Philip Ó Ceallaigh, Și te trezești râzând/ scriind/ trăind

„Mintea creează probleme fără sens. Te prinde în capcane în care stai ca o gâscă în sticlă, incapabil să vezi ieșirea. Dar în realitate gâștele nu stau în sticle.Tot ce trebuie să faci ca să scapi de problemă este să te trezești.” V-ați gândit vreodată la ce ați face dacă ați fi închiși într-o sticlă din care, aparent, nu ați putea ieși?

Acesta este koanul pe care se concentrează romanul Și te trezești râzând de Philip Ó Ceallaigh, roman al cărui protagonist, un om obișnuit, dezorientat, face schimbări radicale în viața sa, „taie nodul gordian”, acceptă ceea ce îi oferă viața și… se trezește în cele din urmă râzând sau dacă nu râzând, scriind.

Un scriitor irlandez, un volum scris în limba engleză, un spațiu (Bucureștiul pe care îl recunoaștem instantaneu), mai multe personaje (Vali, Andreea, Teo, Emil, Ritzi). Și te trezești râzând conturează viața unui scenarist bucureștean, Vali, care este obligat să trăiască într-un mediu în care pare a nu-și fi găsit încă locul, căutând să se împace cu sine și cu cei din jurul său, să facă ordine în propria existență banală și neașezată. Personajul se mișcă printr-un București când cenușiu, păstrând amprenta perioadei comuniste, dominat de uriașa Casă a poporului, când viu colorat, plin de claxoane, baruri în care palpită viața de noapte și nenumărați parveniți care încearcă să-și croiască o carieră.

Fundalul este cea mai reușită parte a romanului deoarece scriitorul este minuțios și atent la detalii și reușește, cu stilul deja format din volumele anterioare de proză scurtă, să surprindă amănuntul semnificativ, să prindă senzația de viață, să recompună forfota străzii, portretul celor din jurul său, situațiile în care au fost transpuse personajele sau o anumită senzație viscerală într-un mod cuprinzător. De aceea, Și te trezești râzând nu e romanul unui singur personaj, nu e o carte care să spună o poveste concretă; autorul e interesat de amprenta vieții, de esență și se folosește în acest sens de personaje, de Vali și de toți cei care îl înconjoară, cu care acesta se intersectează și paradoxal, zic eu, deși Vali e naratorul și crâmpeiele de întâmplări îl au în cea mai mare măsură pe el în prim-plan, celelalte chipuri sunt mai vii, mai autentice, mai bine definite. În acest sens, e de remarcat și cât de bine sunt dozate registrele stilistice, precum și ușurința cu care scriitorul surprinde printr-un minim lingvistic blazarea, depresia, umorul sau sarcasmul personajelor, iar toate acestea devin și mai captivante datorită stilulului autorului de a scrie, alert, dezinvolt, volubil.

Romanul poate fi văzut și altfel, ca materia pe care gândurile lui Vali o dobândesc treptat atunci când decide să scrie un nou scenariu de film, să-și pună pe hârtie o parte din experiențele trăite, ajungându-se printr-un joc subtil la redefinirea protagonistului. Familiarizat cu efectele literare și cinematografice, personajul mizează totuși pe ceilalți, pe prietenii săi deveniți personaje și care dobândesc aceeași consistență ca oamenii pe care ajungi să-i întâlnești zi de zi și se pune pe sine în umbră fiind privit acum dintr-o perspectivă de interpretare tentantă, cu atât mai mult cu cât personajul traversează o perioadă de derută, de impas, de vagabondaj aproape (își părăsește fosta iubită căreia îi lasă și propriul apartament, stă la un prieten, își petrece timpul în barul acestuia, intră într-o relație destul de discutabilă cu o altă prietenă căsătorită etc.) și pare a se salva într-o anumită măsură exact în momentul în care renunță la vechiul mod de a fi, aplicând el însuși soluția koanului cu gâsca închisă într-o sticlă. De aceea, deloc întâmplător, prima imagine din roman este aceea cu fațada Teatrului Odeon, scăldată „într-o lumină rece, argintie, un halou inexplicabil, halucinogen”, „ca al lunii”, iar teatrul, filmul, poezia, filosofia sunt constantele preocupări ale lui Vali și, într-o mai mică măsură, ale amicilor lui. Datorită acestor schimbări radicale, Vali e atras de frumusețea feminină, de lacrimile Taniei, de trupul Andreei, de aceea simte că se sufocă și renunță la a mai face scripturi pentru telenovele și simte că viața e mai apropiată de vis decât de realitatea imediată, de aceea începe să scrie, de aceea nu întâmplător în centrul romanului nu e doar koanul lui Nansen, ci și gândul personajului legat de raportul dintre realitate și copia acesteia, un raport invers decât cel perceput în mod obișnuit: „Arta narativă, piesele sau poveștile se bazează pe un truc și mai mare decât cel al muzicii, pentru că muzica e senzuală, emoțională, non-verbală. Nu e critică. Dar ceea ce e melodia pentru muzică, e înțelesul pentru artele cuvântului. Arta narativă pretinde că e despre experiență. E despre lume și ce facem în lume. […] Dacă arta înseamnă – cum spunea Emil – să ai puterea de a-ți proiecta creațiile, pentru a-i face pe ceilalți să observe, pentru a-i scoate din inerție atunci ceea ce vedeam în fața mea era o operă de artă. O operă de artă foarte proastă”.

Așadar, firul narativ digresiv se concentrează pe un conținut caleidoscopic printre portretele personajelor din viața lui Vali: de la amicul afacerist la amicul cel mai bun, de la prietena isterică la amanta seducătoare, dizolvând astfel cadre din trecut și din prezent, fapte, idei, sentimente, într-un tot unitar fluid.

 

Ilustratie Si te trezesti razand (autor grafica: Cristiana Ursache)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!