Volumul de poezie al lui Emil Brumaru (Rezervaţia de îngeri, editura Humanitas, 2013) reprezintă o continuă pendulare între două viziuni principale asupra spaţiului contemporan: pe de o parte, golirea de transcendent, semnificată simbolic de prelungirea nefirească a curcubeielor, liant între cer şi pământ („Erau şi curcubeiele prea lungi,/ Nu le dădeam de capăt niciodată!”) şi pe de altă parte, configurarea unei perspective ideale asupra teluricului perceput drept un spaţiu în care iubirea este ocrotită de prezenţe supraomeneşti din rezervaţia de îngeri.
În prima parte a volumului, poetul accentuează dimensiunea paradisiacă a unui debut de lume aflat sub semnul fluturilor, al florilor, al nuferilor, un spaţiu ce devine rezervaţie de îngeri şi a cărui fascinaţie originară este raportată la puternicul erotism ce urmează dezlănţuirii energiilor creatoare ale Logosului: „La început a fost cuvântul,/ Pe urmă ai venit chiar tu”. În acest context edenic, este percepută relaţia omului cu îngerul păzitor, ce va domina din punct de vedere tematic întreagul volum şi care se concretizează prin prezentarea succintă a principalelor diferenţe dintre natura angelică, ce nu poate fi descrisă decât prin motivul aripilor şi alcătuirea fiinţei umane, subjugată de vicii, închipuiri bolnave, minciuni („maţe şi sâmburi”).
Poezia lui Emil Brumaru orientează spre puritate, iubire şi frumuseţe în cadrul unei lumi pervertite, în care adevărul este practic inaccesibil, refuzul şi revolta fiind condensate în versuri ce cuprind aspiraţii ale întregii umanităţi: „Ăştia prea ne iau de tâmpiţi,/M-am săturat, vreau să beau apă cu gura lipită de o cişmea”.
În această lume desacralizată, imaginea îngerului se profilează ca o speranţă a accesului spre sfere superioare, condensând în apariţia sa multiple corespondenţe între spaţiul edenic şi cel pământesc, între viaţă şi moarte, putere şi fragilitate prin floarea de crin (simbol al purităţii şi al erotismului) şi sabia (simbol al războiului), pe care le poartă în mâini. Îngerul devine astfel emblema armoniei pe care o aduce în spaţiul atins de prezenţa sa suprafirească. Rezervaţia de îngeri, situată între cer şi pământ, este locul pe care îl străbate oricine aspiră la sublim, omul având acces la revelaţie doar urmărind dâra lăsată de îngerul său păzitor („ne-nsoţeau în turmă/ Şi cerbi, şi nevăstuici cu botul umed”). Ea îşi menţine sensul de spaţiu al protecţiei fiinţelor angelice alienate, cărora le este subliniată fragilitatea de făpturi inefabile.
Oglinda în care se răsfrânge rămăşiţa purităţii lumii este ciobul de sticlă din grădină (reminiscenţă a grădinii Raiului), în reflecţia căruia valorile se schimbă dramatic, omul refuzând să-şi îndrepte faptele şi cufundându-se tot mai adânc în profan: „Când inima unei grădini e-un ciob de sticlă/ Ce-ţi aminteşte că ai fost şi înger,/ Tu cumperi murături…”. Chiar sistemul ultim de referinţă, Dumnezeu, decade la condiţia celui mai simplu dintre muritori („Când rage lung tristeţea ca o vită/ Dusă-n ocol de Dumnezeu, la muls”). Valorile spaţiului originar se prăbuşesc odată cu „mărul de atâta rod surpat”, iar Dumnezeu refuză să vegheze asupra umanităţii pentru a-i reda fericirea eternă. El „ne-alungă dincolo de Poartă,/ Suflându-ne, ca-n păpădii, pe vânt, în soartă”.
Omul protejat de prezenţa îngerului nu resimte degradarea cosmică, însă atunci când aceasta dispare, în locul ei apare femeia şi se inaugurează o nouă etapă a existenţei fiinţei („Când m-am uitat în urmă, nu erai,/ Tu, înger păzitor”). Însă suflul diafan al existenţei tăcute a îngerilor este perceput de către poetul cu sufletul deschis la reverberaţiile unei naturi dominate de eros: iubirea se află în armonie cu un Dumnezeu umanizat, apropiat atât de mult de omenesc, încât culege „cu mâna Lui din vânt” fructele iubirii.
Morţii care „ne priveşte de sub iederi”, poetul îi opune imaginea unui spaţiu dominat de iubire şi poveşti cu zâne şi zmei („Zmeii solzoşi mai zăbovesc în zeamă/ De zmeură”). Ecourile păcatului strămoşesc se transmit prin seve până în cadrul vegetal („un şarpe care muşc-o floare”), erosul manifestându-se deocamdată într-o dimensiune onirică, subjugând întreaga lume: „fierbe-n ei îndemnul dulce/ De-a se lua după năluci şi-a se tot duce…”. Însă pe măsură ce universul poetic se oferă sensibilităţii fiinţei, erosul îşi pune tot mai pregnant amprenta peste lucruri şi făpturi deopotrivă, iar sentimentul face loc sexualităţii, poetul exploatând limbajul în încercarea de a găsi cele mai originale expresii ale amorului. Poezii succesive prezintă o lume a iubirii în toată complexitatea ei, pentru că dragostea îşi manifestă prezenţa nu doar în sfera realului perceptibil, ci şi a ficţionalului: „zânele fac tumbe… Iar Dumnezeu le iartă şi le lasă/ Să îşi arate şoldurile mătăsoase”.
Lumea explodează de viaţă şi de iubire, omul nu se mai află la apogeul creaţiei cosmice, pentru că iubirea însufleţeşte toate dimensiunile spaţiului, înnobilându-le, întreg pământul freamătă, chiar şi rezervaţia de îngeri, reiterând episodul biblic al împreunării îngerilor cu pământencele („prea s-au uitat la femei/ Cu-aureola şi cu ochii lor grei”).
Citiți articolul integral pe www.alecart.ro (Alecart 10)!
Grafică de Ioniță BENEA
