Peștele, de Horia-David Munteanu*

Un sat cu ulițe pietruite și case zvelte. Unii i-ar zice sat bogat, alții l-ar numi târg. Nu era mare, dar oamenii, de altfel întotdeauna primitori și pașnici, duceau o viață bună și liniștită. Familii trecute de a doua tinerețe, ce voiau o viață retrasă și confortabilă, care au agonisit ani întregi pentru a-și permite acel trai înstărit, se retrăseseră aici, la buza pădurii, continuând într-un ritm mai molcom ceea ce trăiseră prin alte părți până să descopere că le place liniștea. Uneori vedeai copii veniți de prin orașe în vizită la bunicii lor, băieți pletoși și fete cu fustițe viu colorate cărora le plăcea după-amiaza să înoate în râul ce despărțea în două jumătăți aproape egale satul, râul de regulă liniștit și el, cu un mal nisipos, alb-gălbui, era numai bun pentru asta. Copilandrii timizi se plimbau alături de fetișcana pe care o vor iubi mereu. Păreau încredințați de asta și nimic nu tulbura locul sau oamenii.

Anii treceau. Alți copii cu alți bunici, alți tineri cu alte fete. Cei de dinainte plecau, veneau alții și tot așa, un curs firesc și deloc tulbure al vieții tihnite pe care toți păreau a o duce. Până într-o dimineață pe la orele șase-șapte. Era momentul când viața intra în circuitul firesc al unei noi zile. Câțiva bătrânei care se trezeau cu noaptea-n cap și ușor sfioși  se plimbau în fiecare dimineață cu conștiinciozitate doi km. de-a lungul râului până în pădurea ce mărginea totul, de unde izvorăște apa și apoi înapoi, la casele lor. Un gest absolut firesc pentru niște oameni serioși, așezați, cu familii și cu un trecut curat în spate. Mișcarea face bine la oase, mai ales dimineața, spuneau ei, ei și nepoții lor, iar apoi își urmau traseul neschimbat de atâția ani. Pas după pas, totul urma legea nescrisă a lumii lor.

În această dimineață, bătrânii nu s-au mai întâlnit și saluturile nu au fost schimbate ca de obicei. Nu pentru că era zi de duminică și mergeau la biserica din vale, așa cum erau obișnuiți. Era marți, deci nu ar fi avut nici un motiv să nu își facă ritualul de dimineață. Peste tot se ridica aceeași ceață cuprinzând într-o îmbrățișare ușoară casele pătrățoase, frumoase, pentru ca apoi să se piardă în zare. Sunt aceiași munți care privesc neclintiți, aceiași oameni somnoroși, același soare șters. Și un miros puternic de pește. Tot orașul puțea a pește. Mirosul invadase ulițele, se încolăcise de zidurile caselor, se lipise până și de sufletele oamenilor, nu doar de hainele lor. Tineri și bătrâni, cu toții simțeau duhna înțepătoare de pește crud, stricat. Mirosea a stricat. Starea locului întotdeauna aceeași era dată peste cap de putreziciunea de pește. Nimeni nu înțelegea. Fiecare a crezut mai întâi că de la el vine mirosul. Au verificat bucătăriile, pivnițele, au trecut apoi la colțuri mai dosnice, au căutat prin împrejurimile caselor lor mari și frumoase, pe lângă garduri și în afara lor. Apoi au acceptat realitatea. Nu doar lor le mirosea așa, nu din casa sau din curtea lor se ridica în valuri dense mirosul. Tot satul era umbrit de duhoarea stranie pe care nimeni nu o înțelegea, care le strângea mai întâi gâtlejurile, apoi mațele și apoi sufletele. Fie că ieșeai afară, pe stradă sau o porneai spre pădure, mirosul era prezent. La prânz duhnea atât de tare, încât oamenii s-au încuiat în case. Pescari prin acele ținuturi muntoase nu erau, nici pești în râu nu văzuse nimeni niciodată și totuși duhoarea devenise de nesuportat.

După ce a trecut șocul inițial, oamenii au început să vorbească. Bărbați care strigau la gardurile vecinilor, câini înnebuniți din cauza mirosului, mame și copii plângând, cu batiste și șaluri groase peste fețe, bătrâni încovoiați de chinul de a face față mirosului. Peste tot dădeai peste oameni deveniți peste noapte de o sensibilitate bolnăvicioasă, cu stări accentuate de rău. Un haos nefiresc, imposibil de înțeles și de controlat. Scheunat de pisici, țipete de oameni, mugete îndurerate se auzeau dinspre curți, pe străzi sau din pădure, de la animalele sălbatice, înnebunite și ele de aerul dens, neînțelegând mai mult decât oamenii ce se întâmplă.

Și uite așa s-au mai scurs câteva zile. Oamenii deveneau din ce în ce mai iritați, iar fiarele tot mai greu de stăpânit. În dimineața celei de-a treia zile, moș Ilie, un bărbat nu prea bine văzut, căci își ridicase casă cu doar câțiva ani în urmă undeva mai în deal, departe de potecile frumos pietruite, se plimba pe ulița acum murdară ce lega malul stâng al râului de pădure.

-Ioane, strigă cu o voce ușor dogită odată ajuns în fața porții unuia dintre cei care-l acceptaseră în cele din urmă. Hai afară!

Din casă însă nimic. Doar lătratul dulăilor dezlegați îi întâmpină vorbele deja înecate în mirosul descompus.

-Măi, Ioane! răzbi din nou glasul lui, de data aceasta mai tare.

Îi era frică de câini, că altfel ar fi intrat până-n casă să dea de Ion, omul cu care știa că poate schimba două vorbe.

-Nu mai zbiera, Ilie, se auzi o voce răgușită de femeie. Abia ce mi-am adormit băieții. Ce vrei?

Glasul aparținea unei bătrâne vânzătoare, femeie liniștită ce avea casa chiar lângă cea a lui Ion, iar băieții erau nepoții, nu copiii ei, veniți de la oraș de câteva săptămâni.

-Ion nu e acasă. Sunt vremuri grele, Ilie! Tu nu vezi? Nu simți? Vine sfârșitul lumii, spuse femeia și o umbră roșiatică îi spuzi pe neașteptate fața uscată.

Dulăii se liniștiră, iar ușa se trânti cu putere. Orice conversație se frânse. Ilie rămase țeapăn. Simți sunetul spart al ușii ca o palmă.

-Îl caut pe Ion, femeie!

Nu primi niciun răspuns. Tăcerea mată se prelingea peste sat parcă mai puternică odată cu miasma insuportabilă. Bărbatul luă o piatră, o cântări precaut în palmă și o aruncă spre geamul casei prietenului său. Un sunet bont și apoi nimic.

-Nebunule, a plecat!

Pentru o clipă capul femeii se zări prin ușa întredeschisă și vocea ei ajunse cu greu până la gard.

Ilie a înțeles că Ion își luase familia și plecase. Nu era singurul. Așa făcuseră cei mai mulți, își lăsaseră casele, animalele, avutul pentru care munciseră o viață și plecaseră. Dar el nu avea unde să se ducă. Rostul lui era să se stingă în acel sat până acum câteva zile atât de liniștit. De asta venise aici. Pentru tihnă.

Porni pe uliță, cu capul plecat și chipul schimonosit de la duhnă. O voce ascuțită de copil îl prinse din urmă:

-Nea Ilie, nea Ilie!

Se uită la băiat. Venea spre el. Odată cu chipul lui, plutind în umbra acelui miros, în nuanțe de roșu murdar, peștele! Vede imaginea puștiului ce se clatină odată cu a lui. Un pește imens plutea deasupra satului. Un pește pe un cer roșu, ce îți provoca scârbă preschimbată repede în spaimă atroce, o imagine apocaliptică. Cu ochii morți, de un cenușiu putred, cu solzi sfâșiați și gura larg deschisă de i se vedeau măselele, peștele privea tot înainte.

-Așa arată moartea, șopti Ilie, dar gândul se sparse gâtuit de frică.

Bărbatul se uită spre turla bisericii care, la rândul ei, se clatină. Un sunet puternic de talangă, țipete jalnice de femei. Toate vin înspre el, îl sufocă, simte că se îneacă. Nu are aer, cade.

-Ilie! Nea Ilie!

Cerul roșiatic se prăbușește peste chiar pieptul lui. Totul se zguduie din nou. Deschide ochii. Peștele este tot acolo. Un abis întunecat în formă de pește. Închide iar pleoapele cu putere, dar încă îl vede. Monstruos, acum neclintit, cu ochii galbeni, larg deschiși peste el.

-Ilie! Nea Ilie!

Era copilul.

-Moș Ilie, ai căzut tare, te doare? Ai băut azi, nea Ilie? Hai, vino să-ți arăt!

Însă Ilie nu s-a mișcat.

Băiatul alerga acum spre heleșteu, voia să-și continue jocul. Înțelesese că bărbatul murise în mijlocul pieței și poate ar fi vrut să-l ajute, dar nu știa cum, iar joaca nu aștepta după el.

Un miros și mai puternic decât până atunci se rostogoli peste tot. În heleșteu toți peștii muriseră. Copilul își desface cămașa și intră în apa densă. Întinde mâinile, mângâie trupurile aproape transparente, se joacă cu ele ca și cum ar fi niște păpuși lipsite de vlagă. Râde și își afundă mâinile și mai adânc în apa mâloasă, acum roșie precum cărămida arsă. Jocul de-a moartea nu-l speria. Doar cleiul acela de pe brațele lui îl îngrozea. Apa urca încet, dar el nu se oprea. O umbră adâncă învălui totul.

*Horia-David Munteanu, redactor Alecart, este elev în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași. A obținut anul trecut Premiul I, cu punctaj maxim, la faza națională a Concursului „Tinere Condeie”-gimnaziu, Marele Premiul pentru proză la Festivalul-Concurs „Rezonanțe Udeștene” și alte premii la concursuri de creație literară. A publicat proză în reviste ca „Bucovina literară” (Suceava), „Mișcarea literară” (Bistrița) și „Alecart”.

**Lucrări de Ioniță BENEA

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.