Dumnezeul nostru! Ne-ai lăsat în lumea asta cu un strop de speranță, însă privind în ochi disperarea.
O piatră funerară neagră ca noaptea și acoperită de dâre albe ce se asemănau cu urmele lăsate de stele. Asupra căreia meșterul Avdo întârziase ani întregi până să înțeleagă forma pe care trebuie să i-o dea ca ea să vorbească tuturor despre omul ce se odihnește acolo. Bărbatul pe care îl cunoscuse pe străduțele din Mardin, ce-și pierduse memoria și, pentru un timp, devenise Isa – deși știa că nu acesta e numele lui adevărat, ci doar unul dintr-un lung șir – cântărețul la flaut pregătindu-se să se piardă în lume, pornind spre Ierusalim, cât mai departe de războiul izbucnit în Europa. Unde-și va lua numele de Musa. Nu înainte de a-l duce pe orfanul Avdo, cel cu glas de înger, la meșterul Iosif, de la care va deprinde ucenicia cioplirii pietrelor de mormânt. Isa e doar unul dintre numele pe care le-a avut Omul cu Șapte Nume din copilăria îndepărtată a lui Avdo. În amintirea a tot ce i-a legat, în numele a tot ce acesta i-a dăruit fără a ști ce înseamnă darul făcut și fără a se mai întâlni vreodată altfel decât printr-o scrisoare și un jurnal (pe jumătate al altuia, pe jumătate al lui), Avdo vrea să-i respecte dorința și să-i facă o piatră funerară care nu doar să se potrivească bine cu spiritul său, ci să spună universului: singurul neajuns al lui Dumnezeu este acela că nu există. Piatra cioplită are în centru o gaură neagră, semn că cel ce se odihnește sub ea a fost un călător, un spirit rătăcitor, niciodată împăcat, nicicând găsind ceea ce căuta. Dacă îți apropiai ochiul de gaură și cădeai în acel abis vast, în deruta aia puteai crede că Dumnezeu se uită la tine. Iar dacă priveai la gaură de pe partea cealaltă, nu vedeai nimic, în afara nimicului. În gaura care înghițise toate stelele și în beznă, era fie Dumnezeu, fie nimicnicia.
Singurul lucru pe care-l cunoștea în viață era dorul, iar moartea făcea parte din asta.
Bărbatul cu Șapte Nume e omul alungat din Paradis, dar nu fiindcă a fost ispitit și a mâncat din pomul cunoașterii, ci pentru că a fost silit să se cufunde în apa uitării; pentru că paradisul lui, în care se pare că se numise Ali, a fost distrus de soldații turci hotărâți a extermina populația aleviților, musulmani adepți ai lui Ali, de data aceasta, ai adevăratului Ali, vărul și ginerele profetului Mahomed. Și fiindcă tânărul Ali își pierduse memoria, îi dau o pușcă și îl pun să lupte alături de ei împotriva alor lui. Transformându-l astfel în Haydar. Aly, Haydar, Isa, Musa, Muhammed, Yunus, Adem – ipostaze ale celui fără patrie, fără istorie, fără memorie, fără rădăcini. Aflat într-un loc doar pentru a porni spre un altul, niciodată el însuși, neștiind niciodată cine este. Neputând fugi cu adevărat de soarta lui, agățându-se de la un punct încolo de iubirea pentru Miskal, al cărui chip nu l-a cunoscut niciodată sau, poate, l-a uitat și, așteptând să și-l amintească pentru a o putea recunoaște, rătăcește prin lume, printre nume, printre religii și identități. Pentru el, Miskal este și nu este o tânără ce îl așteaptă pe malul Bosforului, este și nu este limanul mult visat, singura în măsură să-l redea cu adevărat lui însuși – și tocmai de aceea de neatins, căci omul, odată căzut în istorie, atins de răul ei, nu mai poate găsi drumul spre casă, calea spre sine și se transformă într-un gavsono, o frunză luată de vânt și purtată mereu pe alte pământuri. Pentru el, Miskal e cea care reunește istorii din noi orizonturi, punând în balanță epoci și ținuturi care sunt atât de îndepărtate unele de altele. Nicio epocă din istorie n-ar fi avut sens fără tine. Meshkalu, Shikla, Shekel, Siklos, Mispal, Miskal, tot atâtea nume pentru a exprima același lucru.
Omul e asemenea acelui zeu din legenda grecească, legat de o stâncă, unde vin păsările sălbatice să-i mănânce ficatul. Dormi și crezi că durerea va ceda, dar a doua zi dimineață te trezești legat de aceeași stâncă.
Romanul lui Burhan Sönmez e o broderie narativă în care se țes istorii – reale, posibile, inventate, se deapănă povești, se dezvăluie adevăruri, se întretaie credințe, mituri și legende, dar în care, înainte de orice, se trăiește. Dureros, zdrobit de întâmplări cutremurătoare, rătăcind prin timp și printre cataclisme ale istoriei, lovindu-te de nenumărate forme ale răului, de cutume și de vrajbe, purtând în suflet răni adânci, adunând gesturi de bunătate, căutând o mamă, iubind, așteptând lângă un mormânt ocrotit de singurul arbore al lui Iuda dintr-un cimitir istanbulez, plângând moartea unui câine ce ți-a fost tovarăș ca pe cea a unui copil, salvând o tânără și dându-i o nouă identitate, de fapt, șansa la o nouă viață, ducând un pumn de pământ de pe mormântul unei armence pe cel al unui bărbat musulman care a iubit-o, dând numele unui băiat nevinovat care ți-a fost ucenic și care a fost sacrificat în nebunia oamenilor mari, nepotului al cărui sânge nu e al tău, dar care înseamnă totul pentru tine, așteptând în cele din urmă împăcat o pasăre cu aripi întinse să te ducă dintre morminte și chiparoși în crângul de migdali pe care-l vezi și în ultima clipă dinaintea morții, în crângul de migdali unde o fată cu chipul trist, promisă altui bărbat, ți-a șoptit numele. În crângul de migdali unde viața amândurora s-a scris cu sânge. Avdo, bătrânul șlefuitor de pietre de mormânt, copilul pierdut sau părăsit de mamă, rătăcind în căutarea ei, cutreierând el însuși lumea (mai mică, în cazul lui, decât cea a prietenului Isa, Bărbatul Cu Șapte Nume, dar la fel de istovitoare și de plină de încercări) până în ziua în care se oprește lângă mormântul celei pe care a iubit-o și unde va rămâne, alături de vii și de morți, treizeci de ani, așteptând, cioplind, străduindu-se să înțeleagă și să accepte, este cel în jurul căruia se țes toate celelalte povești din romanul lui Burhan Sönmez. În fire dense, toate vorbind despre suferință, neputință, nedreptate, zbateri și ce poate omul să le opună. Coborând când mai aproape în timp, când mai departe, acoperind aproape o sută de ani de istorie a statului turc modern și săpând mai adânc, cu sute, uneori cu mii de ani în urmă, de la granița siriană în podișurile anatoliene, printre satele de la câmpie și pe străduțele din Istanbulul, adunând la un loc relicve bizantine, învățături sufite, legi nescrise despre onoare și răzbunare, gesturi de cruzime din epoci diferite, amintind mereu și mereu că nu a existat o singură populație pe acest teritoriu atât de vast, că înainte de Turcia lui Atatürk a fost un imperiu multietnic și, înaintea lui, altele, că nimic nu dăinuie așa cum credem într-un moment ce se dovedește doar o clipă în curgerea infinită a timpului, că doar omul sub vremi se transformă în acel gavsono despre care îi vorbise meșterul Iosif în legătură cu Isa copilului Avdo, despre care îi vorbește acum bătrânul Avdo nepotului său: E un cuvânt care vine din copilăria mea. Înseamnă refugiat în siriacă. Aluneci din greșeală în greșeală o dată și te trezești suflat încolo și încoace, plin de tristețe indiferent unde te-ai afla. Eu așa am trăit și-ți spun să nu trăiești și tu tot așa.
Sunt o umbră făcută numai dintr-o inimă care-a fost prinsă într-un vârtej de dor și de durere. Acum piatra asta dinaintea mea e luminată de lună. Umbra mea căzând pe piatră. Ăsta-i un vis, nu există nicio piatră, nu există niciun eu, există numai o umbră.
A aluneca este celălalt nume, unul dintre multele, al lui a fi împins. Sau a fi condamnat. Așa cum se întâmplă cu Elif, silită să se mărite cu un bărbat violent și pe care nu-l iubește, cu sora ei Ipek, plecată din sat și ajunsă cântăreață de arabesk într-un cazinou, sfârșind împușcată împreună cu tatăl fetiței ei când e pe punctul de a-și găsi liniștea, cu Reyhan, cea cu viața zdrobită, hărțuită ca un animal de polițiști cu puști și pistoale, considerată un element periculos pentru securitatea statutului, siluită de comandantul închisorii îndrăgostit de ea. Așa cum se întâmplă cu bătrâna kurdă, singura ființă vie printre atâtea sate pustiite de atrocitățile soldaților turci, jelind, urlând, vorbind limba morților, nu pe a viilor, apoi lăsându-se să cadă pe marginea unei stânci, alegând să moară decât să plece din locul unde s-a născut, de pe malul Eufratului, fluviul despre care se credea că absoarbe durerea. Așa cum s-a întâmplat cu cealaltă Miskal, tânăra alevită abuzată de toți soldații până și-a dat ultima suflare și pentru care femeia ce i-a fost mamă nu cere decât o mână de pământ de care să fie acoperită. Așa cum s-a întâmplat cu Adem Giritli, profesorul de istorie istanbulez luat în armată și înțelegând, prea târziu, că am fost dezgoliți de umanitate, cu Haydar, cel care, ajutându-și superiorul s-o îngroape pe alevita ce poartă același nume cu logodnica lăsată acasă, a văzut răul și a decis să fugă, să devină un altul – până va afla cu adevărat cine e. Chiar dacă asta nu se va întâmpla niciodată. Cum i s-a întâmplat lui Avdo, ținut în viață în închisoare doar de gândul reîntâlnirii cu Elif, dar ajungând să-i vegheze mormântul și să-și găsească în sfârșit locul: printre morți, prea puțin printre vii: Găsise locul unde avea să moară. După o viață de rătăcit de colo-colo, în care căutase un loc de trăit, acum înțelegea că el de fapt căutase un loc de murit. Căci de prea multe ori viața atârnă de onoare, de o dragoste ce nu se poate împlini, viața presupune răzbunare, masacrarea celui diferit, violență; viața înseamnă să fii urmărit de nebunie, de setea de sânge, de cutume de care nu te poți elibera, de interese de stat, de războaie, de pierderi. Și atunci un cimitir e un loc potrivit: Când își croia drum printre molizi, chiparoși și pini, Avdo își dorea să fi fost unul dintre ei, ca să poată atinge acea liniște ce-l însoțește pe cel care stă de pază o viață lângă un mormânt.
Țara asta-i un adevărat iad, am murit toți și-am ajuns în infern, și-acum plătim pentru păcatele noastre. Nu există cale de scăpare.
Tortura și pedeapsa cu moartea pentru împotrivirea față de renunțarea la fesul otoman și față de reformele de modernizare a proaspătului stat turc, participarea la încercări de răsturnare a guvernului, la lovituri militare, manifestații pentru drepturile studenților înăbușite brutal de organele de poliție, soldându-se cu arestări și condamnări, adeseori cu pierderea vieții, actele sângeroase ale armatei de decimare a populației de origine kurdă (numele erau sumeriene, babiloniene și asiriene, și totuși, cine știe cum, în timp, locul lor avea să fie luat de acești oameni simpli, săraci, ignoranți), urmând politica imperiului otoman de eradicare a triburilor alevite, care se alimenta dintr-un conflict religios ce se trăgea tocmai de la rădăcinile islamului și fondatorii acestuia se suprapun peste ritmurile vieții dictate de glasul sângelui în numele onoarei și al unei superiorități de castă, cu refuzul de a-l accepta pe celălalt, de a trece peste diferențele religioase și etnice, cu ignorarea momentelor de comuniune între populații atât de diferite. În numele unor neînțelegeri transformate în ură ce se transmit din generație în generație, al unei religii, al noului stat turc. Aproape o sută de ani de istorie se citesc ca într-un palimpsest printre poveștile cărora Sönmez le dă viață. Povești de dragoste și de moarte, povești despre vieți zdrobite care își caută tihna și se agață cu disperare de o prietenie, de un gest de bunătate.
Am reușit să-mi fac un singur prieten într-o viață de om, ce fericit sunt.
A face o fântână pentru iubita moartă și pentru cei încă vii, a-ți mărturisi amarul lângă un foc, a transmite nu doar un meșteșug, ci o întreagă filosofie de viață, a pune o piatră de mormânt la capul unui câine, a adopta o fugară sunt fapte care pot părea umbre pe marea scenă a timpului și a istoriei, dar care păstrează încrustate în ele esența unei vieți și crezul în umanitate așa cum doar semnele gravate pe pietrele de mormânt de către creștinul Iosif, de către armeanul Dikran, de către Avdo o pot face. Piatră e ceea ce durează, deși și pietrele au consistență diferită și trebuie să le știi rostul pentru a le modela. Moartea e piatra ce desparte căutările celor vii de ale celor morți. Poveștile vieților celor vii și ale celor morți sunt piatră, iar tot restul e umbră, un interludiu. Mai ales omul singur, însingurat, pierdut, dezrădăcinat, sub umbra amenințătoare a istoriei și a altor oameni: Când rămâne fără nicio nădejde pe lume, omul se pierde pe sine, se transformă într-o umbră. […] O umbră care nu mai are nimic. El își caută o piatră de care să se agațe, care să-i dea consistență: femeia pe care o iubește, bărbatul pe care să-l urmeze, copilul pe care să-l crească. Sentimentul apartenenței la ceva. Între atâtea neliniști și tristeți se brodează legăturile unei calde comuniuni umane. Prietenia îl apropie firesc pe meșterul Iosif de Avdo, pe amândoi de Isa, pe Avdo de Marinarul Blond, pe Ipek de odinioară, devenită Perihan Sultan, de Yüksel, pe Reyhan de Sürreya. În cel de lângă el, prieten sau tovarăș pentru un timp, omul găsește alinarea; celui în viață și spiritelor pe care Avdo le simte rătăcind între două lumi, căutând și ele ceva din căldura celor vii, unele la fel de neodihnite ca cei rămași aici, par a le rămâne drept consolare doar momentele în care au simțit în celălalt seamănul lor întru suferință.
Pe lumea asta, fiecare om are dreptul la un mormânt, fiecare mormânt are dreptul la o piatră de mormânt, și fiecare piatră de mormânt are dreptul la modele și cuvinte.
Dens, încărcat de o melancolie grea, poetic și realist, cu personaje trăind mereu în umbra fericirii, dar acceptând cu demnitate ceea ce li se întâmplă, creând între ele legături pe care nici depărtarea, nici dispariția nu le pot rupe tocmai pentru că li s-au luat atât de multe, Piatră și umbră e o excepțională scoatere din întuneric a unei lumi, a spiritului care o definește, a contorsionărilor și a istoriei mici care e indestructibil legată de istoria conflictelor și a intoleranței. Absolut remarcabil tradus de Veronica D. Niculescu din limba engleză, romanul lui Burhan Sönmez e o piatră perfect șlefuită. Lângă ea, asemenea lui Avdo veghind și trăind în cimitirul din Istanbul, ar trebui să ne oprim și să medităm, descifrându-i sensurile gravate adânc.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
