Pledoaria unei generații mute: Copiii de pe Volga, Guzel Iahina

Înlăuntrul fiecărui om e ceva unic, dominant, care constituie însăși esența lui și comandă tot restul. Dacă scoți asta, omul dispare și rămâne doar un trup pustiu, ca  prună fără sâmbure.

Microcosmosul lui Guzel Iahina se reflectă într-un mare Ochi ca o înlănțuire de virtualități care păstrează esența vie, pulsândă și, totuși, atât de fragilă a vieții tulburate de ecouri asemenea apei ce tremură sub bătaia vâslei. Materialul istoric compune fundamentul celui de-al doilea roman al scriitoarei ruse și se înfățișează ca o boală măcinătoare și chinuitoare de care omul nu poate fugi și nu se poate dezice, prins într-un joc al uriașilor la capătul căruia se află doar apa – bună, vie, cu o forță germinativă și regeneratoare. Însingurarea își țese semnificațiile odată cu trecerea fluidă a timpului care capătă o consistență lirică în descrierile lui Iahina, într-o  încercare stăruitoare de a inocula adevăratele urmări ale tăcerii și ale luptei dintre doi conducători  pentru care populația germanilor de pe Volga devine o civilizație tampon. Portretul Zuleihei din romanul de debut al autoarei în care se întâlneau deopotrivă lumina naivă, teama, dar și curajul de a articula o atitudine sufletească clocotindă lasă locul unei figuri mărunte cu porniri neînțelese, cu taine și cu marile sale spaime, adâncite într-un timp personal și într-o lume construită din elemente precise care doar nuanțează demarcația dintre realitate și vis. Astfel, Copiii de pe Volga este un manifest, o resuscitare a memoriei și un exercițiu de admirație a echilibrului într-un spațiu disfuncțional.

Jakob Ivanovici Bach, schulmeister în Gnadental, colonie a germanilor de pe malul stâng al Volgăi, socotea dangătul clopotului singura sa contribuție cu rost la simfonia vieții ce răsuna în jurul lui, iar datoria aceasta față de comunitate, față de ordinea măsurată a lucrurilor, respectată cu sfințenie de trei ori pe zi, încadrează funcționalitatea lumii mici și constituie reperul unei vieți liniștite și aproape fericite asupra căreia se revarsă doar sonoritățile limpezi ale versurilor lui Goethe din cartea subțire cu coperți tocite. În relația cu ceilalți, Bach se afundă în bâlbâieli și incoerențe, bucuria dialogului se pierde în fața energiei localnicilor, fiind decriptate, astfel, ezitarea umană din gesturile firești și sentimentul alienării ce se oglindesc în dorința bărbatului de a pătrunde în subsistemul în care este – paradoxal – blocat și pe care Bach preferă să îl asculte: uita chiar că și el e o părticică din această lume. La toate acestea se adaugă sentimentul neîmplinirii ca dascăl, conștient că pasiunea sa nu este împărtășită de către elevii trădați de expresia somnambulică încă de la primele versuri recitate de el și din a căror dulceață Bach se hrănea. Mișcările automate accentuează încleștarea lăuntrică și zbaterile la suprafață amuțite odată cu purtările stranii, de neînțeles nici de către el, nici de ceilalți. E atras de furtuni, de încărcările electrice, de vitalitatea sălbatică ce îl împingea orbește într-un cunoscut plăcut, reconfortant: trupul lui Bach se spărgea în mii de bucățele și se împrăștia pe întinsul stepei. Universul scos din anonimat de locuitorii săi, preotul Dietrich, Emmy Pepenoasa cu secretele ei pentru a crește pepeni zemoși, morocănosul Boll cu Mustăți și alții, completează tabloul unei populații înclinate să vadă în Gnadentalul natal mai degrabă centrul universului lor mic decât un punct de graniță. Nimeni nu cunoaște ceea ce e dincolo de Volga, dar fiecare este împăcat cu această scindare. Destinul umanității ajunge să se confunde cu imaginea fluviului care nu iese din propria matcă decât atunci când ritmul vijelios al tulburărilor exterioare pune stăpânire asupra lui. Naturalețea raportului om-apă se reflectă în atracția neînțeleasă, aproape chimică dintre cei doi exponenți. Obiceiurile gnadentalienilor gravitează în jurul acestui centru de influență care se impune ca o constantă universală, un personaj de sine-stătător spre care fiecare față se întoarce mereu: Volga cu o energie tânără și curată scaldă malurile văii îmbelșugate, peștii cu burțile pline se adună în gălețile pescarilor, rufele sunt stoarse cu putere de către grupurile de mame în albie, așa curgea viața-liniștită, plină de bucurii mărunte și fără multe griji, pe de-a-ntregul mulțumitoare.

La început n-a fost cuvântul, a fost fapta.

Destinul lui Bach ia o altă turnură când își dă seama că viața pâlpâie și pe malul drept al Volgăi, de unde venea mereu frigul. Trece Volga și se găsește, brusc, într-o nouă față a realității, în care o fată înduioșător de firavă, cu un tată sever și o dădacă surdă drept confidentă se agață de el ca de o ancoră salvatoare. Pentru prima dată în viață, Bach vede în Klara un om mai lipsit de apărare decât el însuși, citește în glasul suav un îndemn la cunoaștere, iar puntea de trecere dintre ei își are originile în literatură, în limba germană. Bach nu își regăsește bucuria de a preda, ci dă piept cu viața. Paravanul dintre cei doi nu anulează în niciun fel autenticitatea sentimentului născut și crescut în timpul discuțiilor despre versurile lui Goethe, despre legendele și spiritul locului. Zidurile construite în jurul propriei cetăți cedează, siguranța inițială dispare; strângând la piept o pilotă voluminoasă, Bach pornește pe urmele Klarei fără să întrebe nimic, presimțind că mutarea de pe un mal pe celălalt însemna mai mult decât ieșirea dintr-o singurătate cosmică; e o evadare și o intrare în chiar miezul vibrant al vieții.

Istoria este urnită de idei.

Apoi Marea Istorie invadează istoria personală. Revoluția bolșevică din 1917, Războiul civil, foametea, măsurile de colectivizare, represiunile, dramatismul anilor acestora, toate sunt privite cu sfială de către Bach, care înțelege noul Gnadental ca pe o amenințare prea mare. Anul Caselor Nimicite, Anul Smintirii, Anul Vițeilor Nenăscuți, Anul Celor Flămânzi, Anul Copiilor Morți și următorii vor avea o înrâurire puternică în sufletul lui Bach. Acțiunea, care se întinde pe mai mult de două decenii cutremurătoare de istorie, ilustrează frica crescândă și tentativele zadarnice de a trăi în afara haosului. Șuvoaiele de oameni s-au subțiat, apoi au secat. Deznădejdea de pe chipurile secătuite, mamele și fiii lor plecați, dorul, grajdurile goale, vitele pe jumătate moarte de foame, hambarele pline de troace inutile reliefează o apocalipsă a firii pe care Guzel Iahina  nu ezită să o reînvie. Anul Muțeniei este unul modificator de sens, deoarece în interiorul vieții de cuplu năvălește neașteptat o nouă componentă.

Mutilarea sufletească vine odată cu asaltul celor trei bărbați asupra proviziilor de la fermă, asupra femeii iubite peste care se așterne o tăcere cețoasă, o secătuire absolută de cuvinte și un scâncet nevinovat. Așteptarea unei noi vieți asmute durerea și lasă loc morții. Suprapunerea zilei de naștere a fetiței Klarei cu ziua oficială a înființării Republicii Sovietice a Germanilor de pe Volga nu este întâmplătoare; dimpotrivă, ea accentuează o idee simplă: ca într-un mare ghem în care firele se întrepătrund și se încâlcesc, Marea Istorie alunecă înspre destinul unei singure persoane fugarnice și încrezătoare că ecourile și răsuflările sale se vor frânge surd în urechile lumii. Odată cu noul conducător, lumea a devenit cu adevărat mare, ca și cum s-ar fi reconstruit pentru a exista în ea doar uriași, iar oamenii cu mersul teleghidat al șoarecilor și cu buzele care doar simulează sunete se obișnuiesc cu tăcerile lor, cu neliniștea, cu nedreptatea, cu sentimentul că lanțurile se strâng din ce în ce mai puternic în jurul lor. Are loc o dezrădăcinare totală, insinuată prin acele pasaje ce construiesc portretul lui Stalin, un așa-zis Tătuc al popoarelor, psihologia și fixațiile conducătorului ce urnesc vechile temelii și remodelează normalitatea. Să ai un singur gând prostesc e mai ușor decât să ai zeci.

Scrie, Bach. Mai scrie. Altfel o să te sfâșie diavolii ăia ai tăi.

Bach nu resimte efectul paralizant al acestor metamorfoze, dar trăiește o scurtcircuitare a propriilor gânduri, în talmeș-balmeșul existențial pătrunde insesizabil o nouă iubire, când trupul rece al bărbatului se încălzește din mireasma plăcută și călduță pe care o au numai copiii în somn și astfel uitarea de sine îi dădea uimitor putere, făcea viața mai bogată și mai strălucitoare. Treptat, Bach uită de trupul neînsuflețit al Klarei din ghețărie, renunță la vegherea femeii iubite, învață cum să iubească altă ființă, mai plăpândă și mai singură decât el, și ridică alte ziduri în juru-i în noua sa ipostază, aceea de tată. Ghemotocul fierbinte de carne lipit de pieptul bărbatului aduce cu sine o nouă spaimă pentru că își lua singură de la lume ce nu îi putea da Bach, pentru că venea cu ciudata îndârjire de a tatona altcumva timpul, de a fi mai mult decât o vietate fără glas cu mâinile pătate de varul alb de pe trunchiurile merilor din livadă. La ferma de pe malul drept al Volgăi există o senzație dureroasă de lâncezeală, un aer umed care se instalează în oase, dar, în același timp, un parfum dulceag și ordinea din interiorul lăzilor cu haine croșetate de Tilda, bătrâna dădacă a Klarei. Reîntoarcerea în Gnadentalul știut de Bach este imposibilă; între anamneze și rătăciri, fostul profesorul primește șansa unei ultime lecții odată cu recuperarea amintirilor legate de plăcerile și dramele germanilor de pe malul stâng al Volgăi. Acolo nu era nimic în afară de aceiași oameni și aceleași lucruri. El străbate în sens invers povestea pentru a se putea elibera de ea, în timp ce un altul absoarbe cuvintele sale. Uneori Bach îl numea în sinea lui pe Hoffman ultimul său elev. Cum altfel să numești pe un om care îți copiază sârguincios an după an gândurile, frazele, expresiile și chiar și punctuația?

O înțelegere în oglindă inocentă îi leagă pe Anntche și pe Bach, tatăl și fiica citeau unul în mișcările celuilalt manifestarea sentimentelor chiar dacă nu apelau niciodată la cuvinte. Dar Vaska, băiatul în care sclipeau mici rudimente de uman ce-l impresionează pe Bach, vine să dezvrăjească relația dintre cei doi. Dizarmonia dintre ciripitul încăpățânat al copiilor și muțenia tatălui explică reacțiile distincte ale generațiilor în fața aceluiași pericol. Copiii pleacă și, odată cu ei, și frica.

N-a sosit timpul ca inimile noastre de copii să se maturizeze și să înceteze să creadă în poveștile pe care le șoptește lumea în schimbare?

Guzel Iahina creează și în acest al doilea roman al său o rețea de evenimente dense, tulburătoare,  amintindu-ne încă o dată cum omul se află permanent în timp și timpul se cuibărește în om, conflictul stingându-și făcliile abia la final. Iar la toate acestea Volga a fost și rămâne martoră, urmând un drum doar al ei, neabătut, veghind, ascultând, dar neintervenind, purtând pe ape și pe maluri povești de viață și de moarte, speranțe și trădări, iluzii de mărire și deșertăciuni. Volga neschimbătoare și lumea în schimbare, iată cele două suprapersonaje ale acestui roman. Strivit între ele, la mijloc de rău și bun, e omul, bietul om, cel căruia i se închină această odă cu ritmuri germane aduse pe pământ rusesc.

 

*Amalia Carciuc, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă în anul I la Facultatea de Litere (română-franceză), UAIC.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!