate păcăli și nu o poate reduce. Radioul deschis din brațele Almei silabisește concluziv nu vorbim… nu ascultăm… nu înțelegem… în timp ce Elisabeth doarme și miroase a somn și a lacrimi. Aceeași gură întredeschisă, mai predispusă spre a vorbi în somn decât în trezie și apropierea mereu bănuitoare a Almei. Un rol aparte îl au mâinile, pornind de la imaginea fulgurantă a răstignirii și continuând cu felul în care cele două femei își ating palmele, își mângâie obrajii, fumează și se preumblă prin aerul stătut de cuvinte al camerei. Nu în ultimul rând, mâinile Elisabethei care acoperă înșelător duios fotografia ruptă vertical cu băiatul ei și date la o parte, una câte una, de mâinile mângâioase ale Almei.

Schimbul ultim de identități dintre cele două este declanșat din nou de atingerea unei mâini. La venirea soțului orb al Elisabethei, se petrece într-o hipnoză și într-un vertij amețitor și inconștient, comutarea, înlocuirea sporadică a unei vieți cu alta. Ea se ivește la atingerea obrazului bărbatului, cu o mână care nu ezită, condusă de o alta, ca și cum ar fi învățată să atingă, să mângâie și să populeze asumat un soi de alteritate în care un trecut întreg revine cuiva care nu-l poate duce. Ciclicitatea și repetarea, ca prezențe secundare ale tehnicii de realizare și povestire, sunt prezente cel puțin din două perspective. Mai întâi, povestea băiatului Elisabethei este spusă de două ori, fără diferențe imagistice sau de discurs, ca și cum o dată ar fi ascultat-o chiar cea care o povestea, ca și cum și-ar fi amintit-o și a doua oară, pentru cea care își frângea încruntată mâinile, ascultându-și relatată viața ca pe o mărturie extrinsecă a motivului tăcerii ei. Reluarea este, de asemenea, prezentă simbolic în sensul unei triplicări a lipsei. Almei îi lipsește tăcerea, Elisabethei cuvântul, iar soțului, vederea. Înlănțuite, golurile acestea și-ar putea găsi împăcarea unul în celălalt, dacă lipsa și nevoia nu și-ar manifesta pe rând și deodată vehemența și autonomia. Posibilitatea rămâne semnul interogației care se ridică doar atunci când amintirea fericirii ca potențialitate sperată revine. Mi-ar plăcea să am… Iubesc… Nu am… Condiționalul optativ al existenței implică, într-adevăr, o problemă de optică. Din ce unghi putem privi lipsa și din care e bine să ne privim surplusurile? Poți fi una și aceeași persoană în același timp? Dacă da, cu ce preț și dacă nu, cu ce preț? Concluzia Almei este poate veridică și atotcuprinzătoare, pentru că răsare dintr-o revelație autentică. N-ajută să vorbești. O lumină care sfâșie.

 

(Articol preluat din Alecart 21)

*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.