Piele și cer – un spectacol la care am asistat cu respirația tăiată de la început până la sfârșit și de la care am plecat cu multe impresii și întrebări. Nu mi-a fost oferită nicio certitudine, însă, cu siguranță, mi-au fost spulberate o parte din cele anterioare și poate că asta e mai important.
Problema pe care regizorul Radu Ghilaș o ridică pornind de la textul lui Dimitré Dinev nu-mi este una străină, căci în ultima vreme se abuzează crunt de ea, însoțită mai mereu de formulări de tipul „moartea a devenit o parte din viața cotidiană, peste tot e numai moarte”. Adevărat, dar de ce ne mirăm atât de mult? Așa a fost dintotdeauna, singura diferență e că acum afli mai repede și de cele mai multe ori fără să vrei. Ceea ce mi se pare fundamental, însă, e felul în care te raportezi la moarte și la ceea ce presupune aceasta. Mergând pe această linie, spectacolul reușește să pună la îndoială întreaga existență umană prin intermediul unui joc de perspective. Accentul nu cade pe acțiune și cu atât mai puțin pe gravitatea contextului; nu faptul că personajul feminin (Petronela Grigorescu) fură din buzunarele cadavrelor, nici acela că bărbatul (Ionuț Cornilă) este un asasin plătit sunt importante, tocmai pentru că astfel de aspecte ale lumii nu mai impresionează prin simpla existență. Ceea ce tulbură în profunzime e felul în care fiecare personaj își înțelege condiția.
Moartea n-ai cum să o oprești. Tot ce poți să faci e să-i dai un sens. Aici se naște adevărata problemă și tot aici se naște și nenorocirea. Ce sens ar trebui să îi dai? Există sensuri greșite și sensuri corecte? Dacă celălalt privește moartea altfel decât mine, în opoziție cu principiile mele, eu am dreptate și el nu? Sau poate invers? Între un ucigaș plătit și un hoț de cadavre mai există moralitate? Dar iubire? Răspunsul meu e „nu știu” și, cel puțin în momentul de față, cu greu aș putea crede în cineva care are un răspuns concret la toate aceste întrebări. Poți trăi fără să te compromiți, față de ceilalți sau față de tine, nici măcar o singură dată? Greu de spus. În sine, piesa nu își propune să răspundă la aceste întrebări, ci să ofere un spațiu, interior și exterior deopotrivă, în care fiecare să își formuleze propriile întrebări în funcție de sistemul său de valori. Love, Faith, Hope… Te mai pot ele salva de la risipirea interioară? Pot ele să dea un sens morții? Depinde cum le privești.
Îmi tot răsună în cap una dintre replicile personajului masculin, aceea că (parafrazez) bucuriile pot veni doar din exterior; unde începe pielea, începe mizeria. Dacă e într-adevăr așa sau nu, rămâne la latitudinea fiecăruia. Ceea ce am conștientizat, însă, e că adesea moartea construiește mai mult decât o face viața. O viață veșnică presupune un număr nelimitat de posibilități care tocmai de aceea se pierd. Perspectiva morții e cea care reușește, de fapt, să dea o formă ființei, căci te obligă, mai devreme sau mai târziu, să o privești ca unică certitudine după care te poți ghida.
(*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.)
Sursa foto: Teatrul Național Iași
