Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, din care am „decupat” spectacolul lui Bobi Pricop, rămâne, pentru alecartieni, un reper pe harta culturală a Iașului alături de FILIT, „un punct de interes care se individualizează printr-o vibraţie numai a lui”. FITPTI „are o identitate distinctă, anunţată prin titulatură – se adresează publicului tânăr indiferent de vârsta biologică, vizează spectatorul deschis, curios, amator de aventuri estetice, care se bucură să participe la un act cultural”, după cum susținea Oltița Cîntec, directorul Festivalului. Ne-am bucura dacă la edițiile viitoare liceenii ar fi implicați mai mult în această sărbătoare a teatrului (așa cum se întâmplă la FILIT), dacă școala ar fixa acea „săptămână altfel” în funcție de datele celor două mari festivaluri ce se desfășoară în Iași. Cu siguranță, am fi mult mai câștigați. Dacă n-ar fi fost testele, lucrările de la școală, am fi văzut mai multe spectacole…
În ce mod vrei să pierzi atunci când pășești? Ce vrei să câștigi? Cine alegi să fii?
Buimăcită, fascinată, nerăbdătoare să le povestești prietenilor. Așa ieși de pe ușile Teatrului „Luceafărul” unde Pisica verde îți oferă prilejul să trăiești emoții noi, covârșitoare, împreună cu actorii, cu ceilalți spectatori, cu tinerii de toate vârstele ce se află alături de tine.
Toată lumea dansează cu mișcări nevrotice, psihedelice, prelungiri ale unor stări pe deplin asumate. Ești invitat și tu în lumea lor, îți este puțin dificil, te simți stingherit, te uiți la persoana cu care ai venit, încerci, nu reușești să comunici din priviri, până la urmă ești împins de la spate, poate prea brutal și prea pe nepregătite, să te desprinzi de lumea ta, să intri în ritmul lor, să pășești. Ești invitat să dansezi. Te risipești. Ăsta e primul gând. Nu persistă. Nu trebuie să te pierzi, nu o faci, trebuie să urmărești, să cauți, să asculți, unde, când, nu știi… Nu întâmplător, verdele este cea mai tulburătoare și mai confuză culoare în care poți să te afli.
Mesajul este pentru noi toți, tinerii generației noastre, pentru noi, cei care credem că lumea există de când ne-am născut și de când respirăm, că lumea există de când am început să o batem noi cu pasul. Restul sunt și vor fi doar povești, basme… ori subiecte de comentat pe facebook. În Pisica Verde sunt înfățișate mai multe tipologii ale adolescenților de astăzi, pe care îi întâlnești aievea lângă tine, tipologii de care îți vine să râzi și să spui că sunt exagerate, caricaturizate, uitând că ele sunt, și nici nu ar avea cum să fie altfel, niște prelungiri… Prelungiri ale gândurilor pe care le avem și cărora nu vrem ori nu putem să le dăm contur, ale acțiunilor pe care le întreprindem lăsând esența să se scurgă, să se piardă…
Despre o continuă risipire disipată în pierdere, despre mine și despre tine, trecătorule, spectatorule! Despre multe este Pisica Verde, despre greșelile din tinerețe neconștientizate, însumate toate în sfera generală a experiențelor. Greșelile modelează într-un contur fără formă, fără conținut. Este despre pierderea prin care treci indiferent de ceea ce faci și ceea ce ești, fie că ești un aventurier ori un tânăr dornic de distracție, un adolescent arogant ori un tocilar, un copil rebel ori unul așezat. Te pierzi și pierderea are și ea semnificațiile ei. Pierzi timp, ani, experiențe, câștigi altele, te formezi sau nu, stagnezi mergând. Toată lumea dansează, se risipește, se aruncă, se rănește, râde, râde tare. Singurul care nu dansează și a cărui existență aproape nici nu o percepi până ce nu e verbalizată este „tipul cu hanorac galben.”. El este singurul care se pierde de tot și întru totul.
Un spectacol de teatru presărat de magia inocenței pierdute, murdărite, împroșcate fără voia copilului care se pierde. Unde ajunge acest copil și când ajunge să numească, să strige, să cheme copilăria? Când este de fapt lângă el sau când s-a dizolvat ireversibil? Jocurile copilăriei, vrăjile și incantațiile încărcate de emoțiile sale, ale tale, de acele dorințe mari, oneste, reale în ciuda imposibilității de a fi împlinite, acele dorințe pline de tine. Și vraja este mereu întreruptă – cineva fură bilețelul, cineva ia mâncarea de sub preș, mereu se întâmplă ceva care întoarce situația cu susul în jos. De altfel, vraja sigur și-ar fi făcut efectul. Și toată lumea vorbește cu voce tare, și se urcă pe postament, și merge nervos și suspină – e locul în care toate ofurile prind contur, încep să strige, se pierd și ele. Dar se pierd frumos. E o piesă de teatru care te întreabă ce și în ce mod vrei să pierzi atunci când pășești. Ce vrei să câștigi? Cine alegi să fii? (Viviana Gheorghian)
Dar dacă ți se întâmplă ție?
Simt o satisfacție enormă că ultima și de departe cea mai reușită petrecere la care am participat era de fapt un spectacol; ringul de dans era scena teatrului, partenerii de dans – actori și DJ-ul cu un talent deosebit la „mixat” o adevărată poveste. O poveste la care nu mai știu dacă am fost ascultători, martori sau participanți, căci conceptul întregului spectacol ne dă posibilitatea tuturor celor care am fost prezenți să fim orice, chiar dacă am trecut prin aceeași experiență. Ai fi putut să dansezi pe ritmuri de tehno ori doar să îți alegi un loc la marginea sălii, sprijinit de perete sau așezat comod pe unul din cuburile ce alcătuiau mica recuzită a spectacolului. Indiferent ce ipostază își alege spectatorul, un lucru este cert: privirea acestuia aleargă acoperind spații nesfârșite în doar câteva minute. Fără să vrei, ajungi să te rotești în jurul tău, căutând sursa fizică a celor auzite în căști. La un moment dat, începi să recunoști voci, dar chiar și așa continui să dai curs acelui vertij în care te afli, căci vocile se ascund în mulțime, dincolo de particulele dense de fum, în umbre sau lumini sau poate chiar în tine. Asta face acest loc special – doar în acest disco muzica e pe silent și cuvintele care cu adevărat contează sunt la volum maxim. Doar aici auzi ce zic ceilalți și, mai mult decât atât, vocea lor ia forma gândurilor tale.
Acest concept de silent disco s-a potrivit atât de bine replicilor și mișcării scenice a actorilor tocmai datorită lipsei de contact între aceștia, a adresărilor directe de la personaj la personaj, compensându-se însă cu o legătură strânsă cu spectatorii. Dacă între actori confluența privirilor este actul maxim de legătură, spectatorul și actorul se privesc, dansează împreună și, în definitiv, se ascultă. Astfel noi, în ipostaza spectatorilor, am fost cei mai importanți actori, căci către noi s-au îndreptat toate replicile, toate emoțiile. Prin noi a prins viață scena aflată în semiîntuneric și noi, la rândul nostru, am simțit că trăim atunci când în doar câteva secunde treceam de la o stare la alta. De la euforia dansului la melancolia amintirilor, de la extazul unui personaj la tristețea altuia era doar un pas, un schimb de culori și de tonuri ale melodiei.
Am putut fi prinși în mreaja luminilor ce se își modificau în ritm alert culorile de la movul și verdele tulburător, la galbenul luminos sau chiar la lumina albă a reflectorului datorită celor care urmăreau cu măiestrie paradigma acestui joc de nuanțe prin propriul joc actoricesc. Fie că se aflau în vitrinele lor lăturalnice, dansând în ritmurile propriilor simțăminte, fie că absorbeau toată lumina reflectorului și respectiv, privirile spectatorilor atunci când se urcau demonstrativ pe cuburi, actorii au avut un joc impecabil. Și-au urmărit cu fidelitate caracterul personajelor și le-au asumat atât de bine, încât acestea au devenit persoane reale, tipologii palpabile, caractere în care indubitabil se găsește măcar o umbră a ceea ce suntem sau am fost în adolescență. Începând de la Flori (Camelia Dilbea), acea personalitate schimbătoare care nu știe unde să se situeze între mistic și realitate, între vrăji și iluzii deșarte, dar mai ales, între sine și locul ce odată era ocupat de sora asta. Cu o privire mai mult decât pătrunzătoare, cu pasul apăsat și dansul accentuat de ritmul muzicii – acestea sunt metodele ei de empatie, de transmitere a mesajului, metode care, cel puțin pentru mine, sunt ideale. Nu foarte departe spiritual, se află și personajul lui Carmen Mihalache – Roxana. Bună prietenă a personajului principal, păzite amândouă de îngerul lor Victor, Roxana se remarcă, dincolo de rebeliunea-i adolescentină, printr-o sensibilitate deosebită. În complementaritatea acestui personaj, de data asta în universul masculin, vine Boogie (Alex Iurașcu). Tipul prietenului din copilărie, alături de care te vezi crescând, cel care i-a împletit căciulă roșie Biancăi, dar care rămâne aproape tot timpul în vitrina sa, în umbră, cel pe care îți este cel mai greu să îl găsești în mulțime atunci când dintr-odată îl auzi întrebându-se unde-i este prietena. Într-o cu totul altă lumină se prezintă Robert (George Cocoș). De fapt, asta este și diferența – el vorbește în lumina reflectorului – ceea ce, în viziunea mea, îl face vulnerabil, truvabil. Robert e adolescentul tupeist, cel ce cucerește și frânge inimi fără milă, totul ca o măsură de autoapărare în fața propriei neputințe. Personajul interpretat de Dragoș Maftei – Dani este singurul personaj care nu dansează. Or, acest fapt este oare un manifest împotriva lumii adolescenților în care nu se regăsește? Pentru el există doar Pisica Verde și fata ce o poartă. Pe ea, pe Bianca (Ioana Corban), am văzut-o mergând pe liniile desenate pe podea ca pe o frânghie. Și asta nu dintr-un joc al copilăriei de a nu călca liniile trotuarului, ci motivată de incertitudinea existenței noastre, care este un continuu drum pe o frânghie, iar o mică dezechilibrare ne poate costa viața.
Dar nimeni nu crede. Toți trec euforici prin fiecare zi, crezând în vrăji și promisiuni mistice, apelând la al lor înger la nevoie. „Dar dacă ți se întâmplă ție?” (Tamara Bivol)
*Viviana Gheorghian & Tamara Bivol, redactori Alecart, sunt eleve în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
