la amiază desigur odihna / cînd ridurile țîșnesc pe la ceafă / vin mîinile ei / și cu mișcări de balenă uscată / îmi afundă ochii în odaia luminoasă / lumina de aici e o noapte doar cu puțin / mai mică / o membrană usturătoare / visez la somnul care să-mi odihnească toți dinții
,… din visul tău din noapte / și din femeia ta nu poți să ieși
Volumul lui Florin Partene râcâie la membrana usturătoare a luminii până o desface, dezvăluind noaptea lungă și omogenă de dincolo; o noapte în al cărei miez cărnos te adâncești resemnat ca-ntr-o femeie, cu patimă și durere, cu ciudă și speranță. Iar pe fundalul acestui întuneric solid, concentrat între zidurile dimineții, se îmbulzesc obsedant himerele nocturne – frumoasele nopții, femeile minții, astfel încât vocea din spatele reverenței oscilează mereu între momente de crudă, nesatisfăcătoare luciditate și delir oniric: ceasurile nopții se încheagă într-un anestezic concentrat și eficient, iar dimineața este pumnul tare de la sfârșit, care trezește definitiv simțurile din amorțeală și destramă mirajele serii.
toți am avut noaptea noastră de glorie / toți am trecut pe sub reflectoare / și de la ele am luat paloarea …
Gestul reverenței amintește de memorabila ieșire din scenă a actorilor la final de spectacol; de acele ultime clipe de grandoare înainte de coborârea cortinei, în care reflectoarele se sting pe rând, publicul se retrage, iar sala se umple din nou de o liniște anticipativă, în așteptarea următoarei nopți de glorie – astfel se definesc și se măsoară clipele în versurile lui Florin Partene; în nopți de glorie până la brutala, inevitabila deșteptare. Iar nopți se numesc toate mijloacele prin care putem înșela lumina.
Reverența le adună pe cele mai spectaculoase dintre ele.
,… cînd ficatul e doar un tampon / de care te rogi să absoarbă / (…) cînd îţi doreşti / pe cineva care să te ia peste tot / pentru ca urmele serii / să şteargă urmele berii…,
Primele poeme ale reverenței deschid volumul cu un umor amar, cu o ascuțită și îndrăzneață autoironie, și surprind adâncirea treptată a vocii poetice în râvnita stare de inconștiență, în grozava letargie a simțurilor, trasând primele contururi ale unei nopți senzoriale infinit de ispititoare, pe fundalul căreia se construiește întregul univers poetic; noaptea ce se varsă lesne în pahar, iar apoi se concentrează în ficatul-tampon, acidă și întunecată; care acoperă și anesteziază. Astfel se dezvăluie primele fațete din grandiosul caleidoscop de umbre al reverenței.
aceasta e camera dragostei / şi uneori noaptea nu pleacă de aici…, atunci orice oră ar fi / noi ştim că e noapte / într-o noapte trei nopţi…,
Următoarele poeme descriu noaptea ca o înzestrată arhitectă; o ziditoare de vise care ridică mereu noi pereți, noi camere și spații ale regenerării. Iar undeva între acestea, dragostea are propria odaie în care se conservă, ferită de razele revelatoare ale luminii orice oră ar fi. În camera dragostei, timpul se dilată, nopțile sunt de trei ori mai lungi și de trei ori mai adânci, așa încât ochii nu își mai găsesc rostul decât închiși. Astfel, versurile lui Florin Partene descriu dragostea ca o dulce, indulgentă ignoranță, ce nu poate fi atinsă decât printr-un refuz categoric al adevărului, printr-o adâncire premeditată în orbire și întuneric (dragostea însăși, o noapte):
poţi orişicînd să faci bube / sau să te trezeşti / cu cea mai netedă piele potrivit călcată / sau aşa deodată să nu mai conteze.
Este multă dragoste în reverența, însă chipul femeii asupra căreia se răsfrânge aceasta rămâne îndepărtat și enigmatic, răsărind timid din negura nopții și căpătând trăsături mistice, incerte. Femeia descrisă în versurile lui Florin Partene este, de fapt, femeia-matrioșka, femeia-simbol; un contur infinit de cuprinzător în care se recunoaște, de-a lungul volumului, un spectru generos de ipostaze și de identități feminine între care vocea poetică își împarte adorația: iubită sau himeră, ideal, sirenă și femeie a minții; viciu, ispită sau mamă cosmică – e cert că pînă şi-ntr-o femeie dai de o femeie. Pe tot parcursul volumului, sinele rămâne strâns legat de o mamă cosmică și primordială; oricât ar crește, oricât l-ar îngreuna hălcile anilor pe care-i poartă, acesta nu se poate desprinde de „sforicica bordo” ca un cordon ombilical ce-l trage înapoi în adâncurile unui imens pântec de beznă: ,… trag de o aţă – ,,sforicica bordo” / şi după mine vin înşirate / cărnurile moi.
(dincolo de membrana usturătoare a luminii, o noapte în al cărei miez cărnos te adâncești resemnat ca-ntr-o femeie.)
Reverența lui Florin Partene se află, așadar, sub însemnul renașterii, al eternelor întoarceri și al ciclicității; este un omagiu adus nopților de glorie și o splendidă cartografiere a tuturor adăposturilor pe care le construim în calea luminii pentru a ne mai păstra o vreme în oarba reverie;
aici ochiul e proaspăt închis / iar mintea niciodată destulă.
[AICI puteți citi și cronica volumului abia ieșit de sub tipar Poezii pentru începători semnat de Florin Partene care va participa, alături de Alina Purcaru, Gabriel Cărtărescu și de patru tineri poeți câștigători de concursuri de poezie, invitați la festivaluri de poezie, Alina Vițel (Iași), Alexia Plăcintă (Suceava), Alex Frandeș (Bistrița), Andrei Rusu (Tg. Mureș), la FILIT, la ALECART. ZOON POETIKON (sâmbătă, 21 oct, ora 15). Programul complet al Întâlnirilor ALECART la FILIT, AICI.]
*Ioana-Bianca LUPU este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național „Costache Negruzzi”
Foto: Petronela Dumitriu