Îndrăgostitul este cel care așteaptă
Continuăm să sărbătorim împreună Ziua Îndrăgostiților și Ziua Națională a Lecturii prin poveștile noastre de iubire literară. În prima parte a anchetei am citit confesiuni despre personaje care ne‑au fermecat și ne‑au însoțit; acum descoperim continuarea lor în texte în care dorința, fragilitatea și emoția se întrepătrund într‑un dialog sincer cu literatura. Astăzi avem și o surpriză: îl readucem în Alecart pe poetul Emil Brumaru, absolvent al Colegiului Național Iași și unul dintre cei mai pasionați cititori. Cu ocazia Zilei Naționale a Lecturii, ne propunem să revizităm sala „Rezervația de îngeri” din Casa Muzeelor din Iași – un loc dedicat poeziei și, în mod special, pasiunii lui Brumaru pentru cărți, ce adună gesturi și lumini într‑un spațiu care pare făcut din versuri și priviri. Mai jos, întâlniți personaje și voci care ne amintesc că lectura nu este doar o activitate, ci o formă de a simți și a iubi:
Maria ROȘCA: Așteptarea și intensitatea primei iubiri literare
De primele iubiri nu poți fi niciodată mândru sau pe de-a-ntregul satisfăcut, privind înapoi la ele ca le niște jucării pe care, copil fiind, ți le-ai dorit cu înflăcărare, dar asupra cărora s-a așternut repede o dezamăgire, mai ales știind că în trecut acestea te transformau în mandarinul puternic îndrăgostit de curtezană – ca în povestea lui Roland Barthes pentru care îndrăgostitul este, prin definiție, cel care așteaptă. Pentru că așteptarea nu e un simplu interval între dorință și împlinire, ci însăși substanța trăirii amoroase. În parabola mandarinului, perioada petrecută sub fereastră este momentul maxim al iubirii, pentru că dorința este intensă, vie, nedesăvârșită. Iubirea, în forma ei absolută, nu este posesie, ci tensiune deschisă. Așteptarea nu e o etapă, ci o stare ontologică a subiectului îndrăgostit. Mandarinul nu pierde iubirea, ci o conservă în forma ei cea mai intensă: dorința neîmplinită.
Prima mea iubire literară a fost adolescentul miop al lui Mircea Eliade, o iubire fondată pe impresia că nimeni nu mi-a înțeles vreodată sufletul ca acest personaj alături de care visam să mă plimb prin Cișmigiu. Iubirea la care aspiram s-a transformat apoi în căutarea unei povești ca acelea din romanele lui Mihail Drumeș sau (când am descoperit literatura valoroasă) ca aceea rostită cu înflăcărare de Andrei Mavrodin (din Nuntă în cer).
Dar cu iubirile cele mai mari te întâlnești la liceu, în momentul în care existența capătă un spațiu extins, iar sentimentele te împing înspre încercările care, speri, să nu te mai dezamăgească pentru a putea rosti cu mândrie că în liceu ai fost îndrăgostit. Ei bine, în liceu am fost incontestabil îndrăgostită de Titu Herdelea și Felix Sima, personaje cu care mi-aș dori cu ardoare fie să trăiesc o vară plină de iubire și poezie în Bistrița plină de romantism, fie să-mi imaginez viitorul stabil în Bucureștiul interbelic. Fără îndoială, alături de Titu Herdelea mi-aș dori să pot lua parte la momentele de sărbătoare din sat, să pot dansa cu el, să știu că poeziile sale îmi sunt dedicate și să-l urmez pe drumul spre București, unde să râvnim împreună la Unirea românilor. Sunt sigură că aș fi mereu cucerită prin discuțiile lungi despre idealuri, nu prin daruri scumpe.
În ceea ce-l privește pe Felix, i-aș accepta și împărtăși marea iubire, spre deosebire de Otilia care îi dă seen la scrisori și are tendința de a-i da ghost pentru Pascalopol. Cu toate acestea, după un timp, așa cum mă cunosc, aș deveni probabil și eu o Otilia și m-aș speria de jocul vulnerabilității propus de Felix, iubirea lui demonstrându-mi că prezentul mutilează profunzimea și curajul romantic, eu fiind, de asemenea, o victimă. Și totuși, așa cum paginile romanului Enigma Otiliei îmi sunt colorate de highlightere prin care încerc să recuperez și să salvez iubirea lui Felix, scrisorile de la viitorul medic ar avea pasaje pe care le-aș reciti seară de seară, glorificând norocul de a avea alături pe cineva care își poate mărturisi iubirea cu sinceritatea și vulnerabilitatea ce lipsesc din relațiile de astăzi. Pentru că în realitatea de azi e greu să mai găsești un Titu Herdelea sau un Felix Sima, așa că ajungi de fiecare dată să revii la versurile lui Marin Mălaicu-Hondrari: dacă nici acum nu va ține, dacă nici noi nu vom putea trăi împreună, atunci s-o ia naiba de viață, cu iubirea ei cu tot.
(*Maria Roșca, redactor-șef Alecart, clasa a XII-a, mate-info, Colegiul Național Iași)
Teodora GIUGULA: Bunătatea care luminează chiar și în durere
De cele mai multe ori, ceea ce ne dorim se răsfrânge în omul pe care o viață întreagă îl așteptăm, îl căutăm, pentru a ne împlini pe plan afectiv, pentru a simți că o fărâmă din noi e iubită. Poate de aceea unul dintre personajele de care m-am îndrăgostit este Prințul Mîșkin din Idiotul lui Dostoievski. Cred că ceea ce m-a fascinat la acest personaj este modul în care se raportează la bunătate, reușind să și-o mențină intactă chiar și atunci când speranța și frumusețea lumii se disipează. Durerea respingerii de către Nastasia Filippovna nu se transformă în răutate, relația tumultuoasă cu Rogojin nu-l schimbă pe plan moral, rămâne constant o ipostază luminoasă de care mulți adolescenți ar avea nevoie pentru a rămâne vii, umani.
A fi bun înseamnă nu doar a oferi celuilalt, a fi disponibil mereu, ci constă și într-un echilibru pe care ni-l aduce prezența celui de lângă noi. Cred că Radu Vancu în Kaddish reușește să surprindă, prin imaginile puternice ale morții lui Miklos, intensitatea trăirilor sale și felul în care memoria și iubirea rămân vii prin poezie, tumult interior pe care l-am simțit și în cazul Prințului. Dacă i-aș putea spune ceva personajului lui Dostoievski, m-aș opri asupra unui vers din volumul lui Radu Vancu, pentru că îmi doresc să-l știu fericit și liniștit chiar și atunci când destinul pare înfricoșător și dur. Frumusețea poeziei poate salva sufletul omului de răutatea și greutatea lumii; N-am nici un plan de evadare – nici înapoi înspre viață, / nici înainte, spre orice o mai fi. / Mi-am construit, din toate cuvintele astea îmbibate de / sânge & carne, micul adăpost de frumusețe tocmai ca / să nu fiu nevoit să mai ies din el. / Când voi putea trage ultima lespede peste el, ca pe un / capac de sicriu, voi fi fericit: în sfârșit, nu voi mai pleca / de aici.
(*Teodora Giugula, redactor Alecart, clasa a XI-a, filo, Colegiul Național Iași)
Emil BRUMARU*: Frumusețea iubirii din detalii și gesturi mici
Adela lui Ibrăileanu este foarte activă și provocatoare. Și Doamna T. a lui Camil Petrescu, însă ea îmi plăcea când eram adolescent. Adela, în schimb, îmi place și acum. Mai este și personajul lui Breban din Buna Vestire – Lelia, extrem de seducătoare, la care se uită tot orașul când trece pe stradă. Breban realizează personaje feminine superbe.
Nu doar frumusețea e importantă la o femeie. Te poți îndrăgosti de o femeie chiar datorită unui mic defect al ei, datorită unui gest care ție îți place, un gest mic, cum ridică o ață de pe jos, de exemplu. Unele au un soi de gingășie aparte, dar trebuie să o percepem. O femeie nu trebuie să fie foarte frumoasă ca să îți placă. Sunt femei frumoase care sunt reci. Unele femei frumoase chiar suferă, ele nu vor să fie admirate, ci iubite.
(…) De Anastasia Filipovna din Idiotul mi-a plăcut foarte mult, ea era isterică… În ultimul timp, a început să mă enerveze; citind de mai multe ori romanul, am observat că întotdeauna în prezența ei se află o femeie foarte frumoasă. Și, dacă am revenit la frumusețe, și de Anna Karenina îmi place. Sau de Madame Bovary care caută dragostea cu adevărat. Vrea să fie iubită. Visează la ceva frumos, romantic.
*fragmente dintr-un interviu realizat de Alexandra Masgras pentru Alecart (mai, 2013).
Grafica & pictura: Ioniță BENEA
