Persona și personaj în Rebel in the Rye

Poate fi cinematografia o oglindă care să adâncească sensul literaturii? În ce măsură literatura reprezintă o oglindire a vieții proprii? Ne putem transpune în totalitate experiențele și trăirile în cuvinte sau în scene de film? Rebel in the Rye (2017, în regia lui Danny Strong) ne îndeamnă să medităm la astfel de întrebări, să ne imaginăm viața asemenea unui roman – de multe ori trist, dureros sau de neînțeles, să ne privim ca personaje ale propriilor amintiri.

Nu cred că aș fi fost în viață dacă nu era cartea asta.

Rebel in the Rye, film biografic, aduce în lumina reflectoarelor viața dură, greu de acceptat și de trăit, a celebrului autor J.D. Salinger. Surprinzând momente neașteptate și mai puțin cunoscute din existența autorului, filmul ne oferă o viziune asupra persoanei, a sufletului ce a avut ambiția și puterea de a scrie un roman fenomen. Încercată de război, fisurată de moarte, de singurătate, de traume și de refuzuri editoriale, viața lui J.D. Salinger reprezintă spiritul epocii sale, devenind în acest fel o reflexie a unui veac întreg, dar și o expresie a vulnerabilității și a pasiunii pentru ceva și în care fiecare cititor se poate regăsi într-o anumită măsură. Primul și ultimul său roman publicat, De veghe în lanul de secară, devine, pentru autorul lui, în timpul procesului de creație un jurnal. Trăirile lui Holden, sunt inspirate, uneori aproape identice, cu cele ale lui Salinger, care transpune în ființa acestuia emoțiile, durerea și singurătatea pe care le-a resimțit permanent, dar cu atât mai acut în timpul războiului. Asemenea unei persoane care se privește în oglindă, Salinger și Holden devin un întreg, reflectând felul în care percep înstrăinarea de ei înșiși și neînțelegerea celor din jur.

Relația autorului cu personajul e atent urmărită pe parcursul filmului, Salinger continuând să trăiască și să lupte în anumite momente doar pentru Holden, un dublu al propriei personalități, dar și un decantor al amintirilor sale: Holden m-a ajutat să trec prin momentele dificile. Salinger e urmărit în ipostaza de om, de tânăr autor care aspiră către recunoaștere, de scriitor care fuge din fața succesului, dar, mai ales, în relația tensionată viață-sine-proiecție a sinelui în ficțiune. Astfel, Rebel in the Rye depășește canonul filmului biografic, devenind în esență și o ecranizare a romanului.

Holden este mort.

Un azil, un creion, un carnet și o mână tremurândă. O fereastră ce desparte două lumi complet diferite care nu se intersectează – cea a inocenței, respectiv, cea a haosului, a durerii și a nebuniei. Cine este cu adevărat mort în această poveste: Holden sau Salinger, personajul sau autorul? Mortificat de traumele războiului, de vinovăție și de dispariția definitivă a celui ce i-a fost camarad pe câmpul de luptă, J.D. Salinger continuă să trăiască fără a mai fi cu adevărat în viață. Încă din prima scenă a filmului, observăm relația dintre Holden și autorul lui, dublul imperfect pe care cei doi îl formează. În realitate, nu Holden este cel cu adevărat mort, nu el este cel lipsit de bucurie sau de speranță, ci Salinger. Experiența războiului a fost cea care i-a furat, împotriva voinței sale, inocența fără de care nu mai poate percepe frumusețea și culorile lumii din jur. Tocmai din cauza pierderii premature a inocenței, Holden, dar și Salinger iubesc atât de mult copiii și doresc să îi protejeze de urâtul lumii văzut și trăit de ei – din această dorință și fragilitate născându-se și imaginea reprezentativă a romanului: lanul de secară (Copiii sunt inocenți, doresc să îi protejez de lume, de urâtul pe care l-am văzut. O parte din mine și-ar dori să fiu la fel de inocent cum eram.).

Vocea mea copleșește povestea.

Holden nu este singurul personaj inspirat de oameni adevărați. J.D. Salinger a proiectat în aproape toate personajele o persoană pe care, la un moment dat, a cunoscut-o. Profesorii care i-au fost apropiați lui Holden, cei care l-au susținut, se regăsesc în profesorul de la universitate al lui Salinger, domnul Whit, cel ce joacă un rol determinant în viața sa, fiind și cel care îl îndeamnă să scrie un roman (Holden merită o carte doar pentru el.). Similarități regăsim și între femeile din viața lui Salinger, respectiv, cele pe care le întâlnește Holden. Oona, iubita autorului, l-a inspirat în crearea lui Sally – o fată superficială, cochetă, îndrăgostită de cinematografie, care îi provoacă lui Holden un amalgam de emoții, de la iubire la dispreț, de la fericire la supărare, îndemnându-l să se apropie și, în același timp, să se distanțeze de ea. Relația recuperează imaginea legăturii trăite de Oona și Salinger. Singurul personaj care nu are un dublu în realitate este Jane, prietena din copilărie a lui Holden, de care el este îndrăgostit. Jane nu o reprezintă nici pe Oona, nici pe prima lui soție și nici pe mama fiicelor sale, fiind singura ce are propria identitate în roman. E imposibil să nu te întrebi, în aceste condiții, cine este Jane cu adevărat. Rezultatul  imaginației lui Salinger, o proiecție desprinsă de realitate sau, poate, o fantasmă?

Scrisul a devenit religia mea. Nu știu cum să fiu soț, tată sau prieten, știu doar cum să fiu scriitor. Publicarea îmi întrerupe meditația, religia, rugăciunea.

Jane reprezintă pentru Salinger idealul feminin, fie el omenesc sau nu. Jane poate fi privită drept o femeie deosebit de frumoasă, inteligentă, înțelegătoare și iubitoare, o extensie a sufletului autorului, o dorință imposibilă a acestuia. Dar nu poate fi ea și o metaforă a scrisului? Pentru Salinger, Jane (scrisul) a devenit mai mult decât o amantă, mai mult decât o soție, mai mult decât un suflet pereche. Ea este de fapt motivul pentru care acesta divorțează, pierde legătura cu cele două fiice și rămâne singur într-o casă retrasă. Totuși, cât timp poate să scrie, singurătatea nu reprezintă o problemă pentru el: singurul lucru care îi mai aduce fericire și sentimentul de împlinire este umplerea foilor cu mii de cuvinte, cu povești, cu personaje. El renunță la oameni, la civilizație, la succes, la întreaga lume, rămânând doar cu nesfârșita dragoste pentru Jane și cu propriile idei și povești (singurii copii pe care a știut să îi protejeze cu adevărat). Scrisul a devenit religia autorului, literele fiind rugăciunea fără de care viața nu are sens sau plăcere. Așadar, pentru J.D. Salinger Jane a reprezentat iubirea, familia, fericirea, totul până în ultimele clipe: Artiștii nu sunt făcuți pentru familie. Poveștile, realitatea și ficțiunea se intercalează mereu în mintea lor.

Relația dintre autor și propria creație este prezentă și în filmul Finding Forester. Asemenea lui Salinger, Forester devine protagonistul cărții proprii, pe ale cărei pagini sunt scrise cuvinte și fraze pline de durere și de dor pentru o viață lăsată în urmă, la care nu se mai poate întoarce. Experiențele și trăirile personale, secretele și amintirile s-au preschimbat în pagini ale romanului în momentul în care, pentru autor, singura cale de vindecare și de acceptare a trecutului a fost finalizarea cărții. Nemulțumit de reacția publicului ce îndepărta personajul de el însuși, Forester se oprește din a mai scrie pentru ceilalți și își dedică restul anilor redactând doar pentru el și propriul suflet. Scrisul a devenit familia pe care și-a dorit-o cu adevărat, familia formată din propriile idei și povești: Pierderea familiei ne determină să ne găsim familia.

Personajul cărții pe care o scrie a fost o cale de salvare și pentru Salinger. Holden i-a devenit familie pe parcursul trecerii anilor, mai ales în perioada războiului, când, în anumite momente, el alege să lupte, vrea să supraviețuiască ororii doar pentru Holden și experiențele acestuia ce trebuiau cunoscute. Holden îl obligă să nu renunțe la speranță, să nu abdice, să continue să caute frumusețea.

Profunzimea legăturii dintre Holden și Salinger se poate remarca și în pragul publicării romanului, când scriitorul pare că dorește să saboteze prin propriile nemulțumiri și reproșuri ieșirea lui Holden în lume. Nepregătit să îl împartă cu ceilalți, Salinger nu dorește ca Holden să fie vulnerabil la criticile sau la entuziasmul cititorilor, pentru că, prin trimiterea lui în lume, el însuși se expune. Motivul pentru care Salinger nu mai dorește să publice este că, prin publicare, e obligat să renunțe la el însuși, să pozeze în fața celorlalți, să devină prizonierul convențiilor sociale. Scriitorul a reușit să fie el însuși doar în fața paginilor goale, lucrând, față în față cu obsesia sa.

Putem fi salvați de propriile obsesii fără a fi uciși de acestea?

Scrisul îl salvează pe Salinger de ororile războiului, de suferință, de eșec și chiar de moarte – o moarte fizică, provocată de el însuși sau de o armă. Deși îl salvează pe aproape orice plan, scrisul îl și ucide din punct de vedere social, în clipele în care autorul renunță la toate persoanele pe care le-a iubit la un moment dat, la toți cei pe care i-a dorit la un moment dat în viața lui. O îndepărtare similară de familie și de oamenii dragi o întâlnim și în cazul lui Holden, personaj cu care rezonează majoritatea adolescenților. Lui Holden îi lipsesc trăsăturile fizice, nu știm cum arată, e doar foarte bine surprins la nivel de trăire și de gesturi tocmai pentru ca fiecare cititor, respectiv, adolescent să se regăsească într-o anumită măsură în el. Experiențele sale, provocările și revolta, lipsa de înțelegere din partea celorlalți, deruta, dar și fragilitatea îl apropie în special de cei care au aproximativ aceeași vârstă, de cei care văd în oglindă atunci când se analizează o bucățică din Holden.

Reticența publicului față de Salinger, care este de fapt o copie a lui Holden, provine chiar din obsesia sa pentru scris, din trăirea vieții în singurătate și din renunțarea la cei dragi. Pentru majoritatea oamenilor, arta, scrisul nu reprezintă ceva pentru care merită să renunțe la cei din jur sau la celelalte lucruri ce le aduc bucurie, însă pentru artiști, arta reprezintă cu adevărat sensul vieții, dragostea supremă, religia, totul.

  • Citește AICI o altă cronică a filmului Rebel in the Rye.

 

*Filmul analizat de Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart & elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași, a fost discutat în cadrul opționalului ”Cinematografia de artă și literatura”

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!