Toate eseurile mele dedicate acestor scriitori sunt exerciții de admirație, lecturi de identificare și, în majoritatea lor, pretexte pentru a întoarce ocheanul și a mă strecura în acel spațiu sigur, clădit în vremea peștilor cubanezi și rămas nevizitat de atunci.
Volumul lui Bogdan-Alexandru Stănescu (apărut la Editura TREI) e expresia unei apropieri-necesitate, a unei apropieri-asumare, a unei apropieri-prelungire a gândului și a sinelui autorului în gândul și în biografia altora – a unor scriitori (căci și eseurile lui Freud sunt citite tot ca texte-narațiuni, ca expresii literare, nu ca studii ce pun bazele psihanalizei, iar Freud este prezentat aici ca scriitor, ca manipulator al fanteziei) ce, la un moment dat, au ales eseul ca formă a exprimării unor idei, ca mod de a comunica și a se comunica. Volumul lui Bogdan-Alexandru Stănescu e un construct în care scriitorul și omul Bogdan-Alexandru Stănescu se oglindește – într-un exercițiu de regăsire și de distanțare – în alte constructe și în alte experiențe. Care, la rândul lor, au fost alese fiindcă, oglindindu-se unul în celălalt, ajung să se lumineze, să se verse unul în altul, oferind o imagine asupra plăcilor tectonice ce au zguduit, schimbând, de-a lungul secolului trecut, fața realității. Reflectând-o. Exprimând-o. Contestând-o. Înregistrând-o. Parcurgerea acestor eseuri răsfrânge în cititor reflexii ale unor multiple realități: cea istorică și socială, cea biografică (înțeleasă însă ca poveste determinantă pentru text/idee/perspectivă), cea a interiorității celui ce scrie, cea a gândului/a ideii transpus/e eseistic. Sunt reflexii ale fiecăruia dintre autorii eseurilor discutate și, în fine, ale celui care scrie suita de eseuri ce alcătuiește Peștii cubanezi. O oglindire într-o suită de oglinzi care se oglindesc una în cealaltă, care își răspund și aruncă umbre/nuanțe asupra celorlalte.
Cine e adevăratul „personaj” al acestor eseuri? Fiecare dintre scriitorii analizați și textul lor. La un prim nivel. Autorul însuși, cel care adună în acest volum-clasor de reflecții și reflexii acele piese rare, grăitoare pentru sine și revelatoare a sinelui (uman și auctorial), acei „pești cubanezi” – exotici, rari, esențiali – față de care fascinația nu rămâne la stadiul de privire adoratoare (necesară, dar nu suficientă), ci devine instrument de scormonire/scrutare, făcând a sa o construcție (de gând și de uman) ce a fost a altuia. Înălțând un edificiu – cultural și afectiv (Liiceanu) – al celui care îi „colecționează”: Bogdan-Alexandru Stănescu. Și, aș îndrăzni să spun, nu în ultimul rând, „personajul” acestor eseuri este lumea noastră, lumea de azi, explicată prin oglindirea în devenirea secolului trecut. Ce rezultă, e o imagine a personei/a multiplelor persona în spatele cărora se află persoana. Care astăzi e tot mai fragilă ca urmare a impactului rețelelor sociale, a spectacolului omniprezent, a asaltului interpretării (în linie ideologizată). Poate că adevăratul personaj al acestor eseuri este chiar oglinda în care persona și persoana își dispută teritoriul. Analizată eseistic. Cred că orice biografie este în cele din urmă un eseu. Cunoașterea unui scriitor, cunoașterea unui om, chiar și atunci când dispunem de documente care ne arată că în fiecare zi din viața lui a mers din punctul X în punctul Y, a mâncat de trei ori, a iubit pe Z și a avut exact aceste probleme medicale – toate acestea nu spun absolut nimic despre om. Ce putem face este să construim, ca pe un eșafodaj, premisele unei existențe, astfel încât să putem presupune existența unui hău întunecat în care s-au aflat dorințele, instinctele, durerile și năzuințele omului respectiv. Să crezi că le poți intui utilizând sursele biografice – aici e un orgoliu vecin cu inocența. Aceasta este credința și aici e vizibilă metoda prin care se construiește demersul lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Ceea ce ni se propune e cunoașterea unor oameni. A unor oameni care au scris. Având biografia lor drept punte ce te aruncă în hăul posibil de care a fost legat gândul lor exprimat eseistic. Nu biografia ca explicație, nici textul ca idee și/sau formă ruptă de realitatea trăită, ci acea oglindă pe luciul căreia pășești mereu nesigur. Tatonând. Construind un eșafodaj de posibilități, nu de certitudini. Singurul care poate vorbi adevărat despre cunoașterea unui scriitor, despre cunoașterea unui om. Pentru a răsfrânge apoi cunoașterea despre sine și despre lume a unui cititor, a unui om.
Eseurile din acest volum sunt, deci, exerciții de admirație și revenire la un sine anterior. Acel sine din miezul căruia a crescut omul și scriitorul autor al acestor pagini. Sunt o căutare a ceva adânc și definitoriu nu atât despre un altul (autorii și textele analizate), ci despre sine. Cu o dublă deschidere: dinspre azi spre un atunci, dinspre ceilalți spre tine. Esențial rămâne totuși altceva: ocheanul întors este plămădit din gândul concentrat în text. Textul ca formă de a reveni, de a recupera ceva din tine. Ouroboros. Textul ca șansă de a te construi și de a te citi pe tine.
Întâlnirea Alecart cu Bogdan-Alexandru Stănescu- 2024. Lansarea romanului Soarele negru. Foto: Ioana Fînaru
Atât timp cât omul va dori, va fi om. Pentru că dorința rămâne singurul taler opus principiului sufocant al realității goale, tehnologizate și ipocrite.
Revenind la principiul oglindirii, volumul conține nouă eseuri în centrul cărora se află nouă scriitori și cel puțin un eseu definitoriu al fiecăruia, uneori două sau chiar trei (excepția e din nou Freud) pentru a crea eșafodajul acela dorit, căutat, testat – care să reflecte omul și scriitorul, biografia care este în cele din urmă un eseu și eseul ca prelungire/inflamare/vindecare a biografiei. Este vorba despre James Baldwin, Susan Sontag, Eric Blair/George Orwell, Sigmund Freud, Virgina Woolf, Camus, Joan Didion, David Foster Wallace, Ta-Nehisi Coates. Aceste nouă eseuri din cercul hermeneutic sunt prinse – ca într-o „ramă”, dar o ramă ce, la rândul ei, devine speculară, păstrând deci capacitatea de a se oglindi în corpusul pe care îl delimitează și de a-l adânci – de alte două eseuri în miezul cărora e o experiență de viață personală a autorului: primul leagă ființa copilului de altădată crescut în cartierul Berceni în ultimii ani de comunism românesc și apoi în primii de libertate de cea a omului și a scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu, autor al romanului Copilăria lui Kaspar Hauser, linșat în media; e un eseu ce construiește în egală măsură o teorie unificatoare a tuturor eseurile adunate în acest volum, conținând o suită de gânduri despre relația persona-persoană și „realitatea” timpului pe care îl străbatem; al doilea leagă o dată în plus textele anterioare și le oglindește în lumea culturală românească, având în centru omul și scriitorul Ion Vianu, căci umbra lui se insinuase demult în materia volumului.
Pentru cititorul lui Bogdan-Alexandru Stănescu eseurile din acest volum oferă multiple provocări tocmai din perspectiva principiului specular pe care este gândit și construit. Cititorul (în cazul unora dintre eseuri specializat, nu doar avizat sau familiarizat) va oglindi propriul gând în gândul și construcția propuse de Bogdan-Alexandru Stănescu, recuperând diferit textul inițial, acum transpus într-un alt text-oglindă și construct. Cititorul care are un acces mediat (cultural) la eseurile discutate, va oglindi o imagine într-o alta, iar receptorul prea puțin familiarizat cu materia de la baza eseurilor volumului (sau care cunoaște doar literatura lui Camus, Woolf, Orwell etc) are șansa de a privi într-o oglindă care să-i stârnească dorința (o temă-cheie a volumului) de a ajunge la eseurile discutate/la eseurile-pretext, la biografia propriu-zisă. Adică la text și la om. Indiferent de tipul de răsfrângere, cititorul va avea acces direct la gândul celui care scrie pe marginea acestor eseuri, scriind totodată despre sine, scriindu-se prin reflectare: Bogdan-Alexandru Stănescu. Indiferent în ce categorie de cititor se găsește cel ce acceptă traseul autorului, el nu poate să se sustragă urmăririi liniilor de continuitate și de discontinuitate care se stabilesc în volum: cum umbra tatălui vitreg care inspiră teroare din eseul Însemnările unui fiu al violenței – tatăl vitreg și de culoare al lui James Baldwin – se oglindește în cea a tatălui vitreg al lui Susan Sontag, tată ce-i va numele său și o cameră doar a ei, unde să poată citi fără a se ascunde (la propriu) într-o gaură în pământ; cum evreul galițian care se mută cu familia la Viena – tatăl lui Freud, cu toate implicațiile prezenței și apoi morții lui asupra fiului (descoperirea că trauma declanșatoare a scenei interioare, a punerii în scenă simbolice nu e necesar să fie una reală) se întâlnește cu tatăl cu o carieră de slujbaș al Imperiului Britanic al lui Eric Blair; cum atât Freud, cât și Sontag fug de ceva și cum pentru amândoi visele reprezintă împlinirea unor dorințe, pe primul conducându-l spre o coborâre în infern, în timp ce Sontag caută scăpare în spectacolul celorlalți, în scena unei culturi inițial disprețuite, în orizontalitatea textului scris. Cum dreptul la libertate al unei categorii umane aflate sub bocancii Istoriei e susținut de Baldwin (pentru oamenii de culoare) și de Virginia Woolf (scriitoarele versus tradiția culturală masculină). Cum aceleași drepturi sunt susținute, pe o altă voce însă, de către Ta-Nehisi Coates sau cum ideea îmbracă forma unei scrisori către un nepot nenăscut (aceeași Woolf) și e peste câteva decenii transpusă tot sub forma unei scrisori, de data aceasta adresate unui fiu adolescent (cazul lui Ta-Nehisi Coates). Cum dorința lui Sontag de a suda dihotomia „stil-conținut” își găsește perfect întruparea în literatura și eseurile Virginiei Woolf. Cum tuberculoza nu e doar boala de care moare tatăl lui Baldwin, tatăl biologic al lui Sontag (boală ascunsă de mamă, care le vorbește celor două fiice de pneumonie), ci și cea care îl afectează pe tânărul Camus. Cum curajul asumării solitudinii, firul roșu al vieții și al gândirii camusiene, se leagă de același curaj al lui Orwell. Cum denunțarea ipocriziei din eseul acestuia se oglindește în deconspirarea uriașului mecanism al ipocriziei denunțat de David Foster Wallace. Sau cum refuzul interpretării lui Sontag se transformă în imposibilitate a interpretării în cazul lui Joan Didion, cea care va consemna, va înregistra ceea ce vede în mijlocul comunității de hipioți din SanFrancisco, căutând rădăcinile dorinței suicidare a copiilor Americii de a-și părăsi familiile din suburbii și de a-și căuta moartea în mizerie. Există reflectări și reflexii ce își răspund permanent. În jocul acesta – deloc un joc altfel decât prin multitudinea de posibilități de tatonare pe care le oferă – se construiește relația dintre persoană și persona, dintre viață, gând și text. Eseurile devin astfel bucăți dintr-un vitraliu la care ajungi treptat, care se întregește cu fiecare nouă piesă atent montată în eșafodaj și reflectată în celelalte, cu fiecare lumină și umbră ce reașază contururile de ansamblu fără a anula frumusețea (de fiecare dată tăioasă) a celor ce o precedă sau îi urmează. E un joc complex, cu multiple niveluri ceea ce propune Bogdan-Alexandru Stănescu. Un joc în care în centru se află mereu omul și scriitorul. Omul-scriitor. Omul trăitor și omul gânditor. Un „joc” care astfel nu mai e joc, ci realitate – scrisă, consemnată, oglindită, dar nu mai puțin realitate.
Timbrele cu pești au devenit în memoria mea poarta de acces către o singurătate germinativă, o infirmerie a sufletului, spațiul subacvatic unde mă pot retrage pentru a mă regenera.
Am recunoscut întotdeauna existența acestei porți de acces spre spitalul personal la scriitorii de care m-am îndrăgostit. De altfel, așa mi-am făcut selecția figurilor psihopompe: după gradul de inadaptare la exterior.
Am lăsat la urmă eseul care deschide și dă titlul volumului, Peștii cubanezi. Pentru că doar prin el, ca printr-o piele care devine a ta, poți ajunge cu adevărat la toate celelalte și poți traversa eșafodajul de oglinzi ce constituie materia și substanța acestui volum: o propunere de a înțelege prezentul prin secolul anterior, schimbarea la față a literaturii prin eseu, relația biografie-text. Într-o formă în răspăr cu mesajele scurte, omniprezente, admirabile din punct de vedere logic de pe rețelele de socializare. Toate sunt texte la baza cărora stă o foame. Diferită de foamea oamenilor din România anilor `80, din România în care a crescut copilul Bogdan-Alexandru Stănescu, dar tot o foame. A cărei natură e substanța primă a acestor texte care vorbesc, ca orice text viu, despre cel care le-a scris. Pentru ca el să ajungă la sine prin alții, pentru ca noi să ajungem la el prin ceea ce scrie.
Remarcabil demers, Peștii cubanezi. Un secol în eseuri e în egală măsură carte a sinelui și a oglindirii în alți scriitori și alte texte, eseu și declarație de iubire față de ceea ce formează – acele cărți esențiale, singurele întâlniri fără rest.
Bogdan-Alexandru Stănescu va reveni la Alecart, de data aceasta cu Peștii cubanezi, pe 26 martie. O Întâlnire Alecart inedită, credem că e pentru prima dată când discutăm la Alecart un volum de eseuri. Foto: Ioana Fînaru
- AICI – poți citi cronica volumului Copilăria lui Kaspar Hauser, semnată de Nicoleta Munteanu, AICI – recenzia Denisei Grădinaru la volumul de poezii Adorabilii etrusci, AICI, AICI, AICI – trei recenzii ale romanului Soarele negru (lansat, la Iași – la Alecart, în 2024) semnate de Maria Oglinzanu, Ana-Maria Ailiesei și de Nicoleta Munteanu.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Grafica copertă articol: Ioniță Benea.
