Cuvânt Înainte
Nu înțelegeți? / Dați-mi ceva pentru care să mor / altfel e inutil.
Dacă concretizarea adevărului și construirea unui „testament al fanteziei” sunt motive suficiente de a muri, atunci moartea lui Maxim Radu Niculai își găsește rostul în frumusețea versului și a poveștii ce capătă sens în drumul lui spre Soare-Răsare. Maxim Radu Niculai nu caută înțelegerea în viață, în existența deja ratată și în conștiința fraților ce încearcă să-l salveze de la a se pierde/prăbuși, ci în ceea ce se află după, în concretul poetic care îi oferă o nouă șansă și îi proiectează persona în volumul de poezii salvat de sora lui, Ioana Nicolaie.
Odată cu poetica din Pictând apa, realitatea nu este tratată descriptiv, învăluită în căldura unui suflet viu, ci este supusă unui proces de deformare și înstrăinare care-l transformă pe primul dintre cei doisprezece frați din Sângeorz-Băi în poetul ce se întâlnește după moarte cu Miklós Radnóti în groapa comună a lui Radu Vancu. Aici, în groapa comună, (groapa n-a mai fost / frica a rămas) ratarea capătă sens, durerea este plasticizată, inima își primește diagnosticul, iar tratamentul este recuperat de Ioana Nicolaie din paginile agendei negre. Deoarece sora ia asupra sa postura de cercetător al acestui antibiotic administrat în supradoză care este poezia, pare firesc ca formula lui să fie prelucrată pentru a se putea adapta la acea post vitam visată de Maxim Radu Niculai. Poezia, privită ca un antibiotic atent analizat, este în totalitate a lui Maxim Radu Niculai; felul său de a opera cu limbajul și sentimentul devine o semnătură proprie, iar imaginile despre viață validează puținele fapte biografice pe care le cunoaștem: s-a născut în nordul României, a avut o viață de poet damnat, a lucrat ca muncitor agricol, la drumuri și poduri. Cu toate acestea, recuperată fiind de Ioana Nicolae, poezia lui pare să devină într-o anumită măsură și a ei, iar legătura strânsă dintre cei doi frați și dintre cele două tipologii de creatori este confirmată de romanul Drumul spre Soare-Răsare, unde Radu Maxim devine personaj.
Citind Pictând apa după întâlnirea cu personajul ce se află într-o călătorie printre vămile de dincolo, ai impresia că nimic din poezia lui Maxim Radu Niculai nu e întâmplător, motiv pentru care autenticitatea ei este pusă sub semnul unei prelucrări necesare. Dar asta nu modifică valoarea volumului, ci o amplifică, îi accentuează fascinația specifică unui testament și bogăția mesajului care capătă aici noi rezonanțe.
A avea în față un volum postum anticipat de acțiunea unui roman este un dar pentru orice cititor care caută să găsească legături între poveste și adevăr, viață și moarte, ideal și eșec sau poet și personaj. Întrebările care se nasc despre intervenția post-mortem, despre spațiul poetic care s-a topit ca un oraș înghițit de ape sau despre viziunea autorului asupra poeziei sale nu fac nimic altceva decât să sporească miracolul înfăptuit de Pictând apa. E firesc să găsești noi interpretări, să cauți răspunsuri în viață, la fel cum le pescuiești și pe cele din moarte. Tocmai de aceea volumul lui Maxim Radu Niculai devine un testimoniu esențial prin care poezia își demonstrează forțele de a comunica permanent cu viața, cu moartea, cu persoanele iubite, cu prelungirea existenței și cu antidotul care, de cele mai multe ori, se dezvoltă după ce inima a încetat să bată. Prelucrată sau nu de forța creatoare vie, poezia nu ține cont de granițele existenței; ea vindecă indiferent de starea de latență a sufletului, iar posibila intervenție asupra cuvântului lui Maxim Radu Niculai nu mutilează, ci construiește. Construiește un univers care recuperează și salvează, oferind o utilitate până și morții.
sunt omul care a întors timpul / pur și simplu l-am prins de coarne / și l-am pus să curgă / ba nu, să sară, să alunece / sau să plutească
Cum citim?
Citind un volum postum ești obligat să te întorci la origini, pentru că, odată imortalizată în etern, poezia se reîntâlnește cu ceea ce nu se mai găsește în viață, cu încercarea (nu e prea devreme / nu e nici cenușiu / și nici înghețat nu e), cu peștele rar, preistoric, Latimeria (până când voi uita / că Latimeria / e strămoșul mamiferelor / de pe planeta asta policoloră) sau cu hotărârea imposibil de schimbat de a muri (tu ești cine ești / fiindcă într-o zi / te-ai hotărât să mori). Volumul lui Maxim Radu Niculai nu propune numai întoarcerea la originile tânărului din Sângeorz-Băi, ci întoarcerea la originile unui personaj – Radu Maxim, la originile unui roman și, nu în ultimul rând, la originile liricii, întrucât în viața de apoi totul este posibil. Poate că poetul nu a gândit întâlnirea poeziei sale cu spațiul extins al literaturii, dar moartea a facilitat încercarea de apropiere dintre vers și proză, dintre muncitorul agricol și magicianul poetic sau dintre un frate risipitor și sora ce salvează. Ia naștere astfel un sistem cartezian cu trei axe care definesc poezia lui Maxim Radu Niculai: axa orizontală, a concretului și a adevărului, axa verticală, a înălțării în poveste, și axa cotelor, a unei interpretări specifice liricii modernității, ce transformă volumul într-un testament intelectual înrudit prin moarte cu modernismul poetic definit de enigme și obscurități.
1. Axa absciselor (orizontală) – Reînvăț să trăiesc / cu oase de fum / reînvăț vorbirea.
Punctele de pe această axă îl definesc pe Maxim Radu Niculai-omul. Cel care și-a ascuns poezia în manuscrise acum inaccesibile, cel care a integrat în viața de muncitor o poetică a vieții, cel care și-a ascuns eșecul în alcool, cel care s-a însurat în o mie nouă sute nouăzeci și ceva și-n anul următor și-a rupt piciorul. Maxim Radu Niculai vede viața și scrie despre ea, dar o refuză ca mod de supraviețuire. În schimb, el supraviețuiește prin poezia în care îngrămădește credința, căutarea, eticheta de muncitor, întrebările despre iubire și concretul ce i se arată zilnic. Maxim Radu Niculai scrie cu luciditate despre lumea ce se clădește în jurul său, dând un sens fiecărui element aparent nesemnificativ. Astfel, poezia sa înfrumusețează perioadele de criză în care se nasc monștri, pădurile în care frunzele îi erau inimi, jumătatea de an petrecută cu șobolanii pe nume Frido, Romică și Taz, miriștile (superbe) de orz sau gropile mari, adânci și negre. În mod clar, poezia acestei axe este o poezie a experienței care recuperează coborârile constante ale muncitorului agricol sau ale muncitorului din fabrică. Este poezia pe care o scrie pentru și despre sine, despre caracterul său bărbătesc (ești un prost când plângi / de dragostea și bucuria ei, / ești indecent, băiete, / că te îmbraci / cu paltonul tău ros / chiar dacă-i iarnă), despre propriul multivers unde Moș Crăciun și Domnul Isus sunt acasă la mine sau despre traseul ce are drept destinație pustietatea, moartea, spaima: când treci de munți în câmpie / te apropii de cimitire / și zornăind din oase / începi să simți gustul libertății / și spaima. Tot aici se concretizează afinitatea pentru băutura ce devine apa pictată care, la rândul ei, îi pictează lui Maxim Radu Niculai viața: până mușc din zăpadă / o mai înveselesc cu icoane / și rachiu de mere ; și-atunci de ce să nu mor de beat / tolănit pe orice gard rupt / căruia îi place cum cânt?.
Prin actul reciproc de a picta ia naștere și jocul specific poeziei lui Maxim Radu Niculai, întrucât în volumul acestuia se simte intenția poetului de a experimenta și de a clădi lumi ce reflectă și o anumită filosofie specifică. Iată, de pildă, poeziile Destin și Soartă care capătă măsura unor fabule ce ilustrează cele două concepte definitorii ale grecilor antici. Pentru Maxim Radu Niculai, destinul se rezumă la (ne)norocul călătorului de a fi mușcat de o viperă normală după ce vipera cu colți albaștri a uitat de el, iar soarta este cea care-l condamnă pe omul ce a lovit câinele guvernatorului, dar nu din răutate, apărarea constituindu-se numai dintr-un câine care știe că n-a lovit din câinească răutate, dar nu este ascultat. Jocul continuă și în exercițiul stilistic de conjugare: tu ești o pisică albă, el este șoarecele gri pe care l-ai prins, eu s-ar putea să fiu ciobănescul german sau în poezia psihedelică, amintind de cea a lui Ion Barbu prin universul vizual straniu, ermetic, colorat: la masa din grădina cu ciuperci (…) câțiva îngeri tatuați cu frunze de măr (…) în grădină niște melci care mănâncă ciuperci… Astfel, poezia lui Maxim Radu Niculai nu este doar testamentul ce trebuie atent interpretat, ci o întreagă pânză a poetului care pictează apa și așază cu grijă omul pe axa autenticității.
2. Axa ordonatelor (verticală) – numai ca să-ți șoptesc câteva vorbe / am nevoie de patru guri / și o seară / dezgropate din ceruri / ca să tac / nu am nevoie decât / de tine.
Dragostea nu trece, ea doar se schimbă. În ură, cel mai des. Dar și în nostalgie, în nodul în gât sau, ca acum, într-o greutate nesfârșită, căreia n-ai cum să-i faci față. (Drumul spre Soare-Răsare)
Axa ordonatelor urmărește povestea unui eșec definit de dragostea dusă la distrugere, aceasta intersectându-se cu axa absciselor în punctul 0 unde este situat Radu Maxim (Niculaie). Având drept cadru romanul Ioanei Nicolaie, Drumul spre Soare-Răsare, poezia din Pictând apa oglindește procesul de ratare prin iubire și prin neșansă. Poeziile devin ode închinate personajului Helga, fata de care Radu Maxim este îndrăgostit toată viața, fata așteptată (îmi iubesc femeia / dar nu pe care o am / ar fi prea, prea și cam, / prea cam…), fata mai rece, mai îndepărtată, mai râzând de noi ca o foiță de turnesol ce devine roșie în mediul acid. Helga este fata pe care o caută prea mult ca să mai creadă în ea, apariția ei în volumul de poezii fiind imposibil de ignorat, întrucât Maxim Radu Niculai insistă asupra propriilor teorii despre dragoste și ratare care se regăsesc și în romanul Ioanei Nicolaie. Din această perspectivă, presupunând că Ioana Nicolaie nu a cunoscut poezia fratelui ei, personajul din roman și poetul volumului par a avea aceeași mentalitate ce definește planul axei ordonatelor (Cât de plină de răbdare e dragostea? Mi-ai zis c-o să urcăm împreună în tren, și mi-ai promis, dar uite că n-ai ajuns și m-am pomenit pe un coridor plin de lume (…) Dragostea a devenit din nou bună, răbdătoare, fără pic de pizmă, doar cu o urmă de mândrie, căci nimeni, Helga, n-o să te iubească vreodată ca mine). Mai mult decât atât, volumul Pictând apa anticipează (sau confirmă) și traseul spre moarte pe care îl va parcurge Radu Maxim prin vămile menite să-i scoată în evidență greșelile, defectele, neajunsurile, instanța divină definită de Cel Alb fiind reprodusă și în poezie prin conversațiile cu bătrânul: vorbesc cam mult, bătrâne, / de când nu ne-am mai întâlnit / am căpătat o frică / de tăcere sau prin trimiterile la ideea de moarte: sunt obosit de moartea / ce-a-nceput să plece.
Poezia lui Maxim Radu Niculai încorporează și motivul drumului: cândva era bine și era drum, „vorbește” despre săculețul cu viaticum menit să-i hrănească sufletul înainte de moarte, insistă pe ideea de mântuire care-l preocupă și pe Radu Maxim: mântuirea stă în urma încălțărilor sale (Dar noi, oamenii, chiar suntem vinovați. Cum L-am putut răstigni pe Isus? Cum am bătut în cuie binele, și salvarea, și cunoașterea trimise nouă din Cer? Fratele Ilie ne iartă pe toți și picură peste noi, de-a lungul și de-a latul odăii, ba și peste curte sau pridvor, mântuirea.) și invocă sărbătoarea pascală care definește traseul existențial al personajului Ioanei Nicolae: se apropie Paștele și iar o să-l fac doar cu mine. Din această perspectivă, volumul pare o parafrază impecabilă a romanului sau acesta din urmă pare o poezie în dimensiuni mari ce respectă versurile poetului. Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc pentru că te iubesc; aci începe iubirea.
3. Axa cotelor – ca să simți iubirea / trebuie să nu ai inimă
Dacă lumea lui Maxim Radu Niculai reprezintă un sistem de axe tridimensional, atunci axa notată în matematică cu Oz are rolul de a adăuga profunzime și înălțime planului bidimensional. Analiza actuală a volumului Pictând apa nu este întâmplător una matematică, întrucât ea respectă direcțiile impuse de Hugo Friedrich în Structura liricii moderne: ca temă, poezia urmează întâmplarea, ca metodă, abstracțiunile algebrei care se învecinează cu abstracțiunile basmului. Lucrarea fundamentală despre modernism ascunde în ea (și) aspecte ale liricii contemporane care dau naștere unui mod de analiză satisfăcător ce susține ideile propuse de Baudelaire, Rousseau, Diderot sau Novalis. Pornind de la teoria lui T.S. Eliot conform căreia poezia se poate comunica și înainte de a fi înțeleasă, volumul lui Maxim Radu Niculai se transformă într-un adevărat volum modernist ce încorporează direcțiile acestui curent al enigmelor și al obscurității: are componenta metamorfozei, debutează printr-o artă poetică, poartă gloria de a nu fi înțeles, este decorat de o estetică a urâtului și se apropie de centrul poeziei prin depersonalizarea propusă de Baudelaire. Printr-o arhitectură severă, volumul celebrează disperarea, paralizia, avântarea febrilă în ireal, setea de moarte și jocurile de excitații morbide, toate acestea fiind interpretate prin prisma primelor două axe. În axa cotelor se adaugă, iată, arta poetică, estetica urâtului, lipsa abandonului beției inimii și, desigur, elementele de versificație (care sunt categoric moderne și se regăsesc în lirica contemporană).
Cred că nu întâmplător a ales Ioana Nicolae poezia Material drept text de debut al volumului, însuși titlul trimițând la ideea de creație. Ulterior, toate elementele din poezie susțin caracterul acesteia de artă poetică: kilometrajele defecte surprind așezarea materialului poetic în planul numărului condiționat, cărămizile sculptate trimit la ideea de creație prin poezia ce devine o cărămidă sculptată, iar verbele s-au copt și se ascute descriu traseul parcurs de poet în vederea scrierii unei poezii. Estetica urâtului încarcă volumul prin trimiterile la planul subteran, la șobolani, la terenul necultivat sau la viermii ondulatori, însuși poetul strecurând în poezie termenul modernist: În paragina spoită modernist / viermi ondulatorii colcăie scrobiți / scârțâind pinioane vrednicul artist / gâlgâie metalic strachina cu biți. În această poezie, Studiu III, Maxim Radu Niculai pare să aducă un întreg elogiu liricii moderne, mai ales celei a unor poeți precum Ion Barbu sau Tudor Arghezi, remarcându-se aici și o anumită disonanță (probabil) intenționată. Lirica din Pictând apa e plină de tensiune, o tensiune specifică poetului ce apasă asupra sa ca un blestem, poetul ce ridică în slăvi oribilul artistic exprimat care devine frumusețe prin raportarea la propria viață. Spiritul poetului este atrofiat, iar cuvântul devine o ființă vie mai puternică decât cel care-l mânuiește (Victor Hugo), acesta din urmă folosindu-l ca pe niște clape. Mai mult decât atât, se observă acuratețea teoriilor lui Novalis despre poezia viitoare: aceasta devine, într-adevăr magie, orice cuvânt se transformă în incantație, iar poetul e un magician care îi constrânge pe cei vrăjiți să vadă, să creadă, să simtă un lucru așa cum vrea el. Poate că Maxim Radu Niculai nu-și propune să intre în acest spectacol, dar înclinația lui către magic, interioritate sentimentală și haos îl obligă să-și încadreze opera în structura liricii moderne, mai ales știind că, poate involuntar, pentru a da naștere sentimentului, trebuie să nu ai inimă. În final, poezia sa stă sub semnul unei întrebări ce pare desprinsă din epoca marilor moderniști: la ce bun această poetizare a viciului / la ce bun această indiferență / și de ce această iubire?
Prea multă informație / și prea puțin timp / ce-ar fi să-l prelungim?
Volumul lui Maxim Radu Niculai, Pictând apa, se întinde pe un plan tridimensional și demonstrează că poezia e măreață și după moarte, dar și înaintea acesteia, chiar și atunci când ea e nevoită să stea ascunsă. Postumul poetic nu reprezintă numai un testament al fratelui ce sfârșește tragic sau al personajului subjugat ratării, ci se metamorfozează într-un întreg spațiu deschis în care sunt îngrămădite dragostea frățească, eșecul iubirii și actul poetic desăvârșit.
*Adela-Maria Roșca, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, mate-info, la Colegiul Național Iași. În prezent se pregătește pentru participarea la faza națională a Olimpiadei de limba și literatura română (Botoșani, 1-5 aprilie).
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
